ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4143/2020

Ședința publică din data de 7 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 15.12.2014, pe rolul Curții de Apel Constanța, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța a învestit instanța cu acțiunea având ca obiect: în principal, obligarea SPIT să soluționeze contestația formulată împotriva Deciziei de Impunere privind creanțele datorate bugetului local, emise și înregistrate de Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014, prin care se impune în sarcina sa obligația de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanțe datorate bugetului local Constanța pentru taxele și impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014 și Raportului de Inspecție fiscală emis și înregistrat de către Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014, prin care se impune în sarcina sa obligația de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanțe datorate bugetului local Constanța pentru taxele și impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014 sub sancțiunea amenzii prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 conducătorului unității; în subsidiar, anularea Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local, emise și înregistrate de Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014 și a Raportului de Inspecție fiscală emis și înregistrat de către Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014.

În temeiul art. 72 - art. 74 C. proc. civ. a formulat cerere de chemare în garanție a Comunei Agigea prin Primar.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 2 aprilie 2015, s-a solicitat în principal obligarea Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța să soluționeze contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local, prin care se impune în sarcina reclamantei obligația de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanțe datorate bugetului local Constanța pentru taxele și impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014 și Raportului de inspecție fiscală emis și înregistrat de către Serviciul Public de impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014, prin care se impune în sarcina reclamantei obligația de a achita suma de 2.336.138 RON, cu titlu de creanțe datorate bugetului local Constanța pentru taxele și impozitele locale aferente perioadei cuprinse între 2008 - 2014; în subsidiar, a solicitat anularea Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local, emise și înregistrate de Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014 și Raportului de inspecție fiscală emis și înregistrat de către Serviciu/Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014. Față de cererea de chemare în judecată introductivă, a învederat că renunță la sintagma de la finalul capătului unu al cererii de chemare în judecată principale, respectiv sancțiunea aplicării amenzii prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "conducătorului unității", având în vedere modificarea art. 24 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ prin art. IV, punctul 1 din Legea 138/2014, aplicarea sancțiunii amenzii putând fi făcută de instanța de executare, în cazul refuzului autorității de aducere la îndeplinire a hotărârii judecătorești.

Prin cererea completatoare și precizatoare, reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind obligarea Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța să soluționeze contestația formulată împotriva Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local, emise și înregistrate de Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța cu nr. x/11.03.2014 și a solicitat anularea Dispoziției nr. S 29028/02.04.2015, emisă de pârâtă în soluționarea contestației formulată pe cale administrativă, și pe cale de consecință, anularea Deciziei de impunere nr. x/11.03.2014 și a Raportului de inspecție fiscala nr. x/11.03.2014.

Prin sentința nr. 204 din 28 septembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea promovată de reclamanta - S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul - Serviciul Public de Impozite și Taxe Locale Constanța și chemata în garanție - Comuna Agigea - prin Primar având ca obiect contestație act administrativ fiscal, astfel cum a fost completată și precizată, a anulat Dispoziția S 29028/02.04.2015 emisă de pârâtă, a anulat Decizia de impunere nr. x/11.03.2014 emisă de pârâtă, a anulat Raportul de inspecție fiscală nr. x/11.03.2014 emis de pârâtă, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recurentul-pârât invocă neincidența disp. art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală și implicit încălcarea principiului neretroactivității legii

Potrivit disp. art. 352 din noul Codul de procedură fiscală, Codul este aplicabil numai prevederilor începute după intrarea sa în vigoare, decizia de impunere contestată a fost emisă la 11.03.2014, iar Dispoziția de soluționare a contestației la 02.04.2015, astfel încât actele fiscale în discuție se supun vechiul Codul de procedură fiscală, având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată în data de 06.06.2014.

Procedura de administrare fiscală a început odată cu emiterea Deciziei de impunere nr. x/11.03.2014 și a raportului de inspecție fiscală, fiindu-i aplicabile dispozițiile de procedură instituite prin vechiul Codul de procedură fiscală.

