ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 585/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

și procedura derulată în primă instanță

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Constanța, sub nr. 26229/212/2011, reclamanta SC P.T.C. SA a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta CN A.C.N. SA stabilirea liniei de hotar

care desparte proprietățile părților, în conformitate cu titlurile de

proprietate, precum și revendicarea suprafeței de teren de 15.797 mp,

reprezentând terenul care se suprapune peste planurile cadastrale deținute de către

reclamantă cât și de către pârâtă.

În motivare,

reclamanta a arătat că s-a constatat o suprapunere a proprietăților când părțile

au solicitat O.C.P.I. actualizarea datelor cadastrale cu privire la imobilul

proprietatea reclamantei situat în Agigea.

Prin completare la

acțiune, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și

a Statului Român prin M.F.P., în calitate de proprietar al terenului concesionat

de CN A.C.N. SA.

1.2. Judecătoria

Constanța, prin sentința civilă nr. 12396 din 17 iulie 2012, a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat cauza la Tribunalul Constanța, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Această instanță

a apreciat că acțiunea reclamantei privește o situație juridică

reglementată de art. 23 din Legea nr. 213/1998, respectiv delimitarea, cel

puțin în parte, a domeniului public al statului, deoarece suprapunerea de

terenuri rezultată din măsurătorile eronate se referă la două terenuri, dintre

care unul proprietate publică, în raport de care, competența aparține instanței

de drept comun în materie de contencios administrativ, respectiv Tribunalului

Constanța, neexistând o prevedere expresă prin care litigiul de față să

fie dat în competența Curții de Apel deoarece obiectul cauzei privește

stabilirea liniei de hotar între o proprietate privată și o proprietate

publică, precum și revendicarea unei porțiuni de teren proprietate publică.

1.3. Prin sentința nr.

863 din 15 februarie 2013, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei la Judecătoria

Constanța. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat

dosarul Curții de Apel Constanța.

Pentru a dispune

astfel, tribunalul a reținut că norma prevăzută de art. 23 din Legea nr. 213/1998

are în vedere acele litigii care au ca obiect calificarea juridică a unui bun

ca aparținând domeniului public sau privat, din perspectiva art. 3 și art. 4

din Legea nr. 213/1998, și nu delimitarea fizică a bunului public, în

materialitatea sa, față de alte bunuri aparținând domeniului public/privat.

Delimitarea

domeniului public al statului și al unităților administrativ teritoriale se

realizează prin procedura și actele prevăzute de acest act normativ. Prin

urmare numai un act emis sau o procedură desfășurată în baza Legii nr. 213/1998,

atunci când sunt contestate, intră în competența instanței de contencios

administrativ. „Delimitarea” la care face trimitere judecătoria are loc atunci

când se întocmește inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public, care

se însușește printr-un act administrativ (hotărâre de consiliu) susceptibil de

a fi atacat la contenciosul administrativ, la cererea celor vătămați în

drepturile lor.

Or, în cauză,

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile pentru a fi

atrasă competența specială a instanțelor de contencios administrativ, nefiind

formulată o acțiune privind delimitarea domeniului public al unității

administrativ teritoriale, așa cum este acesta descris la pct. 3 în Anexa

cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și al unității

administrativ teritoriale.

Tribunalul a apreciat

că devin incidente astfel dispozițiile de drept comun ale art. 1 pct. 1 C.

proc. civ.

de apel ca regulator de competență,

Pronunțându-se asupra

conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, Curtea

de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, prin sentința nr. 6 din 3 aprilie 2013, a stabilit competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Pentru a dispune

astfel, Curtea de apel a reținut că obiectul acțiunii vizează stabilirea

liniei de hotar între două proprietăți, dintre care se presupune că una

constituie domeniul public al statului, precum și revendicarea unei suprafețe

de teren de 15.797 mp.

În acord

cu cele reținute de Tribunalul Constanța, Curtea de apel a apreciat că o

astfel de acțiune nu se circumscrie dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998.

Delimitarea

domeniului public se referă la includerea bunurilor aparținând statului sau

unităților administrativ teritoriale în inventarul corespunzător, după

procedura prevăzută de art. 18 - 22 din aceeași lege, doar eventualele litigii

legate de această procedură fiind de competența instanței de contencios

administrativ.

Pentru a

reține incidența Legii nr. 554/2004, lege specială și derogatorie de la dreptul

comun, dar și de strictă aplicare, este necesar ca obiectul acțiunii să vizeze

un act administrativ propriu-zis sau un act administrativ asimilat, astfel cum

acestea sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea

contenciosului administrativ, nefiind permisă extinderea aplicării ei la alte

situații, neprevăzute în mod expres în lege.

