ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2279/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2279/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, reclamanta SC T.S.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Afacerilor Externe și Departamentul pentru Controlul Exporturilor -

D.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate nulitatea

ordinului directorului general prin care i s-a refuzat emiterea licenței

individuale de import (act administrativ menționat în adresa din 10 iunie 2011)

și, în consecință, obligarea pârâților la emiterea actului administrativ

individual - licența individuală de import solicitată prin cererea înregistrată

în evidențele reclamantei din 7 iunie 2011;

- obligarea pârâților la repararea

pagubei cauzate prin refuzul acordării licenței de import, respectiv la plata

sumei de 160.544 lei (echivalentul a 36.906,67 euro) cu titlu de despăgubiri

pentru beneficiul nerealizat ca urmare a necomercializării produselor pe care

intenționa să le importe;

- obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat

că este o societate care are statut de armurier autorizat, în condițiile

prevăzute de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor pentru

operațiunile de import, depozitare, comerț, închiriere, etc. a acestor produse.

Totodată, a arătat că este și

persoană autorizată să desfășoare operațiuni cu armamente, muniții și alte

produse militare, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 158/1999 privind

regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse

militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 595/2004, având o

activitate semnificativă în acest domeniu și cunoscând foarte bine toate

prevederile legislative, precum și practicile autorităților competente, care

guvernează operațiunile cu arme și muniții militare, pe lângă cele civile.

Prin cererea de emitere a licenței

de import din 7 iunie 2011, a solicitat D.A. acordarea licenței pentru

următoarele produse care nu au destinație militară: cartuș cu glonț cal. 9 x 19

mm FMJ; cartuș cu glonț cal. 9 x 19 mm RHFP; cartuș cu glonț cal. 9 x 18 mm

FMJ; cartuș cu glonț cal. 7,65 x 17 mm FMJ; cartuș cu glonț cal. 223 Rem FMJ;

cartuș cu glonț cal. 223 Rem HPBT; cartuș cu glonț cal. 12 x 67,5 bile cauciuc.

Refuzul de acordare a licenței

individuale de import i-a fost comunicat prin adresa D.A. din 10 iunie 2011.

Motivul invocat de către D.A.

constă în faptul că nu ar fi respectat prevederile art. 26 lit. d) din Normele

metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de

control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare

aprobate prin Ordinul nr. 59/2005 al președintelui A., respectiv că nu ar fi

completat corect Declarația destinatarului final (DDF), aceasta nefiind

"semnată de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea

juridică a societății utilizatorului final al importului" și că nu ar fi

transmis și "copii ale documentelor prevăzute la pct. f) și g) din Normele

metodologice", necesare în cazul în care utilizatorul final, adică "instituții

abilitate", "este altul decât importatorul".

În opinia reclamantei, refuzul

acordării licenței în alte cazuri decât cele prevăzute de legislația privind

controlul exporturilor de produse militare (art. 28 alin. (1) și (2) din O.U.G.

nr. 158/1999, art. 33 și 37 din Normele metodologice) este ilegal, iar motivul

pe care D.A. îl invocă nu se regăsește în aceste prevederi legale.

Prin întâmpinare, pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei D.A., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată .

+++2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 4701 din 3

septembrie 2012, Curtea de apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respons ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei D.A., iar pe fond a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamanta SC T.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Afacerilor Externe și Departamentul pentru Controlul Exporturilor -

D- ANCEX.

În considerente, instanța de fond

a reținut că prin cererea înregistrată sub nr. 3353/07 iunie 2011, reclamanta a

solicitat acordarea licenței individuale de import pentru efectuarea unei

operațiuni de import a unei cantități de cartușe cu glonț, conform tipurilor

descrise în cadrul cererii, în cantitate de 1.900.800 de bucăți, prezentând în

sprijinul acestei cereri și declarația destinatarului final în care a fost

menționată împrejurarea că această cantitate de muniție va fi folosită pentru

revânzare către persoane autorizate conform Legii nr. 295/2004 și instituții

abilitate din România.

Prin avizul nr. 20/09 iunie 2011,

Consiliul Interministerial pentru controlul exporturilor, importurilor și altor

operațiuni cu produse militare a avizat nefavorabil cererea de licență.

În temeiul acestui aviz, a fost

emis Ordinul nr. 145/09 iunie 2011 de către D.A., prin directorul General din

cadrul MAE, care la art. 3 a prevăzut refuzul de eliberare a licenței de

import.

Acest ordin a fost adus la

cunoștința reclamantei prin adresa nr. W1-1/3243/10 iunie 2011 emisă de pârâtul

D.A., în care au fost menționate motivele refuzului eliberării unei astfel de

licențe, respectiv lipsa semnăturii de către persoana care are dreptul să

angajeze răspunderea juridică a societății utilizatorului final al importului,

conform art. 26 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare a OUG nr.

158/1999, norme aprobate prin Ordinul nr. 59/2005 emis de Președintelui D.A..

