ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1304/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1304/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului civil de față, constată
următoarele;
Prin
acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 14478/11'8/2012,
reclamantul C.I. a chemat în judecată Statul
Român prin C.N.A.D.N.R. SA solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va
pronunța, să stabilească valoarea despăgubirilor pentru exproprierea terenului situat
în M., în suprafață de 70000 mp, din care s-a expropriat suprafața de 11832 mp,
categoria de folosință arabil extravilan, proprietatea sa, conform titlului de proprietate
din 20 septembrie 2005, să i se acorde daune pentru exproprierea efectuată precum
și cheltuieli de judecată.
Reclamantul a arătat că figurează în anexa
la H.G. nr. 200/2011, în calitate de expropriat pentru suprafața de 11832 mp, categoria
de folosință arabil extravilan, fiind despăgubit cu suma de 5.796 RON, același cuantum
al despăgubirilor fiind specificat și în decizia de expropriere din 19 mai 2011.
Deși a expirat termenul prevăzut de
art. 18 din Legea nr. 255/2010, iar lucrările de construire la tronsonul de autostradă
ce se efectuează pe terenul proprietatea reclamantului au început, până la momentul
demersului judiciar inițiat nu a primit nici hotărârea de stabilire a cuantumului
despăgubirilor și nici dovada că s-au consemnat la dispoziția sa, sumele cuvenite
cu titlu de despăgubiri.
A mai arătat că nu a fost convocat și nu
i s-a comunicat raportul de evaluare pentru a cunoaște modul în care s-a expertizat
imobilul și a precizat că despăgubirile pe care le solicită sunt în cuantum de 23.670
euro pentru suprafața de 11832 mp.
În drept a invocat Legea nr. 255/2010.
Prin sentința civilă nr. 2233 din 8
mai 2013, Tribunalul Constanța, secția l civilă,
a respins, ca prematură, acțiunea civilă formulata de către
reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA.
Pentru a pronunța această soluție, prima
instanța a reținut, în esență, ca prin H.G. nr. 415/2010, în baza dispozițiilor
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, s-a aprobat declanșarea procedurilor de
expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de
utilitate publică „Autostrada B.-C1, tronsonul 6, C2-C1, expropriator fiind Statul
Român prin C.N.A.D.N.R. SA.
Imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului
C.I. a fost cuprins în lista imobilelor supuse exproprierii situate pe acest tronson,
terenul în suprafață de 11832 mp având categoria de folosință teren agricol intravilan.
Privitor la legea aplicabilă procedurii
de expropriere a imobilului proprietatea reclamantului, instanța a reținut incidența
Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară
realizării unor obiective de interes național, județean și local, ce a stat la baza
adoptării H.G. nr. 200/2011.
Tribunalul Constanța a reținut că acțiunea
reclamantului este prematură întrucât în speță nu au fost parcurse toate etapele
procedurii de expropriere, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 255/2010, iar
până la data sesizării instanței de judecată nu a fost emisă o hotărâre de stabilire
a despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru terenul expropriat, care să poată
fi contestată de acesta, conform art. 22 din lege.
Tribunalul a reținut că reclamantul a formulat
acțiunea în justiție imediat după ce a luat cunoștință de decizia de expropriere
și de cuantumul provizoriu al despăgubirilor, prin adoptarea și publicarea H.G.
nr. 200/2011 și că așa fiind, dreptul la acțiune al reclamantului nu era născut
la data formulării cererii și nici pe parcursul derulării cauzei deduse judecății.
Împotriva acestei sentințe a declarat „recurs”
reclamantul C.I., calea de atac fiind calificată de instanță ca apel, la termenul
de judecată din 2 octombrie 2013.
Prin decizia nr. 78C din 2 octombrie 2013,
Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamant,
ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel
a avut în vedere următoarele argumente:
În situația lucrărilor de autostrăzi și
drumuri naționale există o reglementare specială a fazei administrative a procedurii
exproprierii. Statul Român prin C.N.A.D.N.R. SA întocmește o documentație tehnico-economică
pentru fiecare lucrare care cuprinde date privind încadrarea în planurile de urbanism
și de încadrare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării vizate de Oficiul
Național de Cadastru, Geodezie și Cartografie, care includ delimitarea terenurilor
și a construcțiilor propuse expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor și
a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, stabilite de către persoane
autorizate în evaluare (art. 4 din Legea nr. 255/2010).
Pe baza acestei documentații, Guvernul
aprobă prin hotărâre, amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere
a imobilelor, suma globală exprimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta
se virează într-un cont bancar al C.N.A.D.N.R. SA și sursa de finanțare. Planul
cu amplasamentul lucrării întocmit pentru fiecare unitate administrativ-teritorială
se afișează la sediul consiliului local al unității respective publicat într-un
ziar local.
