ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3838/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3838/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în fața primei instanțe
Prin cererea de chemare în judecată
înregistrată la data de 1 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția
a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. 4492/2/2012, reclamanta
SC T.S.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor
Externe și D.C.E. D.A., a se constata nulitatea actelor administrative
individuale - ordinele directorului general al D.A. prin care s-a refuzat
emiterea licenței individuale de import corespunzătoare cererilor x1 din 15
februarie 2012, x2 din 5 decembrie 2011, x3 din 5 decembrie 2011, x4 din 30
ianuarie 2012, x5 din 12 decembrie 2011, x6 din 5 decembrie 2011, x7 din 12
decembrie 2011, x8 din 12 decembrie 2011, x9 din 10 ianuarie 2012, ordine a
căror existență rezultă din adresele D.C.E. - D.A. comunicare a refuzului nr.
W1, W2, W3, W4, W5 din 14 martie 2012 și, respectiv W6, W7, W8 din 15 martie
2012 și, în consecință, obligați pârâții la emiterea licențelor individuale de
import solicitate prin cererile de mai sus.
Hotărârea
instanței de fond
Prin Sentința civilă
nr. 6869 din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta
SC T.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și
D.C.E. D.A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit prevederilor art. 9 și
art. 23 din O.U.G. nr. 158/1999 mai sus citate, MAE prin A. este autoritatea
națională în domeniul operațiunilor cu produse militare prevăzute la art. 1
alin. (1) care asigură aplicarea politicii Guvernului în acest domeniu, astfel
încât susținerile societății reclamante cum că nu această autoritate ar avea
atribuții în acest domeniu sunt lipsite de temei legal, fiind respinse ca
atare.
Examinând într-o
manieră detaliată conținutul actelor a căror nulitate se solicită, Curtea a
observat că avizele nefavorabile ale Consiliului interministerial au avut la
bază elemente de risc la adresa securității publice și la adresa siguranței
naționale (Legea nr. 51/1991), rezultate atât din documentele invocate în
analiza cererilor menționate și necontestate de reclamantă, cât și din
examinarea "specifică" de către autoritățile competente din cadrul
Consiliului interministerial, în baza dreptului de apreciere, situație în care,
în raport de prevederile art. 8, lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999, în mod
justificat, autoritatea competentă a refuzat emiterea licențelor solicitate
prin cererile formulate.
În consecință,
reținând că actele administrative atacate au fost emise în condiții de deplină
legalitate și temeinicie, acțiunea a fost respinsă, ca atare.
Calea de atac
exercitată
Împotriva acestei
hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta SC T.S.I.
SRL a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304
1
C.
proc. civ.
În motivarea căii de
atac, societatea recurentă susține, în esență, că instanța de fond a optat
pentru o motivare ce poate fi caracterizată drept unilaterală, cu totul străină
de spiritul de justiție și de atribuțiile jurisdicționale care îi reveneau.
Raportând motivele
evidențiate în adresele de comunicare a refuzului de eliberare a licențelor la
motivele pe care legislația aplicabilă le prevede, se poate constata că
niciunul dintre ele nu se regăsește în rândul ipotezelor pe care le
reglementează art. 37 lit. a) - c) din Normele metodologice.
Recurenta
menționează, în acest cadru, că art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999 exprimă
un principiu aplicabil regimului de control al exporturilor, importurilor și
altor operațiuni cu produse militare, respectiv cel al apărării
"intereselor de securitate națională și economice ale României".
Acest principiu își regăsește corespondentul normativ sub aspect interdictiv
tocmai în dispozițiile art. 37 lit. a) - c) din Normele metodologice. Altfel
spus, norma invocată și reținută de către instanța de fond - art. 8 lit. b) din
O.U.G. nr. 158/1999 - nu poate constitui, prin prisma conținutului ei propriu,
un motiv de sine stătător de refuz al eliberării licențelor.
Considerentul
instanței de fond în sensul că produsele pentru care s-a solicitat emiterea
licențelor ar presupune elemente de risc la adresa securității publice și la
adresa securități naționale este în contradicție flagrantă și cu prevederile
Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor.
În plus, nici D.A. și
nici Consiliul Interministerial nu au atribuții în domeniul ordinii și
securității publice sau al siguranței naționale, după cum rezultă legile
speciale, în principal din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a
României.
Recurenta mai
precizează, în acest cadru, că potrivit și art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea
nr. 295/2004, autorizația de procurare a armelor letale se acordă persoanelor
fizice dacă îndeplinesc, printre altele, condiția de a nu prezenta pericol
pentru ordinea publică, siguranța națională, viața și integritatea corporală a
persoanelor, conform datelor și informațiilor existente la organele competente.
Or, constatarea îndeplinirii acestei condiții revine Direcției Generale de
Poliție a Municipiului București ori inspectoratului județean de poliție în
care persoana își are domiciliul sau reședința.
Referitor la
împrejurarea că muniția sau arma obiect al cererilor de licență "poate fi
importată în România în condițiile în care destinatarul final (menționat atât
în cererea de licență, cât și în declarația destinatarului final) este o
instituție din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță
națională", societatea recurentă menționează că legislația în baza căreia
D.A. funcționează nu distinge între categoriile de persoane care pot fi
destinatare ale comercializării unui produs supus, în ceea ce privește importul
său, controlului D.A.