Cu privire la excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului D.A., invocată de către pârâtul MAE,

prima instanță a constatat că nu este întemeiată, deoarece există identitate

între persoana pârâtului și emitentul actului administrativ a cărui anulare se

solicită, ordinul de refuz al acordării licenței individuale de import fiind

emis de către directorul D.A..

Esențială este capacitatea de

drept administrativ a acestuia de a emite fie un act administrativ tipic, fie

unul atipic, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

sub forma refuzului expres de recunoaștere a dreptului persoanei pretins

vătămată.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

constatat că autoritățile publice pârâte au procedat conform competențelor

legale și fără exces de putere în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

și n din legea nr. 554/2004, republicată.

Analizând prevederile art. 26 din

Anexa la Ordinul nr. 59/2005 emis în aplicarea OUG nr. 158/1999, republicată,

prima instanță a reținut că scopul legiuitorului a fost ca alături de cererea

de licență, semnată conform literei a) de către persoana care are dreptul să

angajeze răspunderea juridică a societății, la dosar să fie atașată, conform

literei d) și declarația destinatarului final, completată pe formularul-tip,

semnată de către persoana care are dreptul să angajeze răspunderea juridică a

societății utilizatorul final al importului, persoană care în funcție de

situația concretă poate diferi de persoana care desfășoară efectiv activitățile

de import, astfel cum este și cazul cererii formulată de către reclamantă.

Cum în speță, intenția acordării

licenței individuale de import era aceea de revânzare către persoane

autorizate, conform Legii nr. 295/2004 și către instituțiile abilitate, era

necesar ca reclamanta să prezinte pârâților și documentul menționat la lit. d),

respectiv declarația destinatarului final, semnată însă nu de către reclamantă,

aceasta necumulând și calitatea de utilizator final, ci de către persoanele

cărora produsele importate urmau a le fi revândute de către reclamantă, astfel

încât în lipsa unui asemenea document întocmit conform acestor norme

metodologice cererea reclamantei nu putea fi admisă.

Instanța de fond a constatat că nu

pot fi reținute susținerile reclamantei privind împrejurarea că, în cazul unor

alte cereri de licențiere individuală de import pârâții au procedat prin

admiterea acestora, deși fusese menționată intenția de revânzare către

persoanele autorizate și către alte instituții abilitate, fără a fi semnată

declarația destinatarului final de către persoana care are dreptul să angajeze

răspunderea juridică a societății utilizatorul final al importului, ci de către

reclamantă, având în vedere că nu poate fi invocată în sprijinul analizării

unei noi cereri practica anterioară a pârâților în soluționarea acestui tip de

cereri de licențiere de import.

În aprecierea instanței,

reclamanta trebuia să respecte dispozițiile legale privind procedura de

acordare a unor astfel de licențe individuală, mai ales că avea cunoștință de

obligația depunerii declarației destinatarului final, așa cum rezultă din corespondența

purtată cu pârâta, precum și din conținutul cererilor de licență anterior

admise, fiind necesară depunerea unui asemenea document tocmai pentru a se da

posibilitatea pârâților, conform art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/1999,

republicată, să exercite un control deplin și efectiv asupra cantităților și

destinatarilor finali ai unor asemenea produse.

Din analiza reglementări legale

incidente, prima instanță a reținut că în materia importului de muniție, prin

hotărâre de Guvern se impune exercitarea unui control direct și efectiv din

partea autorității publice competente, fiind recunoscută în acest sens, o marjă

de apreciere mai largă în analizarea unor cereri care depășesc, sub aspect

cantitativ, nivelul cantităților de astfel de produse solicitate la licențiere

de către importatorii autorizați pentru aceste operațiuni, impunându-se

prevalența interesului public în analiza documentației atașată în susținerea

cererilor individuale având în vedere specificul produselor importate.

Din această perspectivă, modul de

soluționare a cererii de către pârâți nu poate fi apreciat drept o încălcare

abuzivă a normelor legale, respectiv o împiedicare a reclamantei de a-și

desfășura activitatea pentru care este și autorizată, astfel încât, chiar

anterior datei emiterii licenței autoritatea publică competentă să fie în

măsură să analizeze circulația unor astfel de produse către fiecare beneficiar

final, altul decât societatea importatoare.

În opinia instanței, nu este

relevant faptul că, ulterior pârâții ar fi putut efectua astfel de verificări

în privința utilizatorilor finali, scopul acordării fiecărei licențe vizând

fiecare activitate de import de produse supuse autorizării.

Conchizând, instanța de fond a

apreciat că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea

pârâților în privința soluționării favorabile a cererii reclamante, ordinul

atacat fiind legal.

Urmare a constatării soluționării

legale a cererii de licențiere formulată de către reclamantă, instanța de fond

a respins ca neîntemeiat și capătul accesoriu privind plata unor despăgubiri.

Reclamanta a atacat cu recurs

sentința menționată, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în

considerarea prevederilor art. 3041 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta

- reclamantă a arătat, în esență, că sentința se bazează pe un raționament

fals, preluat din apărările autorității pârâte, fiind ignorată chestiunea de

esență care constă în a stabili dacă un armurier autorizat poate cumula

calitatea de importator, destinatar final și utilizator final.

