ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6976/2013

Decizie nr. 6976/2013

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 414 din 29 ianuarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și l-a obligat pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B., C., D., E. și F.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut că amenda procesual-administrativă prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, se aplică exclusiv conducătorilor autorităților publice, iar nu și funcționarilor din cadrul acelor autorități care se fac vinovați de neexecutarea unor astfel de hotărâri. Aceste din urmă persoane nu pot fi chemate în judecată alături de conducătorii autorităților publice, pentru sancționarea lor în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, răspunderea lor putând fi angajată numai în baza art. 26 din lege, prin promovarea unei acțiuni în regres.

De asemenea, a reținut instanța de recurs că în cadrul procedurii reglementată în art. 24 - 25 din lege nu pot fi chemați în judecată funcționarii care au contribuit la elaborarea sau emiterea actului administrativ, în temeiul art. 16 alin. (1) din același act normativ. Astfel de cereri pot fi formulate numai în cadrul acțiunilor în contencios administrativ formulate în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce vizează anularea actelor infralegislative, procedeul urmat de reclamantul A. fiind nelegal, în prezenta cauză pârâții B., C., D., E. și F neavând calitate procesuală pasivă.

Din acest motiv, s-a reținut că în mod corect prima instanță a respins acțiunea față de aceștia.

În ceea ce privește cererea de sancționare a pârâtului G. în calitatea sa de ministru al Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a pronunțat, de asemenea, o hotărâre legală și temeinică.

Într-o interpretare corectă a prevederilor legale precizate, amendarea pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești în termenul de 30 de zile prevăzut în alin. (1) al aceluiași articol, este posibilă numai în ipoteza în care se produc probe care să demonstreze culpa conducătorului autorității publice în privința neexecutării unei asemenea hotărâri. Altfel, într-o interpretare contrară s-ar ajunge la situația aplicării amenzii chiar și atunci când neexecutarea s-ar datora unor motive obiective, neimputabile, ceea ce în mod evident nu ar fi în spiritul reglementării din art. 24 al Legii contenciosului administrativ.

Or, în speță, așa cum a demonstrat judecătorul fondului, executarea Sentinței civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009, în ceea ce privește reintegrarea reclamantului A. în funcția de conducere de director adjunct, a presupus parcurgerea mai multor etape, printre care, identificarea unei funcții vacante în vederea transformării acesteia în funcția deținută anterior, funcție ce a trebuit reînființată, obținerea unui aviz de la Agenția Națională a Funcționarilor Publici, obligatoriu conform art. III din O.U.G. nr. 229/2008, or, toate acestea, în mod obiectiv au condus la depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1).

De asemenea, nici acordarea diferențelor salariale nu se putea realiza imediat, plata drepturilor bănești fiind în mod necesar o etapă ulterioară reintegrării efective a reclamantului pe funcție, numai astfel putându-se calcula care este perioada pentru care acestea se acordă.

Recurentul-reclamant a atacat decizia menționată cu o contestație în anulare întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea contestației în anulare, contestatorul a invocat, în esență, că în cadrul ședinței de judecată, la momentul soluționării recursului, nu fuseseră solicitate cheltuielile de judecată, astfel încât nu a fost în măsură să formuleze o cerere în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

A mai susținut contestatorul faptul că instanța de control judiciar a respins recursul fiindcă avea nevoie de verificări de fapt.

Totodată, în susținerea contestației în anulare, a invocat prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Analizând temeiurile de fapt și de drept invocate de contestatoare, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 317 C. proc. civ., "(1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

(2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru ca aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ. "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."

Deși contestatorul și-a fundamentat în drept calea de atac pe aceste dispoziții legale, în motivarea cererii nu se regăsesc argumente care să susțină în fapt aceste motive de contestație.

Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs, deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.

De altfel, din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a fost bine soluționată cauza.

Or, motivele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 318 teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca de exemplu respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui greșită ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica "netemeinicia" hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

Totodată, privitor la art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța reține că această normă legală are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Nelipsit de importanță este și faptul că, în ceea ce privește susținerea contestatorului referitoare la cheltuielile de judecată, rezultă din practicaua Încheierii de ședință din 29 ianuarie 2013, că apărătorul ales al intimaților-pârâți B., C., D., E. și F a solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum corespunzător înscrisurilor depuse la dosar în acest sens.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor de judecată către intimați, cu aplicarea dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 414 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Obligă contestatorul A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2013.

Procesat de GGC - MI