La nivelul fiecărei unități administrative
se constituie o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real
în temeiul căruia se formează cererea de despăgubiri de către persoanele care justifică
un interes legitim (art. 8 din Legea nr. 255/2010).
Faza administrativă a procedurii exproprierii
se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri în care se va preciza
valoarea despăgubirilor și modul de plată a acestora, concluzie ce rezultă din interpretarea
sistematică a dispozițiilor art. 38 și art. 19 din Legea nr. 255/2010.
În temeiul considerentelor expuse și în
raport de situația de fapt instanța de apel a constatat că faza administrativă a
exproprierii nu a fost epuizată în prezenta cauză, Comisia constituită în temeiul
art. 18 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 255/2010, neemițând până la momentul
sesizării instanței de judecată nicio hotărâre cu privire la valoarea despăgubirilor
și modul de plată a acestora.
Spre deosebire de procedura de drept comun
a exproprierii, în procedura specială reglementată de Legea nr. 255/2010, etapa
judiciară este declanșată de către persoanele îndreptățite la despăgubiri, nemulțumite
de hotărârea pronunțată de Comisia înființată la niveiul fiecărei unități administrativ-teritoriale
în raza teritorială a căreia se află imobile expropriabiie, conform art. 20 din
lege.
Astfel, conform art. 22 din lege „Expropriatul
nemulțumit de cuantumul despăgubiri prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței
judecătorești competente în termenul general de prescripție care curge de la data
la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor,
sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate
către expropriator, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii
de stabilire a cuantumului despăgubirilor și transferul dreptului de proprietate.”
Prin urmare, declanșarea procedurii judiciare
a exproprierii, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 este precedată de emiterea
hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, hotărâre
ce se emite pentru titularii dreptului de proprietate ai terenului expropriat (art.
18 coroborat cu art. 19 din lege).
În speță până la momentul sesizării instanței
de judecată de către reclamantă nu fusese emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului
despăgubirilor propuse reclamantei, conform dispozițiilor legale mai susmenționate,
situație în care în mod judicios Tribunalul Constanța a reținut că cererea reclamantei
este prematură în raport de situația concretă a reclamantei și de dispozițiile
art. 22 din Legea nr. 255/2010.
H.G. nr. 200/2011 invocată de apelanta
reclamantă care cuprinde „Lista imobilelor supuse exproprierii situate pe tronsonul
M.-C1, a proprietarilor sau deținătorilor acestora, precum și a sumelor individuale
aferente despăgubirilor” nu poate fi asimilată hotărârii de stabilire a despăgubirilor
prevăzute de art. 22 din actul normativ mai sus indicat, valoarea estimată în această
hotărâre de guvern pentru despăgubirea reclamantei este orientativă, pentru stabilirea
bugetului de cheltuieli necesar pentru realizarea exproprierii, astfel cum rezultă
din economia dispozițiilor art. 8 din lege coroborat cu art. 7 din lege.
Art. 8 alin. (8) din Legea nr. 255/2010
prevede că „Sumele individuale prevăzute la art. 7 pot fi suplimentate, prin hotărâre
a Guvernului la cererea expropriatorului, în situația modificării numărului de imobile
necesare a fi expropriate, precum și în orice alte situații, temeinic motivate,
inclusiv pentru situația prevăzută la alin. (2) [asigurarea unei juste despăgubiri
a expropriatului, art. 8 alin. (2)].
Această interpretare a dispozițiilor legale
nu aduce atingere însă dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului
supus procedurii exproprierii, până la momentul consemnării despăgubirilor la dispoziția
expropriatului neoperând un transfer al dreptului de proprietate către expropriator.
Art. 9 alin. (4) din Legea nr. 255/2010
prevede în mod expres că „Transferul dreptului de proprietate publică asupra imobilelor
din proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică
a statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului
operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către
expropriator ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii”.
Prin urmare consemnarea despăgubirii la
dispoziția expropriaților constituie o condiție prealabilă transferului dreptului
de proprietate în patrimoniul statului, iar în ipoteza în care expropriatul dă dovadă
de rea-credință și intră în posesia terenului anterior îndeplinirii formalităților
legale de evaluare a terenului expropriat și de consemnare a despăgubirilor Ia dispoziția
proprietarului supus acestei măsuri, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile
art. 11, art. 18-art. 20 din Legea nr. 255/2010, proprietarul terenului este îndreptățit,
pe calea dreptului comun să solicite angajarea răspunderii expropriatorului pentru
prejudiciile cauzate prin tulburarea dreptului de proprietate de a se folosi de
bunul său și de a-i culege fructele.
