ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4673/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4673/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel

Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a

solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor și cu Autoritatea Națională a Vămilor, anularea Deciziei nr. 64

din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F., admiterea contestației și anularea

Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare

stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012 în sumă totală de 108.123.486,39

lei și a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 emise de A.N.V., cu

obligarea acesteia la restituirea sumelor nelegal impuse și încasate în baza

actelor contestate, respectiv 108.123.486,39 lei.

de fond

Prin Sentința civilă nr.

256 din 18 iulie 2013 a Curții de Apel Constanța au fost respinse ca nefondate,

atât excepția lipsei de interes invocată, cât și acțiunea reclamantei S.C.

Rompetrol Rafinare SA.

exercitată

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC R.R. SA invocând ca temei dispozițiile

art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

I. Motivul de recurs

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea de

către instanță a unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage

sancțiunea nulității.

S-a arătat că

instanța a refuzat să se pronunțe în mod explicit și motivat asupra cererii

distincte de anulare a Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C.

în soluționarea contestației administrative prealabile, în condițiile în care

nu a considerat că trebuie să răspundă distinct, nu numai în privința fiecărei

susțineri a reclamantei împotriva respectivei decizii ci măcar acelor susțineri

și motive care erau în mod manifest diferite, distincte, în mod specific

îndreptate împotriva nelegalității deciziei de soluționare.

Au fost invocate

următoarele împrejurări:

- organele vamale au

emis procesul-verbal de control vamal ulterior și decizia de regularizare

(impunere) la aceeași dată de 20 iunie 2012, comunicată formal, fără a putea

întocmi un punct de vedere la 21 iunie 2012;

- contribuabilul

criticase prin contestația administrativă lipsa unui rezultat final relevant al

anchetei O.L.A.F. la momentul emiterii procesului-verbal de control și a

actului de impunere contestate, iar organul de soluționare a contestației face

referire la rezultatul final din luna iulie 2012;

- întrucât

contestația administrativă prealabilă este obligatorie, principiile esențiale

ale procesului civil urmează a fi respectate și cu privire la situația

procedurii și a soluțiilor adoptate într-o asemenea fază;

- instanța a exonerat

organul administrativ jurisdicțional de obligația de soluționare a contestației

administrative conform normelor procedurale;

- anularea deciziei

de respingere a contestației administrative pentru criticile asupra cărora

instanța de fond nu s-a pronunțat ar fi condus la desființarea actelor de

control, conform art. 261 C. proc. fisc.

Tot în cadrul acestui

motiv de recurs recurenta a invocat și omisiunea punerii în discuție a unor

chestiuni de drept valorificate în mod direct, unilateral și fără

contradictorialitatea hotărârii.

Instanța de fond a

introdus în mod direct și exclusiv, susține recurenta, în considerentele

sentinței și și-a întemeiat soluția pe o serie de interpretări în legătură cu

legislația europeană extrase din C-438/91 a C.J.U.E., deși relevanța acestora

nu a fost definită în nicio fază a litigiului și nu a fost pusă în discuția

părților, fiind încălcate prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

II. Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia

hotărârea cuprinde motive vădit contradictorii în privința unor împrejurări și

temeiuri de drept esențiale pentru modul de soluționare a cauzei.

- contradicția dintre

reținerea instanței de fond a aplicabilității evidente a art. 100 C. vam. al

României, pe de o parte și negarea aplicabilității aceluiași text, pe de altă

parte;

- contradicția dintre

susținerea instanței de fond că organul de control vamal ar fi oferit în

condițiile legii posibilitatea contribuabilului de a-și prezenta obiecțiile

asupra constatărilor din procesul-verbal de control;

- contradicția și

confuzia în legătură cu încunoștințarea și posibilitatea reclamantei de a-și

exprima și poziția de fond în cadrul procedurilor de control (investigația OLAF

în Canada, respectiv controlul vamal ulterior al autorităților române), deși

era esențial să se rețină că nici în adresa OLAF din mai 2012, nici în Raportul

final OLAF din iulie 2012, nici în procesul-verbal de control vamal ulterior și

nici Decizia de regularizare emise la 20 iunie 2012 nu există nicio mențiune

despre societatea reclamantă, poziția subiectivă a acesteia și situația legală

a importurilor efectuate;

- contradicția

evidentă între considerentele prin care instanța reține răspunderea subiectivă

a reclamantei (întemeiată pe ideea de regulă, de lipsa unei diligențe totale

din partea sa sau pe ideea de risc comercial) și considerentele aceleiași

instanțe care tind să motiveze și să instituie pentru toate cazurile, o

răspundere obiectivă a acesteia.

III. Motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare

la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material

Recurenta a invocat

încălcarea cu aplicarea sau aplicarea greșită de către instanța de fond a

normelor de drept care reglementează regimul acestora în Codul vamal, Codul

fiscal, Codul de procedură fiscală, Ordinul A.N.A.F. nr. 5712/2006.

Instanța de fond a

reținut nelegal, a arătat recurenta, că prezentarea adresei OLAF nr. OF210/0093

din 23 mai 2012 netradusă din limba engleză nu poate fi considerată ca o

împrejurare de natură a afecta legalitatea actului administrativ de impunere,

având în vedere că vătămarea invocată nu este una absolută, că nu poate fi

înlăturată decât prin anularea actului, deoarece au fost încălcate prevederile art.

8 alin. (2) C. proc. fisc. care se referă la limba română ca fiind limba pentru

desfășurarea acțiunilor organelor fiscale.

S-a susținut că

sentința este nelegală și pentru încălcarea celorlalte norme care reglementează

și protejează expres drepturile contribuabilului în cadrul procedurilor

finalizate prin actele contestate, respectiv art. 6, 7, 9 și 10 alin. (2) și (12)

C. proc. fisc.

Hotărârea instanței

de fond, reține recurenta, s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea nelegală

și confuză a unor noțiuni și instituții legale esențiale pentru cauză.

În analiza poziției

subiective a reclamantei și pentru atragerea aplicării precedentelor judiciare invocate

din jurisprudența C.J.U.E., instanța de fond a arătat recurenta, a făcut o

confuzie nepermisă între situațiile existente în respectivele cauze și situația

legală a importurilor realizate de reclamantă, deoarece ar însemna ca

importatorul să fie obligat să prevadă, să investigheze în fapt și să garanteze

excluderea oricărei posibilități ca în privința importurilor sale să fie atrase

orice alte prevederi speciale, ceea ce este vădit imposibil și deci,

inacceptabil.

Tot nelegale au fost

apreciate considerentele instanței de fond și din perspectiva modului în care

s-a concluzionat asupra statutului, poziției legale a emitentului

certificatelor de origine, precum și a valorii juridice a actelor emise de

Camera de Comerț din Canada.

Instanța de fond a

reținut greșit și a negat statutul juridic al Camerei de comerț canadiene ca

autoritate competentă în emiterea acestor acte, precum și condițiile eliberării

actelor.

Chiar și pentru

situația în care s-ar susține insuficienta diligență a societății, recurenta consideră

că erau incidente dispozițiile de excepție ale art. 220 alin. (2) C. vam.

Comunitar și au fost aplicate nelegal celelalte dispoziții incidente de drept

material privind buna-credință a importatorului, respectiv a reclamantei.

Era esențială în definirea

și abordarea instituției bunei-credințe împrejurarea că reclamanta era obligată

legal să achiziționeze acest produs și nu era în alegerea sa comerțul cu un

astfel de produs și că, în realitate, natura juridică a întregii cauze este una

privind raporturile de comerț internațional între Uniunea Europeană și S.U.A.,

iar problema prejudiciilor trebuie abordată în raport de această natură și

nicidecum împotriva unor importatori privați de bună-credință.

S-a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Intimata A.N.A.F. a

formulat întâmpinarea și a solicitat respingerea recursului ca nefondată.

A fost întocmit

raportul asupra admisibilității recursului, iar prin Încheierea din 19 iunie 2014

a fost admis în principiu recursul declarat și s-a fixat termen pentru

judecarea acestuia cu citarea părților.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va

respinge recursul pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a

fost învestită cu soluționarea acțiunii formulate de reclamanta SC R.R. SA

pentru anularea Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C.,

prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva

Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile fiscale

suplimentare stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012, în sumă totală de

108.123.486,39 lei și a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 și s-a

solicitat anularea deciziei sus-menționate.

Actele contestate au

fost emise de organele vamale ca urmare a unui control vamal ulterior asupra

operațiunilor de punere în liberă circulație pentru produsul B. importat de

reclamantă din Canada în anii 2009 și 2010.

Inițial, reclamanta,

la momentul importului, în baza certificatelor de origine nepreferențiale

Canada primite de la firma exportatoare, a plătit taxe vamale de import de

6,5%.