Poziția D.A. este cu
atât mai surprinzătoare, se susține în cererea de recurs, cu cât este de
notorietate că produsele regăsite în cererile de eliberare a licențelor de
import - arme și muniții - fie au mai fost importate în condiții identice, fie
se află deja în deținerea a numeroase persoane - cetățeni români (împrejurare
pe care a dovedit-o prin înscrisurile depuse), fapt care contrazice, de altfel,
și existența elementelor de risc la adresa siguranței naționale.
Apărările
intimatului
Prin întâmpinarea
depusă la dosar, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea
recursului, ca nefondat, arătând că în speță au fost respectate toate
prevederile relevante din cadrul legislativ aplicabil în 2011:
- O.U.G. nr. 158/1999
privind regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu
produse militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 595/2004,
cu modificările ulterioare.
- Ordinul nr. 59/2005
privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr.
158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor și altor
operațiuni cu produse militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea
nr. 595/2004, cu modificările ulterioare.
- Listele cuprinzând
produsele militare supuse regimului de control al exporturilor, importurilor și
altor operațiuni, aprobate prin H.G. nr. 1607/2010 și ulterior, prin H.G. nr.
1044/2011;
- Lista comună a
Uniunii Europene cuprinzând produsele militare (ultima publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene C86 din 18 martie 2011).
Considerentele
Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza în
raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă,
precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru
considerentele expuse în continuare.
Așa cum rezultă din
expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, recurenta-reclamantă a învestit
instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând nulitatea actelor
administrative individuale, ordinele directorului general al D.A., prin care
s-a refuzat emiterea licenței individuale de import corespunzătoare cererilor
x1 din 15 februarie 2012, x2 din 5 decembrie 2011, x3 din 5 decembrie 2011, x4
din 30 ianuarie 2012, x5 din 12 decembrie 2011, x6 din 5 decembrie 2011, x7 din
12 decembrie 2011, x8 din 12 decembrie 2011 și x9 din 10 ianuarie 2012, precum
și obligarea pârâților la emiterea licențelor individuale de import solicitate
prin cererile formulate.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul
nejustificat de a soluționa o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces
de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de
putere este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege ca fiind
exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea
limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și
libertăților cetățenilor.
În speță, după cum
judicios a observat judecătorul fondului, autoritățile emitente au acționat în
limitele competenței de soluționare a cererilor de eliberare a autorizațiilor,
a licențelor de export și de import și a permiselor pentru operațiuni
necomerciale, atribuite prin prevederile O.U.G. nr. 158/1999, care, prin art. 1
- 2, instituie un regim de control al operațiunilor cu produse militare, al
destinației și al utilizării finale a produselor militare ce fac obiectul
respectivelor operațiuni.
Astfel, refuzul
eliberării licențelor individuale de import a fost în mod întemeiat considerat
ca justificat, întrucât armele în discuție au caracteristici tehnico-tactice
militare, respectiv precizie și efect distructiv la țintă în cazul distanțelor
mari de tragere.
Astfel de arme pot fi
utilizate de către practicanții de tir doar în poligoane speciale și nu la
vânătoare sau sport în câmp deschis, reprezentând un risc major la adresa
securității publice.
De asemenea, astfel
cum au arătat pârâții, armele obiect al cererilor de licență port fi importate
numai în condițiile în carte destinatarul final este o instituție din sistemul
de apărare, ordine publică și siguranță națională, ceea ce nu a fost cazul,
reclamanta fiind destinatarul final în calitatea sa de armurier autorizat și
intenționând vânzarea către cluburi sportive, gestionari de fonduri de
vânătoare, companii de pază, colecționari.
Cât privește
existența unei neconcordanțe între avizul negativ al Consiliului
interministerial și documentele depuse de pârât, susținerea reclamantei se
dovedește lipsită de temei, poziția manifestată de autoritățile abilitate fiind
univocă, în sensul că armele în litigiu prezintă elemente de risc la adresa
securității publice, ceea ce a constituit motivul refuzului eliberării
licențelor individuale de import.
Pe de altă parte, reține
Înalta Curte, calitatea de armurier autorizat a recurentei-reclamante nu
înlătură obligativitatea prevederilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr.
158/1999, în forma aplicabilă în litigiu, potrivit cărora, atunci când solicită
eliberarea unei autorizații, a unei licențe de export sau de import ori a unui
permis, în nume propriu, persoana care urmează a efectua operațiunea supusă
regimului de control are obligația să declare destinația produselor militare,
precum și destinatarul sau utilizatorul final al acestuia.
Având în vedere marja
de apreciere de care dispune autoritatea competentă în exercitarea atribuțiilor
sale și conținutul concret al cererii de licență, nu se poate reține o conduită
culpabilă, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în
sensul că în loc să refuze eliberarea licenței, ar fi trebuit să facă aplicarea
art. 31 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 59/2005,
care se referă la complinirea unei documentații incomplete.
În consecință, Înalta
Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de
reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau
art. 304
1
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de SC T.S.I. SRL împotriva Sentinței civile nr. 6869 din 3 decembrie
2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 octombrie 2014.
Procesat de GGC - CL