ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 585/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, sub nr. 26229/212/2011, reclamanta SC P.T.C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta CN A.C.N. SA stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților, în conformitate cu titlurile de proprietate, precum și revendicarea suprafeței de teren de 15.797 mp, reprezentând terenul care se suprapune peste planurile cadastrale deținute de către reclamantă cât și de către pârâtă. În motivare, reclamanta a arătat că s-a constatat o suprapunere a proprietăților când părțile au solicitat O.C.P.I.

actualizarea datelor cadastrale cu privire la imobilul proprietatea reclamantei situat în Agigea. Prin completare la acțiune, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a Statului Român prin M.F.P., în calitate de proprietar al terenului concesionat de CN A.C.N. SA. 1.2. Judecătoria Constanța, prin sentința civilă nr. 12396 din 17 iulie 2012, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza la Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Această instanță a apreciat că acțiunea reclamantei privește o situație juridică reglementată de art. 23 din Legea nr. 213/1998, respectiv delimitarea, cel puțin în parte, a domeniului public al statului, deoarece suprapunerea de terenuri rezultată din măsurătorile eronate se referă la două terenuri, dintre care unul proprietate publică, în raport de care, competența aparține instanței de drept comun în materie de contencios administrativ, respectiv Tribunalului Constanța, neexistând o prevedere expresă prin care litigiul de față să fie dat în competența Curții de Apel deoarece obiectul cauzei privește stabilirea liniei de hotar între o proprietate privată și o proprietate publică, precum și revendicarea unei porțiuni de teren proprietate publică.

1.3. Prin sentința nr. 863 din 15 februarie 2013, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei la Judecătoria Constanța. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Constanța. Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că norma prevăzută de art. 23 din Legea nr. 213/1998 are în vedere acele litigii care au ca obiect calificarea juridică a unui bun ca aparținând domeniului public sau privat, din perspectiva art. 3 și art. 4 din Legea nr. 213/1998, și nu delimitarea fizică a bunului public, în materialitatea sa, față de alte bunuri aparținând domeniului public/privat. Delimitarea domeniului public al statului și al unităților administrativ teritoriale se realizează prin procedura și actele prevăzute de acest act normativ.

Prin urmare numai un act emis sau o procedură desfășurată în baza Legii nr. 213/1998, atunci când sunt contestate, intră în competența instanței de contencios administrativ. „Delimitarea” la care face trimitere judecătoria are loc atunci când se întocmește inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public, care se însușește printr-un act administrativ (hotărâre de consiliu) susceptibil de a fi atacat la contenciosul administrativ, la cererea celor vătămați în drepturile lor. Or, în cauză, dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile pentru a fi atrasă competența specială a instanțelor de contencios administrativ, nefiind formulată o acțiune privind delimitarea domeniului public al unității administrativ teritoriale, așa cum este acesta descris la pct. 3 în Anexa cuprinzând bunurile care alcătuiesc domeniul public al statului și al unității administrativ teritoriale.

Tribunalul a apreciat că devin incidente astfel dispozițiile de drept comun ale art. 1 pct. 1 C. proc. civ. 2. Hotărârea Curții de apel ca regulator de competență, Pronunțându-se asupra conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 6 din 3 aprilie 2013, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. Pentru a dispune astfel, Curtea de apel a reținut că obiectul acțiunii vizează stabilirea liniei de hotar între două proprietăți, dintre care se presupune că una constituie domeniul public al statului, precum și revendicarea unei suprafețe de teren de 15.797 mp.

În acord cu cele reținute de Tribunalul Constanța, Curtea de apel a apreciat că o astfel de acțiune nu se circumscrie dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998. Delimitarea domeniului public se referă la includerea bunurilor aparținând statului sau unităților administrativ teritoriale în inventarul corespunzător, după procedura prevăzută de art. 18 - 22 din aceeași lege, doar eventualele litigii legate de această procedură fiind de competența instanței de contencios administrativ. Pentru a reține incidența Legii nr. 554/2004, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, dar și de strictă aplicare, este necesar ca obiectul acțiunii să vizeze un act administrativ propriu-zis sau un act administrativ asimilat, astfel cum acestea sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, nefiind permisă extinderea aplicării ei la alte situații, neprevăzute în mod expres în lege.

