ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 693/2016

Decizia nr. 693/2016 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 22 august 2013 și expediată prin serviciul poștal la data de 20 august 2013 sub nr. x/101/2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.001.025,00 lei, reprezentând penalități de întârziere contractuale aferente perioadei 1 mai 2010 - 24 august 2010, conform art. 4 din contractul de Închiriere nr. 119 din 25 august 2008, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 28 martie 2014 Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, constatându-se că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul reclamantei de a pretinde penalități de întârziere pentru intervalul 1 mai 2010-20 august 2010. Prin sentința nr. 68 din 11 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC A. SRL și, în consecință, pârâta SC B. SA a fost obligată să achite suma de 18.339 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente unui număr de 4 zile (20 august 2010-23 august 2010) și suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 566 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii de ședință din data de 28 martie 2014 și a sentinței nr. 68 din data de 11 iulie 2014 pronunțate de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivare s-a reținut în esență, că, plata debitului principal a întrerupt și cursul prescripției penalităților de întârziere, care au calitatea de accesoriu și, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 urmează soarta principalului. Prin urmare, nefiind prescris dreptul reclamantei pentru pretențiile deduse judecății, care nu au fost analizate pe fond în prima instanță, curtea a adoptat soluția trimiterii spre rejudecare.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâta SC B. SA. În motivarea recursului se aduc următoarele critici, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 1. Încălcarea și aplicarea greșită a art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Instanța de apel a reținut că norma invocată ca și temei legal - art. 12 din Decretul nr. 167/1958 - guvernează, în principal, dreptul la acțiune pentru obligațiile cu prestație succesivă ce țin de obiectul contractului, în speță, dreptul la acțiune pentru plata chiriei lunare.

Reținerea de către instanța de apel a faptului că termenul de prescripție a dreptului de a pretinde accesoriile a început să curgă simultan cu dreptul principal, trebuie înlăturată, deoarece contravine prevederilor art. 7 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, penalitățile de întârziere invocate fiind scadente în fiecare zi ce a urmat datei de 1 mai 2010. 2. Încălcarea și aplicarea greșită a art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Plata integrală reprezintă act voluntar de executare și mod de stingere integrală a obligației și nu act de recunoaștere în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Instanța de apel a calificat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 1091 și urm. C. civ., plata integrală a debitului principal, ca fiind un act de recunoaștere a debitului principal, de natură a întrerupe prescripția.

Actul de executare totală stinge obligația și inclusiv dreptul la acțiune, caz în care nu se mai pune problema termenului de prescripție și a întreruperii. Numai plata parțială a debitului principal, ar fi fost de natură să atragă incidența art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și nu este ipoteza speței. În mod nelegal, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și a conferit caracter întreruptiv de prescripție, a dreptului accesoriu, stingerii integrale a dreptului principal. 3. Încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a aplicat acest principiu într-un mod greșit, înlocuind sintagma „stingerea dreptului la acțiune”, cu sintagma „întreruperea dreptului la acțiune”, prin „recunoașterea” dreptului de către debitor, echivalată greșit, așa cum s-a menționat anterior, cu stingerea datoriei.

În subsidiar, recurenta invocă încălcarea de către instanța de apel, prin soluția pronunțată, a dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (2) C. proc. civ. ca urmare a reținerii unor motive străine de natura pricinii, ce atrage și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, deși constată că „este de prisos analizarea celorlalte critici" care priveau fondul pretențiilor, instanța de apel dispune asupra fondului, stabilind că se impune cercetarea în rejudecare a puterii de lucru judecat a tuturor hotărârilor pronunțate anterior. Reclamanta SC A. SRL nu a invocat în condițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în Dosar nr. x/101/2011, respectiv Decizia nr. 2449 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în timp ce pârâta SC B. SA a invocat încă în prima instanță, atât autoritatea de lucru judecat, cât și puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1799 din 29 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/101/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În considerarea dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ. recurenta a formulat recurs și împotriva considerentelor deciziei din apel. Instanța de apel trebuia să dispună exclusiv cu privire la rejudecare, prin reținerea neintervenirii prescripției, nu și asupra fondului cererii reclamantei, respectiv la modul în care tribunalul, în rejudecare, să soluționeze efectiv pretenția neprescrisă, aspect ce depășește limitele devoluțiunii în apel și contravine art. 477 C. proc.

civ. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se va reține că este fondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată expediată la Tribunalul Mehedinți la data de 20 august 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 1.001.025,00 lei, reprezentând penalități de întârziere contractuale aferente perioadei 1 mai 2010 - 24 august 2010, potrivit art. 4 din contractul de închiriere nr. 119 din 25 august 2008, cu cheltuieli de judecată, în condițiile în care debitul principal reprezentat de chirie a fost stins prin plata efectuată de pârâtă la data de 24 august 2010. În primă instanță au fost admise în parte pretențiile reclamantei, pentru patru zile, respectiv pentru perioada 20 august 2010-23 august 2010, reținându-se prescripția dreptului la acțiune pentru perioada anterioară.