Controlul vamal

ulterior a fost determinat de ancheta declanșată de OLAF, în colaborare cu

autoritățile canadiene, care au concluzionat că originea reală pentru toate

cantitățile exportate din Canada de către firma B.T.C.I. (firma exportatoare a

cantităților de b. către reclamantă) în U.E. nu ar fi de proveniență Canada, ci

SUA, iar în această situație reclamanta trebuia să plătească taxa antidumping

de 172,2 euro/ 1000 kg. și taxa compensatorie de 237 euro/ 1000 kg., respectiv

TVA suplimentară la import, dar și majorări de întârziere.

Prin decizia pentru

regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul

vamal au fost stabilite următoarele obligații de plată către reclamantă:

58.167.520,5 lei - taxă antidumping și compensatorii, 7.875.937,82 lei - TVA,

36.415.917,27 lei - majorări și penalități de întârziere aferente taxei antidumping

și 5.664.110,8 lei - majorări și penalități de întârziere.

Ca urmare a

contestației formulate de reclamantă, prin Decizia nr. 64 din 7 martie 2013

emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a fost

admisă contestația pentru o parte din sume, pentru o altă parte a fost

desființată decizia cu obligația de reanalizare a cauzei, fiind menținută

decizia pentru regularizare și procesul verbal de control pentru sumele de

58.102.209 lei - taxe antidumping și compensatorii și 35.813.275 lei majorări

și penalități de întârziere aferente.

Instanța de fond a

respins acțiunea reclamantei reținând că dreptul organelor vamale de a proceda

la reverificarea declarațiilor vamale și la stabilirea diferențelor de plată

este dat de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 86/2006.

S-a reținut, de

asemenea, că sunt nefondate susținerile reclamantei privind încălcarea

principiilor audierii contribuabilului, al bunei credințe, proporționalității,

dreptului la apărare și egalității de șanse iar în legătură cu aceste principii

instanța de fond a făcut referiri la jurisprudența C.J.U.E., reafirmată în

C-438/11.

Criticile formulate

de recurentă sunt nefondate.

Primul motiv de

nelegalitate a sentinței ce a fost invocat este cel prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ. și s-a considerat că instanța de fond nu s-a pronunțat

asupra unui capăt de cerere distinct și motivat specific, fiind astfel

încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Cu privire la acest

motiv recurenta critică soluția instanței de fond pentru că nu s-ar fi

pronunțat explicit asupra cererii de anulare a Deciziei nr. 64 din 7 martie 2013

emisă de A.N.A.F - D.G.S.C., dar aceste critici sunt nefondate.

Într-adevăr,

reclamanta a solicitat instanței de fond anularea Deciziei nr. 64/ 7 martie  2013

emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C., admiterea contestației și anularea deciziei

pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de

controlul vamal și a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 emise de A.N.V.,

precum și obligarea intimatei A.N.V. la restituirea către reclamantă a sumelor

nelegal impuse și încasate, respectiv a sumei totale de 108.123.486,39 lei.

Prin sentința atacată

cu recurs în prezenta cauză, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei

formulată în contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.S.C. și A.N.V. ca nefondată, iar

considerentele vizează toate actele contestate, astfel că nu se impunea, față

de soluția pronunțată, ca instanța de fond să se pronunțe separat pentru

fiecare capăt de cerere.

De altfel, în

considerente instanța de fond a precizat exact că soluția dată prin decizia emisă

în procedura administrativă este legală, justificată de probele prezentate,

deci, nu se poate susține că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra unui

capăt de cerere.

A fost invocat același

motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și sub aspectul

omisiunii punerii în discuție a unor chestiuni de drept valorificate în mod

direct, unilateral și fără contradictorialitate în motivarea hotărârii.

Potrivit art. 488 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin

hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare

atrage sancțiunea nulității.

Criticile recurentei,

sub aspectul incidenței acestui motiv de nelegalitate, se referă la faptul că,

în motivarea soluției, instanța de fond a preluat o serie de interpretări

relevante din jurisprudența C.J.U.E., dar fără ca acestea să fi fost invocate

la emiterea actelor administrative sau ulterior de către intimată și nici de

instanța de fond, însă aceste critici sunt nefondate.

Nu se poate considera

că este lovită de nulitate o hotărâre judecătorească pentru că în

considerentele sale se fac referiri la jurisprudența C.J.U.E. relevantă și

incidentă speței, deoarece judecătorul național este obligat să respecte

jurisprudența C.J.U.E. în soluționarea cauzei, iar faptul că reclamanta sau

autoritățile intimate fie nu au cunoscut, fie nu au dorit să invoce această

jurisprudență, nu înseamnă că atunci când pronunță sau când își motivează

soluția, judecătorul nu poate face trimiteri la soluțiile C.J.U.E.

