ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2016
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 693/2016
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios
administrativ și fiscal la data de 22 august 2013 și expediată prin
serviciul poștal la data de 20 august 2013 sub nr. x/101/2013, reclamanta SC
A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea pârâtei la
plata sumei de 1.001.025,00 lei, reprezentând penalități de întârziere
contractuale aferente perioadei 1 mai 2010 - 24 august 2010, conform art. 4 din
contractul de Închiriere nr. 119 din 25 august 2008, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de ședință din data de 28 martie
2014 Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, constatându-se că
s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul
reclamantei de a pretinde penalități de întârziere pentru intervalul 1 mai
2010-20 august 2010.
Prin sentința nr. 68 din 11 iulie 2014, pronunțată
de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
a fost admisă în
parte acțiunea reclamantei SC A. SRL și, în consecință, pârâta SC
B. SA a fost obligată să achite suma de 18.339 lei, reprezentând penalități de
întârziere aferente unui număr de 4 zile (20 august 2010-23 august 2010)
și suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 566 din 10 decembrie 2014
pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a admis apelul
declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de ședință din data de 28
martie 2014 și a sentinței nr. 68 din data de 11 iulie 2014 pronunțate de
Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,
fiind anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivare s-a reținut în esență,
că, plata debitului principal a întrerupt și cursul prescripției
penalităților de întârziere, care au calitatea de accesoriu și,
potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 urmează soarta
principalului.
Prin urmare, nefiind prescris dreptul
reclamantei pentru pretențiile deduse judecății, care nu au fost
analizate pe fond în prima instanță, curtea a adoptat soluția
trimiterii spre rejudecare.
Împotriva deciziei pronunțate în apel a
declarat recurs pârâta SC B. SA.
În motivarea recursului se aduc următoarele
critici, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Încălcarea și aplicarea greșită a
art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Instanța de apel a reținut că norma invocată
ca și temei legal - art. 12 din Decretul nr. 167/1958 - guvernează, în
principal, dreptul la acțiune pentru obligațiile cu prestație succesivă ce țin
de obiectul contractului, în speță, dreptul la acțiune pentru plata chiriei
lunare.
Reținerea de către instanța de apel a
faptului că termenul de prescripție a dreptului de a pretinde accesoriile a
început să curgă simultan cu dreptul principal, trebuie înlăturată, deoarece
contravine prevederilor art. 7 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958,
penalitățile de întârziere invocate fiind scadente în fiecare zi ce a urmat
datei de 1 mai 2010.
Încălcarea și aplicarea greșită a art. 16 alin.
(1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Plata integrală reprezintă act voluntar de
executare și mod de stingere integrală a obligației și nu act de recunoaștere
în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Instanța de apel a calificat cu încălcarea
flagrantă a dispozițiilor art. 1091 și urm. C. civ., plata integrală a
debitului principal, ca fiind un act de recunoaștere a debitului principal, de
natură a întrerupe prescripția.
Actul de executare totală stinge obligația și
inclusiv dreptul la acțiune, caz în care nu se mai pune problema termenului de
prescripție și a întreruperii.
Numai plata parțială a debitului principal,
ar fi fost de natură să atragă incidența art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul
nr. 167/1958 și nu este ipoteza speței.
În mod nelegal, instanța de apel a reținut
incidența prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și a
conferit caracter întreruptiv de prescripție, a dreptului accesoriu, stingerii
integrale a dreptului principal.
Încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 alin.
(2) din Decretul nr. 167/1958.
Din considerentele
deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a aplicat acest principiu
într-un mod greșit, înlocuind sintagma „stingerea dreptului la
acțiune”, cu sintagma „întreruperea dreptului la acțiune”, prin
„recunoașterea” dreptului de către debitor, echivalată greșit,
așa cum s-a menționat anterior, cu stingerea datoriei.
În subsidiar,
recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel, prin soluția
pronunțată, a dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (2) C. proc.
civ. ca urmare a reținerii unor motive străine de natura pricinii, ce atrage și
incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.
civ.
Astfel,
deși constată că
„este de prisos analizarea celorlalte critici" care priveau fondul pretențiilor,
instanța de apel dispune asupra fondului, stabilind că se impune cercetarea în
rejudecare a puterii de lucru judecat a tuturor hotărârilor pronunțate
anterior.
Reclamanta SC A. SRL
nu a invocat în condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. puterea de
lucru judecat a hotărârii pronunțate în Dosar nr. x/101/2011, respectiv Decizia
nr. 2449 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, în timp ce pârâta SC B. SA a invocat încă în prima
instanță, atât autoritatea de lucru judecat, cât și puterea de lucru
judecat a Deciziei nr. 1799 din 29 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr.
x/101/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În considerarea
dispozițiilor art. 461 alin. (2)
C. proc. civ. recurenta a formulat recurs și
împotriva considerentelor deciziei din apel.
Instanța de apel
trebuia să dispună exclusiv cu privire la rejudecare, prin reținerea
neintervenirii prescripției, nu și asupra fondului cererii reclamantei,
respectiv la modul în care tribunalul, în rejudecare, să soluționeze efectiv
pretenția neprescrisă, aspect ce depășește limitele devoluțiunii în apel
și contravine art. 477 C. proc. civ.