Art. 43 alin. (3), reținut de prima instanță, este prevăzut de noul Codul de procedură fiscală, nu este incident în cauză și constituie un motiv de nelegalitate a sentinței recurate.

Instanța de fond încalcă principiul neretroactivității legii deoarece în noul Codul de procedură fiscală sunt înscrise reguli noi ce nu existau reglementate în legea veche, deoarece vechea reglementare permitea impunerea taxelor și impozitelor locale datorate bugetului Constanța, chiar și în situația unui conflict de competentă între organele fiscale.

Recurentul-pârât susține faptul că și în situația în care ar fi incidente prevederile Codului de procedură fiscală din 2016, situația reglementată în mod derogatoriu de art. 43 alin. (3) nu ar fi incidentă în cauză.

Art. 43 din Codul de procedură fiscală 2016 reglementează conflictul de competență în cazul organelor fiscale locale, însă la data de 01.01.2016 nu mai exista un astfel de conflict de competență întrucât prin decizie judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pentru bunurile impozabile existente pe raza Portului Constanța se datorează taxe și impozite către bugetul Municipiului Constanța și nu către bugetul Comunei Agigea.

După hotărârea judecătorească din anul 2011, în mod abuziv și fără temei, autoritățile locale ale Comunei Agigea au pretins în continuare achitarea taxelor locale către această unitate administrativ-teritorială.

3.2. În ceea e privește buna-credință, prin raportare la corespondența emisă de UAT Agigea de-a lungul perioadei în discuție, reținută de prima instanță, recurentul-pârât susține că au fost ignorate aspecte deosebit de importante, precum locul plății impozitului pe clădirea reprezentând sediul societății; terenul închiriat se află în orașul Constanța; existența deciziei judecătorești din anul 2011.

În plus, decizia civilă nr. 201/10.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați, prin care a fost stabilită în mod definitiv linia de graniță dintre cele două unități administrative, are efect declarativ care echivalează cu faptul că dreptul recunoscut prin hotărâre a preexistat acesteia, hotărârea nefăcând altceva decât să îl constate.

Legislația fiscală reglementează calea restituirii sumelor achitate nedatorat organului fiscal, însă intimata-reclamantă nu a depus cerere de restituire la UAT Agigea, deși a fost înștiințată încă din data de 21.03.2012 despre obligația de a declara bunurile spre impozitare către organele fiscale ale UAT Constanța.

De asemenea, ca efect al adoptării HCL Constanța nr. 124/23.06.2014, s-a oferit o nouă posibilitate pentru reglementarea fiscală în sensul scutirii de la plata impozitelor și taxelor datorate UAT Constanța pentru perioada 2007-2011, însă nici această procedură nu a fost urmată de către societate.

Instanța de fond validează opțiunea intimatei-reclamante de a nu se conforma unei situații fiscale tranșate prin hotărâri judecătorești definitive, echivalând această opțiune cu buna-credință.

Instanța de fond face trimitere și la o dispoziție legală ce nu mai era în vigoare la data emiterii actelor fiscale contestate, dar art. 37 din vechiul Codul de procedură fiscală reglementa într-un alt fel chestiunea conflictului de competență.

În acest mod, susține recurentul-pârât, soluția primei instanțe încalcă prevederile art. 352 din noul Codul de procedură fiscală, art. 37 din vechiul Codul de procedură fiscală, art. 15 alin. (2) din Constituția României, art. 6 C. civ. și aplică greșit art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală.

3.3. Efectele hotărârii de grănițuire; motivul de nelegalitate ce constă din lipsa actului normativ care să stabilească delimitarea teritorială concretă și efectuarea formalităților necesare în registrele de publicitate

Lipsa actului normativ care să stabilească delimitarea teritorială a fost reținută în mod greșit de către prima instanță, ca reprezentând motiv de nelegalitate al actelor fiscale contestate.

Textul din Codul de procedură fiscală referitor la conflictul de competență produce efecte strict în materie fiscală și, prin tranșarea în instanță a chestiunii stabilirii unității administrativ-teritoriale către care se datorează taxele locale, conflictul de competență a luat sfârșit.

