ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1102/2015

Decizia nr.

1102/2015

Deliberând asupra conflictului negativ de competență din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 02 octombrie 2012 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei, pe perioada 18 iunie 2012 - 30 septembrie 2012, în cuantum de 4.900 euro echivalentul în RON la data plății;

- obligarea societății pârâte la plata dobânzii legale de la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată până la realizarea efectivă a plății;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a angajat la societatea pârâtă la data de 17 mai 2005 urmare a încheierii contractului individual de muncă din 17 mai 2005, având funcția de director adjunct la sucursala II a pârâtei din localitatea Timișoara.

Ulterior, la data de 01 iulie 2010, a încheiat, între societatea pârâtă și SC C. SRL (al cărei asociat unic este), contractul de management din 19 august 2010, solicitând instanței să constate că actul reprezentând contractul de management din 19 august 2010 este o anexă a contractului individual de muncă din 17 mai 2005, anexă încheiată cu nerespectarea art. 11 din Legea nr. 53/2003 potrivit căruia „Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă”.

S-a mai arătat că contractul de management din 19 august 2010 prevede prin dispozițiile art. 9.1.4 faptul că acesta poate înceta prin denunțarea unilaterală din partea angajatorului, cu eludarea art. 55 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, potrivit căruia contractul individual de muncă încetează prin voința unilaterală a uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile prevăzute limitativ de lege.

Pe cale de consecință, având în vedere nulitatea clauzei privind posibilitatea pârâtei de a denunța unilateral contractul de muncă, reclamanta a apreciat că îi datorează drepturile salariale cuvenite, în cuantum de 1.400 euro/lună, conform secțiunii III pct. 1 din Anexa 1 la contractul de management.

În

drept,

au fost invocate dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, precum și pe celelalte dispoziții menționate în cuprinsul cererii.

Reclamanta A. a depus precizare de acțiune prin intermediul căreia a învederat că înțelege să își precizeze petitele din acțiunea introductivă de instanța, în sensul următor:

- să se constate ca actul juridic denumit „contract de management din 19 august 2010” este un act simulat, un act deghizat față de contractul individual de muncă din 17 mai 2005;

- să se constate ca actul juridic denumit „contract de management din 19 august 2010” este în fapt un act adițional la contractul individual de muncă din 17 mai 2005”, prin care s-au modificat drepturile salariale cuvenite subsemnatei reclamante;

- să se dispună obligarea pârâtei de a achita reclamantei diferențele salariale rezultate dintre sumele de bani plătite efectiv acesteia cu titlu de salariu și cele cuvenite reclamantei potrivit salariului prevăzut în actul adițional la C.I.M. denumit „contract de management din 19 august 2010” începând cu data de 19 octombrie 2012 și până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți.

Prin sentința civilă nr. 1262 din 11 aprilie 2013 Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 28 octombrie 2013 Tribunalul București, secția a Vlll-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției a Vl-a civilă a Tribunalului București.

Pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 15 noiembrie 2013, sub nr. x/3/2013*.

Prin sentința civilă nr. 240 din 23 ianuarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2013* al Tribunalului București, secția a Vl-a civilă,

s-a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/301 din 26 martie 2014.

La termenul de judecata din data de 11 iunie 2014 instanța a pus în dezbatere excepția necompetenței materiale ce a fost invocată de reclamanta.

Prin sentința civilă nr. 8085 din 11 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București s-a admis excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență ivit.

S-a reținut că cererea denumită „Precizare la acțiune” are un capăt de cerere principal având ca obiect declararea (constatarea) simulației și un petit accesoriu având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale.

Reclamanta a arătat că părțile au încheiat un act adițional la contractul individual de muncă ce l-au ascuns sub aparența unui alt act juridic, mincinos, denumit contract de management.

Astfel, folosind simulația prin deghizare, actul adițional la contractul individual de muncă, prin care s-au modificat drepturile salariale cuvenite reclamantei, este travestit în haina aparentă a unui contract de management.

