ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3838/2014

Procedura în fața primei instanțe Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 iunie 2012 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. 4492/2/2012, reclamanta SC T.S.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și D.C.E. D.A., a se constata nulitatea actelor administrative individuale - ordinele directorului general al D.A. prin care s-a refuzat emiterea licenței individuale de import corespunzătoare cererilor x1 din 15 februarie 2012, x2 din 5 decembrie 2011, x3 din 5 decembrie 2011, x4 din 30 ianuarie 2012, x5 din 12 decembrie 2011, x6 din 5 decembrie 2011, x7 din 12 decembrie 2011, x8 din 12 decembrie 2011, x9 din 10 ianuarie 2012, ordine a căror existență rezultă din adresele D.C.E. - D.A. comunicare a refuzului nr. W1, W2, W3, W4, W5 din 14 martie 2012 și, respectiv W6, W7, W8 din 15 martie 2012 și, în consecință, obligați pârâții la emiterea licențelor individuale de import solicitate prin cererile de mai sus.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 6869 din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.S.I. SRL, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Externe și D.C.E. D.A., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit prevederilor art. 9 și art. 23 din O.U.G. nr. 158/1999 mai sus citate, MAE prin A. este autoritatea națională în domeniul operațiunilor cu produse militare prevăzute la art. 1 alin. (1) care asigură aplicarea politicii Guvernului în acest domeniu, astfel încât susținerile societății reclamante cum că nu această autoritate ar avea atribuții în acest domeniu sunt lipsite de temei legal, fiind respinse ca atare. Examinând într-o manieră detaliată conținutul actelor a căror nulitate se solicită, Curtea a observat că avizele nefavorabile ale Consiliului interministerial au avut la bază elemente de risc la adresa securității publice și la adresa siguranței naționale (Legea nr. 51/1991), rezultate atât din documentele invocate în analiza cererilor menționate și necontestate de reclamantă, cât și din examinarea "specifică" de către autoritățile competente din cadrul Consiliului interministerial, în baza dreptului de apreciere, situație în care, în raport de prevederile art. 8, lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999, în mod justificat, autoritatea competentă a refuzat emiterea licențelor solicitate prin cererile formulate. În consecință, reținând că actele administrative atacate au fost emise în condiții de deplină legalitate și temeinicie, acțiunea a fost respinsă, ca atare.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta SC T.S.I. SRL a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, societatea recurentă susține, în esență, că instanța de fond a optat pentru o motivare ce poate fi caracterizată drept unilaterală, cu totul străină de spiritul de justiție și de atribuțiile jurisdicționale care îi reveneau. Raportând motivele evidențiate în adresele de comunicare a refuzului de eliberare a licențelor la motivele pe care legislația aplicabilă le prevede, se poate constata că niciunul dintre ele nu se regăsește în rândul ipotezelor pe care le reglementează art. 37 lit. a) - c) din Normele metodologice. Recurenta menționează, în acest cadru, că art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999 exprimă un principiu aplicabil regimului de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare, respectiv cel al apărării "intereselor de securitate națională și economice ale României". Acest principiu își regăsește corespondentul normativ sub aspect interdictiv tocmai în dispozițiile art. 37 lit. a) - c) din Normele metodologice. Altfel spus, norma invocată și reținută de către instanța de fond - art. 8 lit. b) din O.U.G. nr. 158/1999 - nu poate constitui, prin prisma conținutului ei propriu, un motiv de sine stătător de refuz al eliberării licențelor. Considerentul instanței de fond în sensul că produsele pentru care s-a solicitat emiterea licențelor ar presupune elemente de risc la adresa securității publice și la adresa securități naționale este în contradicție flagrantă și cu prevederile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor. În plus, nici D.A. și nici Consiliul Interministerial nu au atribuții în domeniul ordinii și securității publice sau al siguranței naționale, după cum rezultă legile speciale, în principal din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Recurenta mai precizează, în acest cadru, că potrivit și art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 295/2004, autorizația de procurare a armelor letale se acordă persoanelor fizice dacă îndeplinesc, printre altele, condiția de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică, siguranța națională, viața și integritatea corporală a persoanelor, conform datelor și informațiilor existente la organele competente. Or, constatarea îndeplinirii acestei condiții revine Direcției Generale de Poliție a Municipiului București ori inspectoratului județean de poliție în care persoana își are domiciliul sau reședința. Referitor la împrejurarea că muniția sau arma obiect al cererilor de licență "poate fi importată în România în condițiile în care destinatarul final (menționat atât în cererea de licență, cât și în declarația destinatarului final) este o instituție din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională", societatea recurentă menționează că legislația în baza căreia D.A. funcționează nu distinge între categoriile de persoane care pot fi destinatare ale comercializării unui produs supus, în ceea ce privește importul său, controlului D.A. Poziția D.A. este cu atât mai surprinzătoare, se susține în cererea de recurs, cu cât este de notorietate că produsele regăsite în cererile de eliberare a licențelor de import - arme și muniții - fie au mai fost importate în condiții identice, fie se află deja în deținerea a numeroase persoane - cetățeni români (împrejurare pe care a dovedit-o prin înscrisurile depuse), fapt care contrazice, de altfel, și existența elementelor de risc la adresa siguranței naționale.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în speță au fost respectate toate prevederile relevante din cadrul legislativ aplicabil în 2011: - O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările ulterioare. - Ordinul nr. 59/2005 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni cu produse militare, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 595/2004, cu modificările ulterioare. - Listele cuprinzând produsele militare supuse regimului de control al exporturilor, importurilor și altor operațiuni, aprobate prin H.G. nr. 1607/2010 și ulterior, prin H.G. nr. 1044/2011; - Lista comună a Uniunii Europene cuprinzând produsele militare (ultima publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C86 din 18 martie 2011).