În ceea ce privește formalitățile de publicitate imobiliară cu privire la teritoriul Portului Constanța, acestea erau întocmite în sensul hotărârii pronunțate în anul 2016, încă din 2006.

Încercarea UAT Agigea de a-și însuși suprafața de teren a fost respinsă de instanța de judecată prin respingerea plângerilor formulate împotriva încheierii de carte funciară și prin anularea HCL Agigea nr. 38/23.03.2009.

3.4. Cu privire la principiile unicității impunerii și echității fiscale, în mod greșit prima instanță a reținut că acestea au fost încălcate de către recurentul-pârât prin emiterea actelor fiscale contestate

În speță plata taxelor și impozitelor s-a efectuat către un buget al unei UAT necompetente teritorial, astfel încât nu se poate reține valabilitatea raportului unitar din perspectivă fiscală și încălcarea principiilor unicității și echității fiscale.

3.5. Prin încheiere interlocutorie, instanța de fond a dispus suspendarea soluționării cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. 10088/118/113, având ca obiect cererea de stabilire a granițelor dintre UAT Constanța și UAT Agigea, însă prin sentința recurată nu a ținut seama de hotărârea definitivă, dovedind inconsecvență în abordarea chestiunii supuse analizei.

Intimata-reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat, iar în ipoteza admiterii recursului rejudecării cauzei și respingerii cererii de chemare în judecată, cere admiterea chemării în garanție a Comunei Agigea.

Cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii ca urmare a reținerii incidenței disp. art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală, se arată că susținerea este nereală.

Instanța de fond nu a reținut aplicabilitatea art. 43 alin. (3) din Noul Codul de procedură fiscală, ci a arătat că acest principiu ar putea fi aplicat și în speță, în raport de disp. art. 3 Codul fiscal, ce reglementează principiul unicității impunerii și echității fiscale.

Astfel, se realizează o dublă impunere cu încălcarea acestui principiu, iar instanța de fond a făcut trimitere la art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală ce reglementează explicit chestiunea competenței teritoriale a organelor fiscale de a colecta taxe și impozite locale, în ipoteza existenței unui conflict cu privire la delimitarea teritorială între două sau mai multe unități administrativ-teritoriale.

În ceea ce privește buna-credință a intimatei, se susține că aceasta reiese din faptul că societatea a fost înregistrată în evidențele locale ale Comunei Agigea începând cu anul 2006, scop în care aceasta a emis decizii de impunere, iar reclamanta a achitat taxele și impozitele aferente, astfel că singura culpă revine chiar comunei, care trebuia să sesizeze din oficiu eventuala necompetență.

De asemenea, împrejurarea că între cele două unități administrativ-teritoriale exista un diferend neînchis încă printr-o hotărâre judecătorească definitivă la data emiterii deciziei de impunere și la care intimata nu era parte, nu îi poate fi imputabilă acesteia.

În plus, înștiințarea privind colectarea taxelor și impozitelor de către recurentă nu face dovada competenței fiscale a acesteia, decizia civilă nr. 796/12.09.2011 nu este constitutivă de drepturi, ci doar confirmă soluția de anulare a hotărârii C.L. Agigea privind încadrarea zonei din Portul Constanța Sud - Agigea în circumscripția teritorială a comunei Agigea, fără a fi urmată de emiterea unui act normativ care să stabilească delimitarea teritorială concretă, conform art. 22 din Legea nr. 215/2011 privind administrația publică locală.

Chiar și ulterior rămânerii definitive a deciziei civile nr. 796/12.09.2011, chestiunea delimitării teritoriale a suprafeței de 988 ha în care se află sediul reclamantei nu a fost tranșată, aspect care rezultă din adresa nr. x/23.04.2012 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța; adresele primite din partea Comunei Agigea prin care s-a solicitat obligația plății taxelor și impozitelor către această aceasta; adresa comunei Agigea prin care recunoaște competența de a emite documentele de urbanism în vederea demarării lucrărilor de construire; adresa nr. x/08.04.2015 prin care OCPI Constanța menționează că imobilul la care figurează sediul reclamantei nu are carte funciară deschisă și nu se poate stabili în ce circumscripție teritorială apare înregistrată din punct de vedere cadastral.