Cum

stabilirea liniei de hotar între două proprietăți și grănițuirea terenului

reclamantei - societate comercială - nu pot fi considerate acte sau operațiuni

administrative, deoarece nu se referă la un raport juridic de drept

administrativ existent între părți, ci la un raport juridic de drept civil,

supus dreptului comun în materie, Cuirtea de apel a apreciat că natura cauzei

este civilă și nu de drept administrativ, iar competența este dată de art. 1 pct.

1 C. proc. civ. în favoarea Judecătoriei Constanța.

exercitată în cauză

Împotriva hotărârii

pronunțate în procedura regulatorului de competență a declarat recurs pârâtul M.T.

solicitând casarea și trimiterea cauzei spre competență soluționare Curții

de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul-pârât a arătat că instanța nu a motivat eficient înlăturarea

incidenței dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998, stabilind

fără temei că delimitarea domeniului public se referă doar la includerea

bunurilor aparținând statului sau unităților administrative teritoriale

în inventarul corespunzător.

În condițiile în

care art. 23 din Legea nr. 213/1998 statuează în mod expres că

soluționarea cauzelor având ca obiect delimitarea domeniului public al

statului sunt de competența instanțelor de contencios administrativ,

concluziile instanței privind inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.

554/2004 sunt eronate.

În opinia

recurentului, sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004,

având în vedere că M.T. este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, ceea ce atrage

competența curții de apel, iar nu a judecătoriei.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurental-pârât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

corespunzătoare motivelor de recurs

Problema de drept

supusă dezlegării instanței sesizată în procedura regulatorului de

competență a vizat identificarea instanței competente material să soluționeze

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC P.T.C. SA, având ca

obiect stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților, în

conformitate cu titlurile de proprietate, precum și revendicarea suprafeței de

teren de 15.797 mp, reprezentând terenul care se suprapune peste planurile

cadastrale deținute de către reclamantă și pârâtă.

Raportat la obiectul

acțiunii, astfel cum a fost configurat de reclamantă, Curtea de Apel

Constanța a stabilit, în mod corect, competența materială de

soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța.

Cu o motivare clară,

logică și convingătoare, Curtea de apel a expus argumentele care au fundamentat

soluția și care au determinat înlăturarea incidenței art. 23 din

Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia

, fiind astfel îndeplinite

condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Reevaluând raportul

juridic dedus judecății, Înalta Curte reține că litigiul vizează o

acțiune în stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăți (grănițuire)

grefată pe o acțiune de fond,

în cazul de

față o acțiune în revendicare imobiliară, care, în raport de

prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ. este de competența judecătoriei,

ca instanță de drept comun.

În mod evident, p

rin însăși natura și

obiectul pretențiilor deduse judecății,

litigiu

reglementează un raport

juridic civil, constând în stabilirea, sub aspectul temeiniciei dreptului de

proprietate, a liniei reale de hotar dintre terenurile în litigiu.

Împrejurarea că

terenul asupra căruia poartă dreptul litigios se află înscris în domeniul

public al statului sau calitatea de autorități publice a părților

litigante, nu pot justifica atragerea competenței instanței de

contencios administrativ, față de exigența art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Competența

instanțelor de contencios administrativ, stabilită de art. 23 din Legea nr.

213/1998, se referă doar la litigiile

care au ca

obiect delimitarea domeniului public și întocmirea inventarelor la care se

face referire în art. 19-22 din Lege.

Sintagma delimitarea

domeniului public folosită în textul art. 23

din Legea nr. 213/1998

nu trebuie să conducă la concluzia că orice litigiu cu

privire la domeniul public este de competența instanței de contencios

administrativ, ci numai cele care vizează actele administrative emise de

autoritățile publice în procedura de inventariere și însușire a

bunurilor din domeniul public,

susceptibile de a fi atacate în

contenciosul administrativ la cererea celor vătămați în drepturile lor.

Prin

urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că dispozițiile

art. 23

din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, câtă vreme

obiectul acțiunii nu se referă la un act admistrativ

tipic

sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, care să imprime litigiului o natură de drept administrativ.

Operațiunea de

stabilire a liniei de hotar dintre cele două terenuri și acțiunea în revendicare

nu intră în această categorie, Curtea de apel constatând în mod corect că

litigiul vizează raporturi de natură civilă ce intră în competența

materială a judecătoriei, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ.

în recurs

În consecință, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare sau de

modificare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art.

304 și art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.T.C. împotriva sentinței nr. 6 din 3 aprilie 2013 a

Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2014.