Chiar dacă s-ar

presupune că judecătorul ar trebui să pună în discuția părților incidența

acestei jurisprudențe (deși nu există nicio obligație procedurală în acest sens

pentru că se presupune că jurisprudența CJUE publicată după anul 2007, chiar și

în limba română, trebuie să fie cunoscută), recurenta nu a făcut dovada că nerespectarea

unei asemenea obligații ar atrage sancțiunea nulității.

În cazul în care

recurenta ar considera că jurisprudența invocată nu are relevanță în cauză, ar

putea, în condițiile în care nu avea anterior cunoștință despre această

jurisprudență, să invoce în cadrul motivelor de recurs aceste aspecte, iar în

cauză, au fost critici legate de inaplicabilitatea și nerelevanța

jurisprudenței C.J.U.E. reținută de instanța de fond cu ocazia

soluționării cauzei, dar care vor fi analizate separat.

Referitor la motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit

căruia este nelegală hotărârea când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază

sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura

cauzei.

În cadrul acestui

motiv au fost invocate mai multe contradicții:

- contradicția

referitoare la aplicabilitatea sau nu a art. 100 C. vam. nu se confirmă în

cauză.

Cele reținute de

către instanța de fond referitoare la dreptul organele vamale de a proceda la

verificarea declarațiilor vamale și la stabilirea diferențelor de plată, drept prevăzut

de art. 100 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României nu este în

contradicție cu cele arătate ulterior pentru că, la pag. 25 pct. 2 instanța de

fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 33 și 35 C. vam., în condițiile în

care reclamanta se referise la încălcarea art. 100 C. vam. pentru că nu au fost

coroborate cu aceste dispoziții, astfel că se constată că nu există

contradicție între aceste considerente.

- contradicția

referitoare la posibilitatea contribuabilului de a-și prezenta obiecțiunile.

Instanța de fond a

apreciat, fără ca între cele reținute să existe contradicții, așa cum susține

recurenta, că, în ceea ce privește audierea contribuabilului, s-a constatat că

procesul-verbal de control a fost încheiat de organul vamal cu respectarea

întocmai a dispozițiilor art. 63-69 din Ordinul vicepreședintelui ANAF nr. 5712/2006

pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii

controlului vamal ulterior, iar faptul că instanța de fond a redat dispozițiile

art. 63 alin. (10) și art. 69 din Ordinul nr. 5712/2006, nu înseamnă că a fost

contradicție între considerente ci chiar s-a concluzionat că autoritatea vamală

nu a negat dreptul reclamantei de a-și expune în scris punctul de vedere, drept

ce a fost respectat, aceasta având posibilitatea de a prezenta obiecțiunile

sale după primirea procesului-verbal de control.

- contradicția în

legătură cu posibilitatea reclamantei de a-și exprima poziția în cadrul

procedurilor de control.

Nu se poate considera

că există contradicție între cele susținute de instanța de fond referitoare la

adresele OLAF pentru că s-a arătat că din răspunsul OLAF din 12 iulie 2012

rezultă că apărările formulate de aceasta legate de existența certificatelor de

origine canadiene, precum și de ancheta desfășurată au fost aduse la cunoștința

reprezentanților OLAF, care au răspuns punctual observațiilor reclamantei.

Se poate constata că

de fapt, în cadrul acestor critici, nu se invocă contradicții ci, mai mult se

critică faptul că instanța nu a constatat și nu a reținut explicit și cu

consecințe că reclamantei nu i s-a permis să facă proba bunei sale credințe.

- contradicția între

considerentele care rețin o răspundere subiectivă a reclamantei, pe de o parte

și, pe de altă parte, răspunderea obiectivă.

Faptul că instanța de

fond a considerat lipsită de relevanță exemplificarea situațiilor de eludare a

măsurilor de protecție antidumping prevăzute de art. 13 din Regulamentul CE nr.

384/96 al Consiliului privind protecția împotriva importurilor care fac

obiectul unui dumping din partea țărilor care nu sunt membre ale CE nu

contrazice susținerile acesteia potrivit cărora, în urma unui control vamal

ulterior sau după reverificarea declarației, se poate considera că importul de

b. de origine SUA, fără plata taxelor antidumping instituite de Uniune, a

încălcat măsurile protecționiste ce au fost impuse în scopul evitării

prejudicierii Comunității și nu se poate considera că aceste susțineri ar

institui o răspundere obiectivă, așa cum susține recurenta.