Numai de la data de 10.02.2016, problema delimitării teritoriale a fost tranșată definitiv prin hotărâre judecătorească, însă aceasta produce efecte inter-partes din moment ce nu a fost urmată de un act normativ care să stabilească delimitarea teritorială concretă și efectuarea formalităților necesare în registrele de publicitate.

Cu privire la suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului având ca obiect cererea de stabilire a granițelor dintre cele două unități administrativ-teritoriale, intimata-recurentă susține că prima instanță a reținut doar că plățile efectuate sunt valabile.

În subsidiar, în ipoteza admiterii acțiunii, intimata-reclamantă solicită admiterea cererii de chemare în garanție a Comunei Agigea, culpa aparținând acesteia, care a continuat să se declare competentă să colecteze taxele și impozitele locale aferente bunurilor aparținând agenților economici cu sediul în Portul Constanța Sud - Agigea, în temeiul art. 52 din Constituția României și art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

În plus, reclamanta nu a formulat recurs provocat, astfel că soluția primei instanțe cu privire la cererea de chemare în garanție a intrat în puterea lucrului judecat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Prima instanță a constatat că actele administrativ-fiscale emise de recurentul-pârât în privința plății impozitelor și taxelor locale pentru perioada 2008 - 2014 către bugetul local Constanța sunt nelegale deoarece reclamanta a avut convingerea fermă că sediul său și clădirile pentru care se datorează impozit se află pe teritoriul unității administrativ-teritoriale al comunei Agigea, astfel că a acționat cu bună credință.

Instanța de fond a invocat și disp. art. 249 alin. (1)-(3) și (5) și art. 261 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Buna credință a fost reținută de către prima instanță, inclusiv din cuprinsul corespondenței purtate cu autoritatea fiscală Comuna Agigea care a adus argumente în sprijinul calității sale de organ competent să colecteze taxele și impozitele ori să emită documente necesare demarării lucrărilor de construire.

A mai reținut instanța de fond că pârâtul abia în anul 2014, ulterior emiterii actelor administrative fiscale contestate a emis HCL nr. 124/23.06.2014 pentru reglementarea situației fiscale a unor contribuabili care au sediul/puncte de lucru/bunuri impozabile în incinta Portului Constanța Sud.

Judecătorul fondului a considerat că înștiințarea din data de 21.03.2012 nu face dovada competenței fiscale a SPIT Constanța și că anularea HCL nr. 38/23.03.2009 a Comunei Agigea nu rezolvă problema delimitării teritoriale, în condițiile în care potrivit disp. art. 22 din Legea nr. 215/2001, delimitarea teritorială a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, se stabilește prin lege.

Prima instanță a apreciat că abia prin decizia civilă nr. 201/10.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați s-a tranșat definitiv delimitarea teritorială.

A mai reținut prima instanță că soluția ce urma să fie adoptată în cazul ivirii unui conflict cu privire la delimitarea teritorială între două unități administrativ-teritoriale, nu a fost prevăzută anterior adoptării noului Codul de procedură fiscală prin Legea nr. 207/2015, însă soluția noii reglementări poate fi aplicată și în cauza de față, fără să fie afectat principiul neretroactivității legii civile.

Prin urmare, avându-se în vedere că reclamanta a plătit impozitele și taxele locale către Comuna Agigea, rezultă că SPIT Constanța nu avea dreptul să perceapă aceste obligații fiscale până la soluționarea definitivă a conflictului, care a avut loc odată cu pronunțarea definitivă a deciziei civile nr. 201/2016, deoarece o nouă impunere pentru perioada 2008-2014 încalcă principiile echității fiscale și unicității impunerii prev. de art. 3 din Legea nr. 571/2007 privind Codul fiscal și potrivit art. 43 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală.