Analizând recursul
prin prisma motivelor invocate se va reține că este fondat, pentru
următoarele considerente:
Prin cererea de
chemare în judecată expediată la Tribunalul Mehedinți la data de 20 august
2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata
sumei de 1.001.025,00 lei, reprezentând penalități de întârziere contractuale
aferente perioadei 1 mai 2010 - 24 august 2010, potrivit art. 4 din contractul
de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, cu cheltuieli de judecată, în
condițiile în care debitul principal reprezentat de chirie a fost stins
prin plata efectuată de pârâtă la data de 24 august 2010.
În primă
instanță au fost admise în parte pretențiile reclamantei, pentru
patru zile, respectiv pentru perioada 20 august 2010-23 august 2010, reținându-se
prescripția dreptului la acțiune pentru perioada anterioară.
Soluția a fost
desființată în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
Decizia
pronunțată în apel este nelegală pentru motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - „când hotărârea a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.
Potrivit art. 12 din
Decretul nr. 167/1958 „În cazul când un debitor este obligat la
prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din
aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”.
Contrar celor
reținute în apel, norma invocată nu se referă exclusiv la obligațiile
cu prestație succesivă ce țin de obiectul contractului, în speță
de chirie, ci și la accesorii, iar teza potrivit căreia termenul de
prescripție a dreptului de a pretinde penalități de întârziere a început
să curgă simultan cu dreptul principal, contravine art. 7 alin. (3) și art.
12 din Decretul nr. 167/1958.
Penalitățile de
întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se
acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care
obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost.
În acest sens, art. 4
din contractul în litigiu prevede că, pentru fiecare zi de întârziere a
plății chiriei, părțile de comun acord consimt să fie percepută o
penalizare de 10%. Astfel, dreptul la penalități de întârziere devine
exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere la plata prețului
chiriei.
Împrejurarea că
întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităților de
întârziere a fost stins prin plată la data de 24 august 2010, nu
influențează în niciun mod momentul începerii prescripției dreptului
de a pretinde penalități de întârziere, cât timp dreptul de creanță
derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de
prescripția dreptului de a solicita plata prețului, ca drept
subiectiv principal.
Penalitățile de
întârziere calculate în acord cu voința părților pentru fiecare zi de
întârziere au o natură juridică similară dobânzilor moratorii, astfel că
principiul dobândirii „pro rata temporis” instituit de art. 525 C. civ. se
impune a fi aplicat prin analogie, cu consecința că pentru
penalitățile născute și exigibile în fiecare zi de întârziere curge o
prescripție deosebită, devenind incidente dispozițiile art. 12 din
Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 16 lit.
a) din Decretul nr. 167/1958, „ Prescripția se întrerupe prin
recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în
folosul căruia curge prescripția”.
În speță, plata
voluntară a debitului principal de către pârâtă, la data de 24 august 2010
reprezintă un mod de stingere a obligației și nu a fost de natură să
întrerupă prescripția accesoriilor, cum în mod greșit s-a
reținut în decizia atacată cu recurs. Actul de executare totală a
debitului principal stinge obligația și inclusiv dreptul la
acțiune, caz în care nu se mai pune problema întreruperii
prescripției, iar plata integrală a debitului nu reprezintă un act de
recunoaștere expresă sau tacită a dreptului la penalități, în sensul art.
16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Recunoașterea trebuie să fie
neîndoielnică, necondiționată și să indice exact dreptul la care se
referă. De aceea, cererea în justiție având ca obiect plata capitalului nu
întrerupe prescripția dreptului la acțiune pentru penalități de
întârziere, chiar dacă acestea sunt accesorii ale creanței principale,
deoarece cele două prescripții sunt autonome, iar efectul întreruptiv se
impune a fi limitat la obiectul recunoașterii. A echivala plata debitului
principal cu recunoașterea neîndoielnică a accesoriilor, respectiv a
penalităților ce curg de la scadență și până la plata debitului
nu are temei legal și nu poate fi apreciată ca o manifestare neechivocă de
voință în privința plății penalităților, cu renunțarea
la beneficiul termenului de prescripție.
Instanța de apel
a interpretat greșit și dispozițiile art. 1 alin. (2) din
Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „Odată cu stingerea dreptului la
acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la
acțiune privind drepturile accesorii”. Cu alte cuvinte, neexercitarea
dreptului la acțiune, în sens material, în termenul prevăzut de lege, este
sancționată, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cu
stingerea sau pierderea dreptului la acțiune.
În speță,
situația nu era cea vizată de textul citat, care este de strictă
interpretare, ci, aceea în care instanța a reținut că s-a produs
întreruperea prescripției dreptului de a solicita penalități de
întârziere.
Astfel, s-au acordat
aceleași valențe situațiilor de „stingere”, respectiv
„întrerupere” a dreptului la acțiune.
Față de
considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., reținând
drept fondate criticile principale formulate de recurentă, urmează a fi admis
recursul acesteia, cu consecința casării Deciziei nr. 566/2014 din 10
decembrie 2014 a Curții de Apel Craiova și trimiterii cauzei spre
rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA
Drobeta Turnu Severin împotriva Deciziei nr. 566/2014 din 10 decembrie 2014
pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pe care o casează
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 5
aprilie 2016.