Decizia nr. 1794/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 171/2014 a Curții de Apel București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, a solicitat anularea deciziilor nr. 135 din 26 noiembrie 2012 și nr. 028 din 28 februarie 2013 emise de pârât.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 171 din 22 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată În temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, împotriva Sentinței nr. 171 din 22 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs SC A. SRL

Procedura de filtrare a recursului a fost urmată în conformitate cu dispozițiile art. 493 din Noul C. proc. civ.

Motive de casare invocate Criticile aduse sentinței au fost încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., fiind structurate astfel: În mod eronat instanța de fond reține că Raportul de control din 19 noiembrie 2012 respectă prevederile art. 97 alin. (2) din C. proc. fisc. În opinia recurentei aceste prevederi legale nu au relevanță în speță câtă vreme ele au în vedere strict procedurile și metodele de control și nu fac referire la procedura de comunicare a actelor administrative. Principala cauză de nelegalitate a Deciziei nr. 135 din 26 noiembrie 2012 constă în faptul că aceasta s-a întemeiat pe un raport care nu produce efecte juridice - Raportul din 19 noiembrie 2012, mai exact pe un raport emis în regim de exces de putere care nu a fost comunicat societății reclamante conform obligației prevăzute de art. 44 C. proc. fisc., așa încât devin incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din același cod. În acest condiții, greșit s-au înlăturat afirmațiile reclamantei referitoare la nemotivarea Deciziei nr. 135 din 26 noiembrie 2012 cu explicația că în cuprinsul acesteia este indicat Raportul din 19 noiembrie 2012 și procesul-verbal de control pe baza căruia s-a întocmit acest raport. În cuprinsul Procesului-verbal încheiat la 15 noiembrie 2012 nu s-a constatat nicio încălcare a legislației privind desfășurarea operațiunilor cu produse accizabile, nu s-a dispus nicio măsură în sarcina societății și nu s-a exprimat nici un punct de vedere referitor la respectarea condițiilor legale privind revocarea sau respingerea cererii de reautorizare a antrepozitului fiscal de producție al societății. Deși instanța reține că în rapoartele de încercare puse la dispoziția organelor de control la data de 9 noiembrie 2012 sunt înscrise alte produse la rubrica "produs", aceste constatări nu au la bază o expertiză tehnică de specialitate care să ateste că proprietățile și caracteristicile produselor presupuse ca fiind noi sunt diferite de cele ale produsului B., potrivit pct. 84 alin. (19 1 ) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. De aceea, pentru a lămuri dacă produsul B. este diferit sau nu față de cel pentru care societatea era autorizată să îl fabrice se impune efectuarea unei expertize. În ceea ce privește obligația societății de a deține în proprietate sau leasing a rezervoarelor identificate, temeiul de drept invocat de pârâtă și de instanță, respectiv pct. 84 alin. (5) de la Titlul VII din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu este aplicabil în speță. Din analiza acestui text de lege rezultă că interpretarea acestuia trebuie să fie declarativă, iar nu extensivă, așa cum a procedat organul de control în cazul reclamantei. Astfel, norma se aplică doar persoanelor prevăzute expres "persoanele care intenționează să fie autorizate ca antrepozitari de producție de produse accizabile". De asemenea, în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că, în mod corect, organele de control au stabilit că societatea a achiziționat și comercializat către terți produse accizabile cu acciza plătită contrar art. 206 23 din C. fisc. Contrar acestor susțineri, echipa de control nu a făcut dovada presupusei activități de comerț, desfășurate de reclamantă. Societatea a achiziționat produse accizabile cu acciza plătită de la diferite persoane juridice care nu dețineau calitatea de antrepozitari autorizați, pentru a le folosit în procesul de fabricare a produsului pentru care deține autorizația de antrepozit fiscal. Aceste produse au fost depozitate în bazine din afara antrepozitului fiscal al societății și transferate în antrepozit la datele și termenele stabilite pentru efectuarea producției în antrepozit, cu respectarea tuturor obligațiilor fiscale, astfel încât produsul accizabil cu acciza plătită achiziționat de reclamantă a fost folosit exclusiv în procesul de fabricare din antrepozitul fiscal deținut de aceasta.