Prima instanță a reținut culpa exclusivă a Comunei Agigea care nu a respectat disp. art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 27/2002 ce stabilesc reguli în materia delegării de competență în materie administrativă și nici pe cele ale disp. art. 207 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"în ipoteza depunerii contestației la un organ fiscal necompetent, aceasta va fi înaintată organului fiscal emitent al actului administrativ atacat".

Față de acestea, Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate invocate de recurentul-pârât urmează să constate că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu privire la incidența disp. art. 43 alin. (3) din noul Codul de procedură fiscală, Legea nr. 207/2015, instanța de recurs va reține că prima instanță, în cuprinsul sentinței pronunțate, la fila x, a arătat în mod clar și neechivoc că actele administrativ-fiscale emise și contestate încalcă aceste prevederi legale.

Or, potrivit disp. art. 352 din noul Codul de procedură fiscală, codul este aplicabil procedurilor începute după data intrării în vigoare, respectiv 01.01.2016.

În speță, actele administrative fiscale contestate au fost emise anterior acestei date, prin urmare, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile.

Înalta Curte urmează să analizeze dacă în speță a existat totuși un conflict real de competență între cele două organe fiscale.

Se constată că prin încheierea de intabulare nr. 2564/13.02.2006 pronunțată de OCPI Constanța, întreaga suprafață de teren a portului a fost intabulată în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Constanța.

Plângerea formulată de Primarul Comunei Agigea împotriva acestei încheieri a fost respinsă definitiv prin Decizia nr. 438/22.10.2010 a Tribunalului Constanța.

Încheierea de intabulare este opozabilă terților, astfel că intimata-reclamantă a avut cunoștință despre aceasta și trebuia să o respecte, cum de altfel și Comuna Agigea avea aceleași obligații.

În schimb, Comuna Agigea, prin intermediul consiliului local a emis o hotărâre prin care s-a dispus includerea în administrarea teritorială a comunei a suprafeței de 988 ha în incinta Portului Constanța Sud sau a emis, prin intermediul Compartimentului taxe și impozite decizii de impunere privind taxele și impozitele locale, pe numele unor societăți comerciale, toate aceste hotărâri/decizii fiind anulate de către instanțele judecătorești prin hotărâri definitive, tocmai ca urmare a existenței încheierii de intabulare nr. 2564/13.02.2006 prin care se menționează dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenului domeniu public și notarea Contractului de concesiune nr. x/01.06.2001 în favoarea Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime Constanța, în municipiul Constanța (a se vedea hotărârile judecătorești depuse în dosarul de recurs).

Orice referire la o eventuală contrarietate explicată printr-o adresă a OCPI din anul 2012 nu poate fi primită și nu poate demonstra o altă situație decât cea reținută prin încheierea de intabulare menționată.

Înalta Curte apreciază că, în pofida încheierii de intabulare definitivă și opozabilă erga omnes, inclusiv reclamantei sau Comunei Agigea, aceasta din urmă a încercat să declanșeze unilateral un conflict de competență între cele două organe fiscale.

Recurentul-pârât, având în vedere cele mai sus expuse, era astfel în drept să emită acte administrativ-fiscale, pentru perioada 2008-2014, prin care să stabilească obligația de plată la bugetul municipiului Constanța a taxelor și impozitelor locale în sarcina reclamantei.

În această situație, Înalta Curte observă că prima instanță a constatat în mod greșit încălcarea principiilor unicității impunerii și echității fiscale, deoarece plata către organele fiscale ale Comunei Agigea s-a făcut nelegal, în pofida actelor ce demonstrau existența unei alte situații fiscale decât cea prezentată de reclamantă.

Cu privire la buna-credință a reclamantei, Înalta Curte reține că aceasta nu reprezintă o condiție de legalitate a actului administrativ, în general și, în speță, a actului administrativ fiscal.