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la

nelegalitatea hotărârii pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a normelor de drept material, iar recurenta a invocat mai multe

aspecte.

Un prim aspect este

cel legat de încălcarea normelor de drept cuprinse în art. 8 alin. (2) C. proc.

fisc., art. 6, 7, 9 și 10 alin. (2) și (12) C. proc. fisc., dar fără să se

detalieze decât parțial, modul în care aceste articole au fost încălcate.

În privința art. 8 alin.

(2) C. proc. fisc. recurenta invocă încălcarea acestui articol pentru că i-a

fost prezentată adresa OLAF din 23 mai 2012 netradusă din limba engleză, dar,

așa cum a reținut și instanța de fond, nu e poate dispune anularea actelor

contestate în prezenta cauză numai pentru faptul că un înscris emis de OLAF nu

a fost prezentat, tradus din limba engleză, întrucât actele au fost emise ca

urmare a comportamentului recurentei și acel înscris nu a constituit, așa cum

susține recurenta, singurul temei de impunere al acesteia.

Referitor la

celelalte articole C. proc. fisc. se constată că nu a existat o încălcare a

acestora pentru că audierea contribuabilului s-a făcut cu respectarea

prevederilor art. 63 și 69 din Ordinul Vicepreședintelui A.N.A.F. nr. 5712/2006

pentru aprobarea Normelor Metodologice privind realizarea respingerii

controlului vamal ulterior.

Conform art. 63 alin.

(10) din acest ordin: „În cazul în care persoanele care trebuie să semneze

procesul-verbal de control au unele obiecții asupra constatărilor organelor de

control, acestea vor fi clarificate și soluționate, după caz, înainte de

semnarea procesului-verbal de control. Dacă se mențin obiecțiile, acestea vor

fi prezentate în scris, odată cu semnarea procesului-verbal de control”, iar

potrivit art. 69: „Persoana controlată sau, când este cazul, reprezentantul său

legal ia cunoștință despre conținutul procesului-verbal de control, prin semnătură

și aplicarea ștampilei, la sfârșitul procesului-verbal de control. Cu această

ocazie organul de control prezintă constatările și consecințele lor, iar

persoana controlată are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu

privire la constatări”.

De altfel, aceste

dispoziții au fost invocate de instanța de fond în considerentele sentinței atacate,

dar recurenta, în criticile din motivele de recurs, nu a făcut nicio referire

la acestea ci la articolele C. proc. fisc. care se referă la audierea

contribuabilului și la alte principii cu caracter general și nu a explicat de

ce nu a prezentat obiecțiile sale după primirea procesului-verbal de control.

Mai mult, chiar și în

cazul în care s-ar fi prevalat de aceste dispoziții și ar fi consemnat

obiecțiunile reclamantei, drepturile sale puteau fi protejate și au fost

protejate prin invocarea propriilor apărări pe calea contestației

administrative și ulterior, prin apărările formulate în fața instanței de

contencios administrativ, care poate verifica apărările contribuabilului în

raport de susținerile autorităților de control.

Al doilea aspect

vizează interpretarea și aplicarea nelegală a unor noțiuni și instituții, cum

ar fi termenii de origine preferențială/ origine nepreferențială, neaplicarea

unor dispoziții C. vam. comunitar și faptul că a fost răsturnată sarcina probei

în ce privește buna-credință a reclamantei.

Susținerile

recurentei sub acest aspect sunt nefondate iar instanța de fond nu a făcut o

confuzie între situațiile existente în jurisprudența invocată a CJUE și

situația importurilor realizate de recurentă.

În motivele de recurs

recurenta invocă dispozițiile art. 220 alin. (1) C. vam. comunitar, dar

relevante sunt cele ale art. 220 alin. (2) C. vam. comunitar care prevăd:„(…) înscrierea

ulterioară în evidența contabilă nu este posibilă în cazul în care: (…)

b) valoarea

drepturilor legal datorate nu a fost înscrisă în evidența contabilă ca urmare a

unei erori din partea autorităților vamale care nu ar fi putut fi detectată în

condiții rezonabile de către debitor, acesta acționând la rândul lui de bună

credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în

ceea ce privește declarația vamală.