În acest context, recurenta -

reclamantă a indicat prevederile legale flagrant încălcate - în opinia sa -

făcând referire la normele specifice cuprinse în O.U.G. nr. 158/1999, privind

regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse

militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 295/2004, și la

Normele metodologice de aplicare a acestora și a arătat că motivul pentru care

s-a refuzat eliberarea licenței este nejustificat, pentru că nu este prevăzut

în legislația aplicabilă.

În altă ordine de idei, recurenta

- reclamantă a arătat că are dreptul de a importa în nume propriu, că a fost

clarificată calitatea sa de utilizator final, iar în temeiul art. 13 alin. (3)

din O.U.G. nr. 158/1999 "solicitantul de licența are obligația să declare

autorității naționale destinația produselor militare, precum și destinatarul

sau utilizatorul final al acestora".

În opinia recurentei - reclamante,

simpla semnare a declarației destinatarului final de către importator, în

absența cunoașterii utilizatorului final, nu impietează regimul de control și

nici emiterea licenței, iar cele 6 licențe anterioare, exprimând situații

identice celei care s-a manifestat corespunzător cererii nr. 3353/07 iunie 2011,

din punctul de vedere al persoanei destinatarului final, al importatorului, al

destinației produselor și al cadrului legislativ au fost eliberate de către

pârât fără nicio observație.

4.Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

arătând că în speță au fost respectate toate prevederile relevante din cadrul

legislativ aplicabil în 2011:

-O.U.G. nr. 158/1999 privind

regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse

militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 595/2004, cu

modificările ulterioare.

-Ordinul nr. 59/2005 privind

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de

urgență a Guvernului nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor,

importurilor și altor operațiuni cu produse militare, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările

ulterioare.

-Listele cuprinzând produsele

militare supuse regimului de control al exporturilor, importurilor și altor

operațiuni, aprobate prin H.G. nr. 1607/2010 și ulterior, prin H.G. nr.

1044/2011;

-Lista comună a Uniunii Europene

cuprinzând produsele militare (ultima publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene C86/18 martie 2011).

5.Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor formulate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 3041 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Așa cum rezultă din expunerea

rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, recurenta - reclamantă a

învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând ordinul prin

care directorul general al Departamentului pentru controlul exporturilor D -

ANCEX a exprimat refuzul de eliberare a licenței de import solicitată prin

cererea înregistrată cu nr. 3117/7 iunie 2011.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a

soluționa o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a

voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este

definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege ca fiind exercitarea

dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor

competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților

cetățenilor.

În speță, după cum judicios a

observat judecătorul fondului, autoritățile emitente au acționat în limitele

competenței de soluționare a cererilor de eliberare a autorizațiilor, a

licențelor de export și de import și a permiselor pentru operațiuni

necomerciale, atribuite prin prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.

158/1999, care, prin art. 1-2, instituie un regim de control al operațiunilor

cu produse militare, al destinației și al utilizării finale a produselor

militare ce fac obiectul respectivelor operațiuni.

Calitatea de armurier autorizat a

recurentei - reclamante nu înlătură obligativitatea prevederilor art. 13 alin.

(3) din O.U.G. nr. 158/1999, în forma aplicabilă în litigiu, potrivit cărora,

atunci când solicită eliberarea unei autorizații, a unei licențe de export sau

de import ori a unui permis, în nume propriu, persoana care urmează a efectua

operațiunea supusă regimului de control are obligația să declare destinația

produselor militare, precum și destinatarul sau utilizatorul final al acestuia.

Or, în formularul de declarație a

destinatarului final nr. 3353/7 iunie 2011, recurenta - reclamantă a menționat

că cele 1.900.800 bucăți cartușe pentru care solicita licența urmau a fi

revândute "către persoane autorizate conform Legii nr. 295/2004 și

instituții abilitate", fără a indica expres utilizatorul final, așa cum

impune textul normativ citat mai sus, detaliat prin art. 26 din Normele metodologice

aprobate prin Ordinul nr. 59/2005 al Președintelui D - ANCEX .

Având în vedere marja de apreciere

de care dispune autoritatea competentă în exercitarea atribuțiilor sale și

conținutul concret al cererii de licență, nu se poate reține o conduită

culpabilă, în accepțiunea art. 2 alin. (1)lit. i) din Legea nr. 554/2004, în

sensul că în loc să refuze eliberarea licenței, ar fi trebuit să facă aplicarea

art. 31 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 59/2005,

care se referă la complinirea unei documentații incomplete.

În consecință, Înalta Curte

urmează să respingă recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau

art. 3041 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C.

T.S.I. S.R.L. împotriva Sentinței nr. 4701 din 3 septembrie 2012 a Curții de

Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 mai 2014.

JUDECATOR,JUDECATOR,JUDECATOR,

S.MarcuG.BogasiuA.D.Stănișor

MAGISTRAT ASISTENT,

S.Toma

Red. G.B.

Tehnored.C.G.

4 ex.