ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 179/2014

Decizia nr. 179/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta

SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la punerea în posesie a reclamantei asupra terenului aferent C. Vitănești, în suprafață de 77,7091 ha, conform contractului de concesiune din 16 februarie 2007.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 707 din 15 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune și a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind prescris dreptul la acțiune.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că cererea reclamantei privește executarea obligației contractuale asumată de autoarea pârâtei prin contractul de concesiune din 16 februarie 2007, de punere în posesie a reclamantei asupra terenului concesionat în suprafață de 77,7091 ha pe care sunt amplasate activele amenajării piscicole „Pepiniera Vitănești” sau aferent acestei amenajări. Terenul în cauză se găsește, cel puțin în parte, în domeniul public al statului (respectiv terenul aflat sub luciul de apă aferent activelor vândute), ceea ce atrage calificarea contractului părților ca fiind un contract administrativ având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum au arătat ambele părți, în legătură cu executarea acestor obligații contractuale, reclamanta a urmat procedura concilierii prealabile, încheindu-se procesul verbal din 26 aprilie 2011 la sediul B., conform căruia B. s-a angajat să realizeze punerea în posesie a reclamantei asupra terenului aflat sub luciul de apă aferent activelor dobândite de reclamantă până la data de 31 mai 2011.

În conformitate cu art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cererea prin care reclamanta urmărește recunoașterea dreptului pretins, de a fi pusă în posesie asupra terenului concesionat, putea fi introdusă în termen de 6 luni de la data încheierii procesului verbal de finalizare a procedurii concilierii.

Conform alin. 5, termenul prevăzut la alin. (1) este un termen de prescripție.

Raportat la aceste dispoziții legale, Curtea de Apel a constatat întemeiată excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 septembrie 2012, cu depășirea termenului legal de 6 luni, care a început să curgă de la data de 26 aprilie 2011, motiv pentru care, admițând excepția, a respins cererea ca fiind prescris dreptul la acțiune.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului recurenta a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de faptul ca a înaintat mai multe cereri și notificări în decursul anului 2012, toate în vederea soluționării pe cale amiabilă a litigiului, cereri care pot fi considerate, fiecare în parte, o încercare de a soluționa amiabil litigiu

Astfel, la data de 07 august 2012, administratorul reclamantei s-a prezentat la sediul pârâtei și a depus o cerere de punere în posesie a terenului, cerere înregistrată la 07 august 2012.

De asemenea, la data de 29 august 2012, a trimis o noua notificare prin care a solicitat punerea în posesie. Toate adresele și notificările, precum și întâlnirile avute la sediul pârâtei au fost efectuate în scopul soluționării pe cale amiabilă a litigiului, putând fi astfel interpretate ca invitații la conciliere directă.

Pârâta nu a înțeles să răspundă în vreun fel, deși reclamanta a notificat-o cu privire la intențiile sale. Chiar dacă documentele și adresele menționate mai sus nu îndeplinesc, din punct formal toate condițiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., nerespectarea unora dintre prevederile normei menționate nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește vreo vătămare.

În situația în care poziția pârâtei a fost în mod evident exprimată în cadrul procesului, se poate observa că aceasta nu a invocat excepția pretinsei lipse a concilierii directe pentru a contracara acțiunea, fapt de unde reiese că aceasta a înțeles notificările în același sens. Mai mult decât atât, însăși pârâta recunoaște prin întâmpinarea depusă la dosar faptul că punerea în posesie nu s-a putut realiza din cauza faptului că ea, pârâta, nu și-a respectat obligația de a diminua suprafața terenului ce face obiectul contractului de concesiune din 15 septembrie 2003 încheiat cu SC D. SRL. Atâta timp cât terenul nu a fost pus în posesie din vina pârâtei-intimate, prescripția nu a început să curgă.

Recurenta contestă sentința și în ceea ce privește respingerea ca tardiv introdus a capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea deciziei de reziliere unilaterală a contractului.

Se mai arată că instanța nu a ținut cont de faptul că această decizie a fost depusă la termenul din data de 14 decembrie 2012 de către pârâtă, iar cererea de anulare a acestei decizii a fost înregistrată la termenul imediat următor. Recurenta consideră nelegală hotărârea instanței de a admite excepția tardivității modificării acțiunii, având în vedere faptul că și-a completat acțiunea în urma deciziei de reziliere a contractului, strâns legată de obiectul prezentului dosar.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004:

„(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii;

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(2)

1

În cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluționare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2).

(3) În cazul acțiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenția Națională a Funcționarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existența actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).

(4) Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.”

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că acțiunea este prescrisă.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că termenul a început să curgă de la data de 26 aprilie 2011, când a fost efectuată plângerea prealabilă.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată trebuia formulată cel mai târziu până la data de 26 octombrie 2011.

Or, reclamanta a formulat cererea la data de 20 septembrie 2012, cu mult peste termenul stabilit de textele legale sus citate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, iar susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 707 din 15 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.