În cazul în care se

stabilește statutul preferențial al mărfurilor pe baza unui sistem de cooperare

administrativă care implică autoritățile unei țări terțe, dacă eliberarea unui

certificat de către aceste autorități se dovedește incorectă, aceasta

constituie o eroare care nu ar fi putut fi detectată în mod rezonabil în sensul

primului paragraf.

Cu toate acestea,

eliberarea unui certificat incorect nu constituie o eroare în cazul în care

certificatul se bazează pe prezentarea incorectă a faptelor de către

exportator, cu excepția cazului în care, mai ales, este evident că autoritățile

care au eliberat certificatul au știut sau ar fi trebuit să știe că mărfurile

nu îndeplineau condițiile prevăzute pentru a beneficia de tratamentul preferențial.

Se poate invoca bună-credință

a debitorului atunci când acesta poate demonstra că, în timpul operațiunilor

comerciale în cauză, a depus toate diligențele pentru a se asigura că toate

condițiile pentru tratament preferențial au fost respectate”.

Instanța de fond a

reținut, în mod corect, incidența în cauză a considerentelor arătate de C.J.U.E.

în C-438/11 ce se referă tocmai la interpretarea prevederilor art. 220 C. vam.

comunitar.

În raport cu aceste dispoziții,

recurenta consideră că nu poate fi obligată la plata taxelor deoarece a dovedit

existența certificatelor de origine emise de autoritatea competentă, respectiv

Camera de Comerț canadiană și în aceste condiții, nu i se poate solicita să

facă dovezi suplimentare fiind dovedită buna sa credință, mai ales că era

obligată legal să achiziționeze acest produs și nu era alegerea sa comerțul cu

un astfel de produs, dar aceste susțineri sunt nefondate.

Toate aceste aspecte au

fost analizate de C.J.U.E. și s-a arătat că, în ceea ce privește sarcina probei,

pentru a dovedi că certificatul de origine prezentat de importator s-a

întemeiat pe prezentarea corectă a faptelor de către exportator, revine

debitorului (paragraf 21 din C-438/11) și că această cerință constituie o

derogare de la normele tradiționale de repartizare a sarcinii probei (paragraf

22 din C-438/ 11).

Chiar CJUE a

recunoscut faptul că a impus debitorului o astfel de sarcină a probei și poate

determina inconveniente în ceea ce-l privește, mai ales atunci când a importat,

cu bună-credință, mărfuri din statutul beneficiar al unor tarife preferențiale,

dar că un operator economic avizat și cunoscător al legislației existente

trebuie ca, la evaluarea avantajelor pe care le poate obține din comerțul

cu mărfuri care pot beneficia de preferințe tarifare, să țină cont de riscurile

incidente pieței pe care o prospectează și să le accepte ca făcând parte din

categoria inconvenientelor normale ale comerțului (paragrafele 29-30 din

C-438/11).

S-a statuat de către

CJUE că operatorii economici au obligația de a prevedea, în raporturile lor contractuale,

clauzele necesare pentru a se proteja împotriva riscurilor unei acțiuni în

recuperare ulterioară (paragraf 31 din C-438/11 și jurisprudența citată) și că

obținerea de către debitor de la partea contractantă cu ocazia sau după

încheierea contractului, a tuturor elementelor de probă care confirmă că

mărfurile provin din statutul beneficiar al sistemului de preferință, inclusiv

a documentelor care stabilesc această origine, poate constitui o măsură de

prevenire împotriva riscurilor unei acțiuni în recuperare ulterioară .

Prin urmare, în mod

corect, instanța de fond a apreciat că recurenta nu se poate prevala de faptul

că certificatele de origine nu ar fi fost anulate de autoritățile canadiene și

că nu i se pot solicita dovezi suplimentare, având în vedere cele statuate în

jurisprudența C.J.U.E. invocată și unde s-a precizat că Uniunea nu poate

suporta consecințele prejudiciabile ale faptelor ilicite săvârșite de furnizorii

importatorilor.

În cauză,

constatările OLAF au confirmat că cele menționate în certificatele de origine

emise de autoritățile canadiene nu erau reale, iar recurenta-reclamantă nu a

prezentat acele dovezi suplimentare din care să rezulte că a depus toate

diligențele pentru ca importul să fie efectuat, astfel încât să poată beneficia

de regimul tarifar preferențial, respectiv din Canada și nu din S.U.A.

Apreciind că soluția

instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 497 C. proc. civ. raportat

la art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, recursul va fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC R.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 256/CA din 18

iulie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2014.