În acest sens sunt dispozițiile art. 23
alin. (1) din Legea nr. 255/2010 cererile formulate conform acestor dispoziții legale
sunt de competența instanțelor de drept comun și ele se diferențiază de acțiunea
reglementata de dispozițiile art. 22 din aceeași lege, text ce reglementează expres
calea de atac, instanța competentă și procedura după care se desfășoară acțiunea
în justiție promovată de expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute
la art. 19 din lege. Termenul de declanșare a procedurii judiciare începe să curgă
de la data la care i-a fost comunicată celui expropriat hotărârea de stabilire a
cuantumului despăgubirii, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, iar
exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului
despăgubiri și transferului dreptului de proprietate.
Împotriva acestei din armă decizii, reclamantul
C.I. a declarat recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant
a susținut următoarele:
Înainte de emiterea deciziei de expropriere
din data de 19 mai 2011 a fost emisă H.G. nr. 200/2011, iar conform listei anexă,
pentru terenul expropriat s-a stabilit că, urmare a exproprierii unei suprafețe
de 11832 mp din terenul arabil de 7 ha, proprietatea sa, despăgubirile ce i se cuvin
sunt în cuantum de 5.796 RON.
După notificarea de către pârâtă a intenției
de expropriere, nu a ajuns la nicio înțelegere cu pârâta cu privire la cuantumul
just al despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a exproprierii, nefiind de acord
cu suma propusă de către expropriator, a cărei valoare a fost menținută ulterior,
fiind precizată în lista anexă la H.G. nr. 200/2011.
Recurentul-reclamant a susținut că în mod
greșit acțiunea sa a fost respinsă, ca prematură, deoarece pârâta nu a făcut aplicarea
dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 255/2010 și nu a înțeles să constituie, în termen
de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, comisia de verificare a dreptului
de proprietate, deși lucrările de construire la tronsonul de autostradă se efectuează
pe terenul ce i-a fost expropriat încă din data de 19 aprilie 2011.
Recurentul-reclamant a arătat că nu a primit
hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor și nici dovada că s-au consemnat
sumele aferente despăgubirilor astfel că pârâta nu a respectat condițiile impuse
de Legea nr. 255/2010 cu privire la plata cuantumului despăgubirilor și nici prevederile
art. 4 lit. b) și art. 7 din lege, situație în care nelegal i-a fost respinsă acțiunea,
ca prematură.
A solicitat admiterea recursului, casarea
hotărârilor judecătorești pronunțate în fond și apel și trimiterea cauzei, spre
rejudecare, la tribunal.
Înalta Curte, analizând cererea formulată
de recurentul-reclamant în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,
de suspendare a judecății cauzei până la
soluționarea definitiva a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. 904/118/2014 al
Tribunalului Constanța, ce are ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin C.N.A.D.N.R.
SA de a emite hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru terenul
ce i-a fost expropriat, conform art. 20 din Legea nr. 255/2010, o va respinge, întrucât
soluționarea prezentei pricinii nu depinde de dreptul care face obiectul dosarului
menționai, în cauză nefiind întrunite cerințele impuse de art. 244 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând recursul declarat
de reclamant constată că este fondat pentru considerentele care succed.
În aplicarea H.G. nr. 200/2011, C.N.A.D.N.R.
SA a emis decizia de expropriere din 19 mai 2011 pentru coridorul lucrării „Autostrada
B.-C1, tronsonul 6 C2-C1 aliată pe tronsonul M.-C1”, în a cărei anexă sunt menționați
și reclamanții-recurenți.
În această decizie se arată că: actul constituie
titlu executoriu, fără alte formalități, pentru predarea bunurilor imobile cuprinse
în anexă, împotriva celor expropriați; sumele reprezentând despăgubiri au fost consemnate,
transferându-se astfel de drept la data emiterii deciziei dreptul de proprietate
asupra imobilelor cuprinse în anexă din proprietatea privată a persoanelor fizice
sau juridice în proprietatea publică a Statului român și în administrarea expropriatorului;
contestațiile împotriva deciziei nu suspendă transferul dreptul de proprietate asupra
bunurilor imobile în cauză.
Neemiterea hotărârii individuale de stabilire
a despăgubirilor, care poate fi contestată în lumina dispozițiilor Legii nr. 255/2010,
a justificat respingerea acțiunii, ca prematură.
Potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție,
nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, care se stabilește, potrivit
art. 44 alin. (6) de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergență, prin
justiție. În sensul dispozițiilor art. 44 alin. (3) sunt și cele ale art. 481 C.
civ. (în forma în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății),
care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru
cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Art. 20 din Legea nr. 255/2010 se prevede
că hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii emisă în condițiile acestei
legi se comunică solicitantului, precum și celorlalți titulari ori, după caz, titulari
aparenți, se afișează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află
situat imobilul expropriat și în extras pe pagina proprie de internet a expropriatorului.
Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii
se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție,
care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului
despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptuiui
de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea
căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii
și transferului dreptului de proprietate, potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași
lege.
În art. 4 din aceeași lege sunt arătate
etapele procedurii de expropriere, în care legiuitorul a prevăzut termene scurte
tocmai din perspectiva faptului că se pune problema transferului unui drept de proprietate,
iar încălcarea acestora, care generează și nesocotirea dispozițiilor susmenționate
îi este imputabilă exclusiv expropriatorului.
Faptul că în cauză nu s-a emis hotărârea
de stabilire a despăgubirilor, care poate fi contestată, potrivit normelor legale
susmenționate, nu poate îngrădi dreptul expropriatului de a se adresa instanței
de judecată atât timp cât activitatea expropriatorul, prevăzută de aceeași lege,
respectiv de a emite și comunica hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii
nu se circumscrie unui termen rezonabil, iar proprietarii sunt lipsiți de bunul
lor și se află într-o situație incertă privind despăgubirile care îi se cuvin și
care trebuie să fie conforme normelor legale susmenționate.
Prin neemiterea acestei hotărâri, nejustificat,
expropriații sunt puși în imposibilitate de a proceda întocmai normelor legale susmenționate.
Aceștia nu își pot exprima nici acordul și nici nu pot constata intervenirea unei
divergențe în stabilirea cuantumului despăgubirilor, așa cum prevede art. 44
alin. (6) din Constituție; în același sens sunt și dispozițiile art. 18 din lege,
care prevede că în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul
numește comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real
în temeiul căruia cererea a fost formulată și constată acceptarea sau, după caz,
neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi
reale asupra imobilului supus exproprierii.
Practic, prin neexecutarea unei obligații
legale, expropriatorul și prematuritatea reținută îi pune pe recurentul-recIarnant
într-o stare de incertitudine, fără nicio perspectivă de valorificare a drepturilor
pe care le deține, atât cel de proprietate cât și de acces la instanță, lipsit fiind
însă de bunul lui și obligat astfel să accepte o despăgubire provizorie impusă prin
decizia colectivă de expropriere, fără posibilitatea cenzurării în vreun fel a acesteia,
elemente ce îi afectează și drepturile recunoscute și protejate de art. 1 din Primul
Protocol adițional la Convenție și art. 6 parag. 1 din Convenție.
Mai mult, art. 9 alin. (4) din Legea
nr. 255/2010 prevede că transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor din
proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice în proprietatea publică a
statului sau a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea expropriatorului
operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către
expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii, ipoteză legală
valorificată de altfel de către expropriator prin decizia colectivă de expropriere.
Situația este similară celei ce a primit
rezolvare prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, care pentru
identitate de rațiune poate fi avută în vedere. Prin această decizie, în aplicarea
dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,
republicată, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze
pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei, dispoziției de respingere
a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate
abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al
entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În motivarea acestei decizii s-a reținut
că lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea
notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz
nu poate rămâne necenzurat, însăși Constituția prevăzând, la art. 21 alin. (2),
că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa
justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Dat fiind refuzul nejustificat de emitere
a hotărârii de despăgubire, o respingere a cererii reclamantului ca prematur formulată
îi încalcă acestuia dreptul de a se adresa instanței pentru apărarea dreptului de
proprietate, protejat de art. 44 din Constituție, art. 480 și urm. C. civ. și 1
din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și dreptul de acces la instanță,
recunoscut de art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenție.
În considerarea acestor argumente, cu aplicarea
dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte
va admite recursul și va casa atât decizia instanței de apel cât și sentința tribunalului.
Întrucât ambele instanțe au soluționat
procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu aplicarea și a art. 297 alin. (1)
C. proc. civ., sentința va fi anulată, iar cauza va fi trimisă spre soluționare
pe fond tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecății
cauzei formulată de recurentul-reclamant C.I., în temeiul art. 244 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ.
Admite recursul declarat de reclamantul
C.I. împotriva deciziei nr. 78C din 2 octombrie 2013 a Curții de Apel Constanța,
secția I civilă.
Casează decizia recurată, precum și sentința
civilă nr. 2233 din 8 mai 2013 a Tribunalului Constanța, secția I civilă și trimite
cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Constanța.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7
mai 2014.