Analiza motivelor de recurs Instanța de control judiciar reține că sunt nefondate observațiile recurentei, care de altfel nu reprezintă reale critici aduse sentinței, ci o reiterare a argumentelor susținute și în fața primei instanțe și care au fost punctual analizate de aceasta pentru a pronunța soluția, corectă, de respingere a acțiunii în anularea deciziilor nr. 135 din 26 noiembrie 2012 și nr. 028 din 28 februarie 2013 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Comisie pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate. Astfel, se impun a fi punctate următoarele: Raportul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale București din 19 noiembrie 2012 surprinde elemente inerente calificării în drept a constatărilor consemnate în Procesul-verbal de control din 15 noiembrie 2012 și emite propuneri de analiză în vederea revocării autorizației de antrepozit, prerogativă care revine Comisiei pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate. Decizia nr. 135 din 26 noiembrie 2012 confirmă soluția juridică propusă prin Raportul din 19 noiembrie 2012. În condițiile în care Raportul din 19 noiembrie 2012 nu este adresat recurentei ci Comisiei mai înainte amintite, în mod eronat recurenta invocă dispozițiile art. 44 și 45 C. proc. fisc., apreciind că acest Raport nu-i este opozabil. Soluția administrativă adoptată prin Decizia nr. 135 din 26 noiembrie 2012 (pct. 1 - revocarea Autorizației de antrepozit fiscal din 26 noiembrie 2004; pct. 2 -respingerea cererii de reautorizare ca antrepozitar pentru antrepozitul fiscal situat în Râmnicu Sărat, județul Buzău) este motivată în fapt și în drept, așa cum corect a reținut și instanța fondului. Chiar dacă situația de fapt nu este expusă în detaliu, opozabilitatea față de recurenta-reclamantă a elementelor de fapt a fost asumată prin indicarea Procesului-verbal de control din 15 noiembrie 2012, care a fost semnat și de reprezentantul societății. În Decizia nr. 135/2012 sunt consemnate succint aspectele esențiale ale constatărilor de fapt din procesul-verbal de control, care întrunesc elementele constitutive ale conduitei antrepozitarilor susceptibile de sancțiuni administrative. Nu în ultimul rând, faptul că recurenta-reclamantă a cunoscut temeiurile de drept reținute prin actul administrativ contestat, rezultă din actele de procedură întocmite de aceasta, atât în procedura recursului grațios, cât și în etapa contencioasă a cauzei. În constatarea situației de fapt care a condus la emiterea Deciziei nr. 135/2012 nu sunt aduse argumente pertinente prin care să fie conturată o altă conjunctură faptică. În acest context, instanța de fond reține că s-a consemnat, în mod corect, în Raportul din 19 noiembrie 2012 că în perioada verificată, în antrepozitul fiscal de producție au fost realizate două produse diferite, iar pentru produsul în a cărei compoziție nu intră materia primă motorină (C.) nu a fost prezentat Autorității Naționale a Vămilor rețetarul de fabricație, manualul de producție a noului produs, specificațiile tehnice privind fabricarea produsului/procesul de producție și nu au fost respectate dispozițiile pct. 78 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004. În privința numărului de rezervoare identificate în cadrul antrepozitului fiscal a rezultat că acesta este de 16 rezervoare, potrivit Raportului din 19 noiembrie 2012 și documentației din dosarul de reautorizare. S-a observat, în mod just, că reclamanta nu a făcut dovada că deține rezervoarele în proprietate sau în leasing financiar, conform art. 84 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. Condiția deținerii în proprietate sau leasing financiar a instalațiilor și echipamentelor trebuie respectate de către toți antrepozitarii autorizați și, de asemenea, trebuie îndeplinită atât la autorizare/reautorizare, cât și pe întreaga perioadă de valabilitate a autorizației. Interpretarea și aplicarea unui text legal sunt prerogativele judecătorului și nu ale expertului, care poate lămuri numai aspecte de fapt în cazul în care acestea nu pot fi stabilite pe baza actelor depuse la dosar. Față de dispozițiile art. 206 23 din Codul fiscal, organele de control au reținut că societatea a achiziționat și comercializat către terți produse accizabile cu accize plătite, iar instanța a stabilit că este corectă această constatare, fiind confirmată de actele de la dosar (fișe de magazie și evidența contabilă) din analiza cărora a rezultat că recurenta-reclamantă nu a justificat cantitatea de 35.800 kg C. intrată în antrepozitul fiscal (din cantitatea totală achiziționată de 66.740 kg).

Soluția instanței de recurs Constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.