Buna credință nu se constituie în condiție de fond și de formă pentru emiterea/adoptarea unui act administrativ mai ales că, în speță nu a fost demonstrată ci, dimpotrivă, se constată că reclamanta a înțeles să opteze pentru plata unor obligații fiscale mai mici, în pofida tuturor înscrisurilor care demonstrau că era obligată să achite aceste taxe/impozite în bugetul recurentului-pârât.

De asemenea, nu are relevanță că până în anul 2014, recurentul-pârât nu a emis actele de impunere, deoarece obligația subzistă în termenul de prescripție prevăzut de legislația fiscală fără să existe o altă sancțiune legală.

În acest sens, se constată că, anterior emiterii actelor fiscale contestate, recurentul-pârât a înțeles să scutească de la plata taxelor/impozitelor pe anii anteriori, toate societățile care fac dovada că au achitat sumele datorate către comuna Agigea, însă reclamanta nu a înțeles să beneficieze de această situație.

În raport de înscrisurile arătate, Înalta Curte reține că nu poate fi luat drept reper în favoarea reclamantei, pronunțarea definitivă a deciziei civile nr. 201/10.02.2016 și a stabilirii liniei de hotar între cele două unități administrativ-teritoriale în anul 2016, deoarece hotărârea are caracter declarativ, cum în mod corect arată recurentul-pârât, consfințind doar o situație de fapt preexistentă, dovedită prin existența încheierii de intabulare din anul 2006.

Înalta Curte constată și greșita reținere de către prima instanță a inexistenței unui act normativ care să stabilească o delimitare teritorială concretă, întrucât un astfel de act este obligatoriu numai în cazul în care este vorba despre o modificare a limitelor teritoriale, conform art. 22 din Legea nr. 215/2011, pe când în speță, este vorba despre stabilirea liniei de hotar care se efectuează prin hotărâre judecătorească, potrivit dispozițiilor C. civ.

Referitor la existența unei inconsecvențe a primei instanțe care, într-o primă etapă a dispus suspendarea soluționării cauzei până la pronunțarea unei decizii definitive UAT Constanța și UAT Agigea, Înalta Curte observă temeinicia susținerii recurentului-pârât, deoarece judecătorul fondului după ce, prin încheiere interlocutorie, a stabilit faptul că soluționarea dosarului depinde de hotărârea ce se va da în Dosarul nr. x/2013, cu ocazia pronunțării sentinței, a negat această dependență a cauzelor și a motivat că decizia nu a fost urmată de adoptarea/emiterea unui act normativ de modificare a limitelor teritoriale, când, în realitate, o atare modificare nu are legătură cu obiectul cauzei.

Față de acestea, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va admite recursul formulat și va casa în parte sentința atacată.

În rejudecare, pe baza celor reținute anterior, urmează a se respinge acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, urmând a se constata legalitatea actelor administrativ-fiscale emise de către pârâtul SPIT Constanța, reclamantul necontestând modul de calcul al taxelor și impozitelor datorate.

Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată împotriva Comunei Agigea, avându-se în vedere că intimatul-reclamant nu a înțeles să formuleze recurs provocat, în condițiile disp. art. 491 C. proc. civ., coroborat cu art. 473 C. proc. civ., Înalta Curte reține că soluția instanței de fond cu privire la această cerere a intrat în autoritatea de lucru judecat, caz în care va menține celelalte dispoziții ale primei instanțe ce privesc cererea de chemare în garanție.

Intimata-reclamantă are posibilitatea să uzeze de dispozițiile Codului de procedură fiscală și să solicite restituirea sumelor achitate și nedatorate ori să apeleze la alte instituții juridice precum compensarea datoriilor.

În ceea ce privește cheltuielile aferente acestui proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ., intimata-reclamantă va fi obligată la plata sumei în cuantum de 1.785 RON, reprezentând onorariu de avocat către recurentul-pârât SPIT Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța împotriva sentinței nr. 204 din 28 septembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând cauza, respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Obligă intimata-reclamantă B. S.R.L. la plata sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată către recurentul-pârât Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local Constanța.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 septembrie 2020.