Soluția a fost desființată în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond. Decizia pronunțată în apel este nelegală pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958 „În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”. Contrar celor reținute în apel, norma invocată nu se referă exclusiv la obligațiile cu prestație succesivă ce țin de obiectul contractului, în speță de chirie, ci și la accesorii, iar teza potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului de a pretinde penalități de întârziere a început să curgă simultan cu dreptul principal, contravine art. 7 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Penalitățile de întârziere, ca și dobânzile sunt prestații periodice, care se acumulează cu fiecare perioadă de timp căreia ele îi corespund, timp în care obligația principală trebuia să fie executată, însă nu a fost. În acest sens, art. 4 din contractul în litigiu prevede că, pentru fiecare zi de întârziere a plății chiriei, părțile de comun acord consimt să fie percepută o penalizare de 10%. Astfel, dreptul la penalități de întârziere devine exigibil la expirarea fiecărei zile de întârziere la plata prețului chiriei. Împrejurarea că întreg debitul principal, la care s-a raportat calculul penalităților de întârziere a fost stins prin plată la data de 24 august 2010, nu influențează în niciun mod momentul începerii prescripției dreptului de a pretinde penalități de întârziere, cât timp dreptul de creanță derivat din clauza penală beneficiază de o prescripție distinctă de prescripția dreptului de a solicita plata prețului, ca drept subiectiv principal.

Penalitățile de întârziere calculate în acord cu voința părților pentru fiecare zi de întârziere au o natură juridică similară dobânzilor moratorii, astfel că principiul dobândirii „pro rata temporis” instituit de art. 525 C. civ. se impune a fi aplicat prin analogie, cu consecința că pentru penalitățile născute și exigibile în fiecare zi de întârziere curge o prescripție deosebită, devenind incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, „ Prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”. În speță, plata voluntară a debitului principal de către pârâtă, la data de 24 august 2010 reprezintă un mod de stingere a obligației și nu a fost de natură să întrerupă prescripția accesoriilor, cum în mod greșit s-a reținut în decizia atacată cu recurs.

Actul de executare totală a debitului principal stinge obligația și inclusiv dreptul la acțiune, caz în care nu se mai pune problema întreruperii prescripției, iar plata integrală a debitului nu reprezintă un act de recunoaștere expresă sau tacită a dreptului la penalități, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică, necondiționată și să indice exact dreptul la care se referă. De aceea, cererea în justiție având ca obiect plata capitalului nu întrerupe prescripția dreptului la acțiune pentru penalități de întârziere, chiar dacă acestea sunt accesorii ale creanței principale, deoarece cele două prescripții sunt autonome, iar efectul întreruptiv se impune a fi limitat la obiectul recunoașterii.

A echivala plata debitului principal cu recunoașterea neîndoielnică a accesoriilor, respectiv a penalităților ce curg de la scadență și până la plata debitului nu are temei legal și nu poate fi apreciată ca o manifestare neechivocă de voință în privința plății penalităților, cu renunțarea la beneficiul termenului de prescripție. Instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”. Cu alte cuvinte, neexercitarea dreptului la acțiune, în sens material, în termenul prevăzut de lege, este sancționată, conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cu stingerea sau pierderea dreptului la acțiune.

În speță, situația nu era cea vizată de textul citat, care este de strictă interpretare, ci, aceea în care instanța a reținut că s-a produs întreruperea prescripției dreptului de a solicita penalități de întârziere. Astfel, s-au acordat aceleași valențe situațiilor de „stingere”, respectiv „întrerupere” a dreptului la acțiune. Față de considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., reținând drept fondate criticile principale formulate de recurentă, urmează a fi admis recursul acesteia, cu consecința casării Deciziei nr. 566/2014 din 10 decembrie 2014 a Curții de Apel Craiova și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA Drobeta Turnu Severin împotriva Deciziei nr. 566/2014 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2016.