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând nulitatea actelor administrative individuale, ordinele directorului general al D.A., prin care s-a refuzat emiterea licenței individuale de import corespunzătoare cererilor x1 din 15 februarie 2012, x2 din 5 decembrie 2011, x3 din 5 decembrie 2011, x4 din 30 ianuarie 2012, x5 din 12 decembrie 2011, x6 din 5 decembrie 2011, x7 din 12 decembrie 2011, x8 din 12 decembrie 2011 și x9 din 10 ianuarie 2012, precum și obligarea pârâților la emiterea licențelor individuale de import solicitate prin cererile formulate. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În speță, după cum judicios a observat judecătorul fondului, autoritățile emitente au acționat în limitele competenței de soluționare a cererilor de eliberare a autorizațiilor, a licențelor de export și de import și a permiselor pentru operațiuni necomerciale, atribuite prin prevederile O.U.G. nr. 158/1999, care, prin art. 1 - 2, instituie un regim de control al operațiunilor cu produse militare, al destinației și al utilizării finale a produselor militare ce fac obiectul respectivelor operațiuni. Astfel, refuzul eliberării licențelor individuale de import a fost în mod întemeiat considerat ca justificat, întrucât armele în discuție au caracteristici tehnico-tactice militare, respectiv precizie și efect distructiv la țintă în cazul distanțelor mari de tragere. Astfel de arme pot fi utilizate de către practicanții de tir doar în poligoane speciale și nu la vânătoare sau sport în câmp deschis, reprezentând un risc major la adresa securității publice. De asemenea, astfel cum au arătat pârâții, armele obiect al cererilor de licență port fi importate numai în condițiile în carte destinatarul final este o instituție din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, ceea ce nu a fost cazul, reclamanta fiind destinatarul final în calitatea sa de armurier autorizat și intenționând vânzarea către cluburi sportive, gestionari de fonduri de vânătoare, companii de pază, colecționari. Cât privește existența unei neconcordanțe între avizul negativ al Consiliului interministerial și documentele depuse de pârât, susținerea reclamantei se dovedește lipsită de temei, poziția manifestată de autoritățile abilitate fiind univocă, în sensul că armele în litigiu prezintă elemente de risc la adresa securității publice, ceea ce a constituit motivul refuzului eliberării licențelor individuale de import. Pe de altă parte, reține Înalta Curte, calitatea de armurier autorizat a recurentei-reclamante nu înlătură obligativitatea prevederilor art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 158/1999, în forma aplicabilă în litigiu, potrivit cărora, atunci când solicită eliberarea unei autorizații, a unei licențe de export sau de import ori a unui permis, în nume propriu, persoana care urmează a efectua operațiunea supusă regimului de control are obligația să declare destinația produselor militare, precum și destinatarul sau utilizatorul final al acestuia. Având în vedere marja de apreciere de care dispune autoritatea competentă în exercitarea atribuțiilor sale și conținutul concret al cererii de licență, nu se poate reține o conduită culpabilă, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul că în loc să refuze eliberarea licenței, ar fi trebuit să facă aplicarea art. 31 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 59/2005, care se referă la complinirea unei documentații incomplete. În consecință, Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.