Cum stabilirea liniei de hotar între două proprietăți și grănițuirea terenului reclamantei - societate comercială - nu pot fi considerate acte sau operațiuni administrative, deoarece nu se referă la un raport juridic de drept administrativ existent între părți, ci la un raport juridic de drept civil, supus dreptului comun în materie, Cuirtea de apel a apreciat că natura cauzei este civilă și nu de drept administrativ, iar competența este dată de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. în favoarea Judecătoriei Constanța. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate în procedura regulatorului de competență a declarat recurs pârâtul M.T. solicitând casarea și trimiterea cauzei spre competență soluționare Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că instanța nu a motivat eficient înlăturarea incidenței dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998, stabilind fără temei că delimitarea domeniului public se referă doar la includerea bunurilor aparținând statului sau unităților administrative teritoriale în inventarul corespunzător. În condițiile în care art. 23 din Legea nr. 213/1998 statuează în mod expres că soluționarea cauzelor având ca obiect delimitarea domeniului public al statului sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, concluziile instanței privind inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 554/2004 sunt eronate. În opinia recurentului, sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că M.T.

este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, ceea ce atrage competența curții de apel, iar nu a judecătoriei. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurental-pârât și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs Problema de drept supusă dezlegării instanței sesizată în procedura regulatorului de competență a vizat identificarea instanței competente material să soluționeze cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC P.T.C. SA, având ca obiect stabilirea liniei de hotar care desparte proprietățile părților, în conformitate cu titlurile de proprietate, precum și revendicarea suprafeței de teren de 15.797 mp, reprezentând terenul care se suprapune peste planurile cadastrale deținute de către reclamantă și pârâtă.

Raportat la obiectul acțiunii, astfel cum a fost configurat de reclamantă, Curtea de Apel Constanța a stabilit, în mod corect, competența materială de soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Constanța. Cu o motivare clară, logică și convingătoare, Curtea de apel a expus argumentele care au fundamentat soluția și care au determinat înlăturarea incidenței art. 23 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia , fiind astfel îndeplinite condițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Reevaluând raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte reține că litigiul vizează o acțiune în stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăți (grănițuire) grefată pe o acțiune de fond, în cazul de față o acțiune în revendicare imobiliară, care, în raport de prevederile art. 1 pct. 1 C. proc.

civ. este de competența judecătoriei, ca instanță de drept comun. În mod evident, p rin însăși natura și obiectul pretențiilor deduse judecății, litigiu reglementează un raport juridic civil, constând în stabilirea, sub aspectul temeiniciei dreptului de proprietate, a liniei reale de hotar dintre terenurile în litigiu. Împrejurarea că terenul asupra căruia poartă dreptul litigios se află înscris în domeniul public al statului sau calitatea de autorități publice a părților litigante, nu pot justifica atragerea competenței instanței de contencios administrativ, față de exigența art. 8 din Legea nr. 554/2004. Competența instanțelor de contencios administrativ, stabilită de art. 23 din Legea nr. 213/1998, se referă doar la litigiile care au ca obiect delimitarea domeniului public și întocmirea inventarelor la care se face referire în art. 19-22 din Lege.

Sintagma delimitarea domeniului public folosită în textul art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu trebuie să conducă la concluzia că orice litigiu cu privire la domeniul public este de competența instanței de contencios administrativ, ci numai cele care vizează actele administrative emise de autoritățile publice în procedura de inventariere și însușire a bunurilor din domeniul public, susceptibile de a fi atacate în contenciosul administrativ la cererea celor vătămați în drepturile lor. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, câtă vreme obiectul acțiunii nu se referă la un act admistrativ tipic sau asimilat în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care să imprime litigiului o natură de drept administrativ.

Operațiunea de stabilire a liniei de hotar dintre cele două terenuri și acțiunea în revendicare nu intră în această categorie, Curtea de apel constatând în mod corect că litigiul vizează raporturi de natură civilă ce intră în competența materială a judecătoriei, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ. 2. Soluția adoptată în recurs În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare sau de modificare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.T.C. împotriva sentinței nr. 6 din 3 aprilie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2014.