Prin urmare, modificarea contractului de muncă fiind deghizată sub vălul contractului de management se impune obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale rezultate dintre sumele de bani plătite efectiv acesteia cu titlu de salariu și cele cuvenite reclamantei, potrivit salariului prevăzut în actul adițional la C.I.M. denumit „contract de management din 19 august 2010”, începând cu data de 19 octombrie 2012 și până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți.

Prin urmare, conchide această instanță, că prin cererea modificatoare instanța a fost învestită cu judecata unui petit principal în simulație, având natura juridică a unei cereri în constatare, despre care face vorbire art. 111 C. proc. civ., iar cel de-al doilea capăt de cerere este un petit accesoriu în pretenții, izvorând tocmai din actul ocult costând în contractul de muncă modificat.

Așa fiind și ținând seama de prevederile art. 17 și art. 18 C. proc. civ., capătul principal de cerere fiind în constatare, competența se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea prestației.

Or, în cauză, prin cererea accesorie în pretenții, grefată pe cererea principală în declararea simulației, se solicită tocmai executarea prestației, constând în diferențele salariate, izvorând din actul ocult constând în contractul de muncă modificat.

Altfel spus, competența se determină potrivit jurisdicției muncii, cu privire la executarea și modificarea contractelor individuale de muncă. Așa fiind și ținând seama de prevederile art. 266 și art. 269 C. muncii, competent să judece prezenta cauza este Tribunalul Timiș.

Cauza

a fost înregistrată pe rolul instanței supreme și s-a fixat termen de judecată azi când a hotărât următoarele:

Din examinarea cererii formulată de reclamantă și precizată ulterior, se constată că obiectul cauzei dedus judecății derivă dintr-un raport juridic de muncă, respectiv din contractul de muncă, astfel cum a fost modificat prin act adițional la contractul individual de muncă, potrivit căruia s-au modificat drepturile salariale ale reclamantei.

Prin urmare, pentru stabilirea competenței instanței criteriul obiectiv, determinant îl constituie natura litigiului.

În

cauză, natura litigiului este de dreptul muncii, izvorâtă din contractul de muncă, modificat prin actul adițional la contractul individual de muncă, respectiv contractul de management.

Împrejurarea

că reclamanta și-a făcut precizări la cererea de chemare în judecată care vizau precizări la acțiunea introductivă, nu poate conduce la concluzia Judecătoriei sectorului 3 București că: „prin cererea modificatoare instanța a fost învestită cu judecata unui petit principal în simulație care este o acțiune în constatare în sensul art. 111 C. proc. civ.” așa încât capătul principal este în simulație, iar cel de-al doilea un petit accesoriu în pretenții, izvorând tocmai din actul ocult constând în contractul de muncă modificat.

De aceea, este criticabilă motivarea judecătoriei sub acest aspect, în sensul că natura litigiului este unul determinant de contractul individual de muncă, care impune competența în primă instanță a tribunalului, pe tărâmul jurisdicției muncii.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința (...).

Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 din Legea nr. 53/2003 - C. muncii sunt date în competența instanței în circumscripția căreia reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

În

speță, reclamanta își are domiciliul ales - așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată fila 2 dosar Tribunalul Timiș - în Timișoara, și cum în stabilirea competenței, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, se instituie o competență exclusivă și nu alternativă, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Timiș, la completul specializat în litigii de muncă.

Trebuie lămurită problema capătului de cerere principal, în sensul că pentru stabilirea lui, analizarea cererii accesorii formulată de reclamantă se face în funcție de interdependența lor, fără a anatama fondul.

Astfel, natura juridică a contractului de management din 19 august 2010 - a cărui act simulat s-a cerut prin precizarea la acțiunea inițial promovată - este un contract accesoriu la contractul individual de muncă, potrivit căruia s-au modificat drepturile salariale ale reclamantei, a căror cuantum este cerut de reclamantă.

Pe de altă parte, cererile accesorii sau incidentale, indiferent de valoarea acestora nu vor influența competența de soluționare a cauzei, în considerarea dispozițiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ., nu cum în mod greșit a statuat Tribunalul București, secția a VI -a civilă.

Așa fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că domiciliul reclamantei se află în raza teritorială a Tribunalului Timiș, Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2015.