ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată
la data de 4 aprilie 2012 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios
administrativ și fiscal, reclamanta SC O.C.I. SRL Timișoara, a chemat în judecată
pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale solicitând, în temeiul
art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării, până la pronunțarea instanței
de fond, a deciziei nr. 66320 din 27 februarie 2012 emise de pârât, prin care i
s-a retras Certificatul de aprobare, emis la data de 31 martie 2010, pentru organismul
de inspecție și certificare.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă
nr. 304 din 15 mai 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ
și fiscal, a respins cererea reclamantei SC O.C.I. SRL Timișoara, reținând, în esență,
următoarele:
Prin decizia nr. 67.513
din 11 mai 2012, pârâtul a dispus revocarea deciziei nr. 66.320 din 27
februarie 2012, care formează obiectul cererii de suspendare a executării formulată
de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Din conținutul deciziei
nr. 67.513 din 11 mai 2012, rezultă că măsura de revocare a fost dispusă, printre
altele, și având în vedere contestația formulată de SC O.C.I. SRL Timișoara împotriva
deciziei nr. 66320 din 27 februarie 2012.
Raportat la măsura de
revocare a actului administrativ din litigiu, instanța a reținut că cererea reclamantei
a rămas fără obiect, astfel că urmează a fi respinsă fără a fi acordate cheltuielile
de judecată solicitate, întrucât nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (1)
din C. proc. civ., pârâtul necăzând în pretenții.
Prima instanță a mai reținut
că cererea reclamantei nici nu este fondată, în raport cu dispozițiile art. 14 din
Legea nr. 554/2004, întrucât nu se arată în ce constă cazul bine justificat, în
sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, și nici prejudiciul iminent,
în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege.
Prima instanță a mai constatat
și faptul că nu sunt aplicabile prevederile art. 275 din C. proc. civ. pentru că
pârâtul nu a fost pus în întârziere, anterior sesizării instanței, formularea contestației
în procedura prealabilă neavând acest efect, neexistând nicio dispoziție legală
care să atribuie acest caracter recursului grațios. Dimpotrivă, potrivit doctrinei,
termenele pentru soluționarea contestației în procedura prealabilă, așa cum acestea
sunt reglementate prin legislația în vigoare, au caracter de recomandare, deci,
nerespectarea lor nu poate atrage nicio sancțiune față de autoritatea administrativă.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței pronunțate
de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta SC O.C.I. SRL Timișoara, solicitând
admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul acordării
cheltuielilor de judecată în sumă de 2.200 RON.
În motivarea căii de atac,
recurenta-reclamantă susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274
și art. 275 din C. proc. civ., deoarece pârâtul a retras actul administrativ atacat
după depunerea contestației administrative și promovarea acțiunii, iar pârâtul nu
a recunoscut pretențiile reclamantei, așa cum rezultă din întâmpinarea depusă la
dosar, iar faptul că a depus la dosar actul administrativ de revocare a deciziei
contestate reprezintă o recunoaștere a propriei culpe, nefiind necesară punerea
în întârziere. Mai susține recurenta-reclamantă că revocarea actului administrativ
contestat a fost dispusă după introducerea cererii de chemare în judecată și după
formularea contestației în procedura administrativă, iar tăcerea autorității publice
pârâte în soluționarea contestației este considerată ca fiind nelegală.
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma
motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele
care vor fi arătate în continuare.
Argumente de fapt și
de drept relevante
Prin cererea de recurs,
recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de recurs sentința pronunțată
de curtea de apel numai sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată solicitate,
în cuantum de 2.200 RON.
Din expunerea lucrărilor
dosarului, este necontestată de părți împrejurarea că decizia nr. 66.320 din 27
februarie 2012, care formează obiectul cererii de suspendare a executării formulată
de reclamantă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a fost revocată prin decizia
nr. 67.513 din 11 mai 2012 depusă și înregistrată la dosarul de fond la data de
14 mai 2012.
Conform dispozițiilor
art. 274 și art. 275 din C. proc. civ:
„
Art.
274.
-
Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească
cheltuielile de judecată.
Judecătorii
nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional,
plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care
partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.
Judecătorii
au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu
cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat
că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită
de avocat.
Art.
275.
-
Pârâtul
care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea
fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere
înainte de chemarea în judecată.”
Față de soluția pronunțată
de prima instanță de respingere a cererii de suspendare a executării, cu motivarea
că actul administrativ contestat a fost revocat, nu înlătură incidența dispozițiilor
art. 274 din C. proc. civ., întrucât în momentul sesizării instanței de judecată
(4 aprilie 2012) actul administrativ atacat era în ființă și justifica pornirea
procesului, astfel că temeiul pentru acordarea cheltuielilor de judecată îl reprezintă
culpa procesuală a pârâtului.
În ceea ce privește punerea
în întârziere, instanța constată că reclamanta a formulat contestație administrativă,
în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004, înregistrată la Ministerul Agriculturii
și Dezvoltării Rurale la data de 16 martie 2012 sub nr. 66911 (așa cum rezultă din
preambulul deciziei nr. 67513 din 11 mai 2012 - dosarul de fond), la care pârâtul
avea obligația de a răspunde în termen de 30 de zile de înregistrare, conform
art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Prin adresa din 30 martie
2012, pârâtul a adresat reclamantei invitația de a se prezenta la data de 6 aprilie
2012 la sediul ministerului în vederea soluționării contestației administrative.
Reclamanta, însă, a introdus
la data de 4 aprilie 2012, cererea de suspendare a executării deciziei contestate,
art. 14 din Legea nr. 554/2004 dispunând în sensul că cererea poate fi introdusă
după sesizarea, în condițiile art. 7 din aceeași lege,
a autorității publice care a emis actul (în speță, după data de 16 martie 2012).
Este adevărat
că pârâtul a dispus revocarea actului administrativ ce formează obiectul cererii
de suspendare a executării, prin decizia nr. 67513 din 11 mai 2012, însă această
decizie a fost emisă după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 2
alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, calculat de la data de 16 martie 2012,
când a fost înregistrată contestația reclamantei, precum și după introducerea cererii
de chemare în judecată la 4 aprilie 2012. În materia contenciosului administrativ,
soluționarea chiar favorabilă a plângerii prealabile, dar după împlinirea termenului
prevăzut de lege pentru soluționarea plângerii și după introducerea de către persoana
vătămată prin actul administrativ a cererii de chemare în judecată, echivalează
cu punerea în întârziere, în sensul dispozițiilor art. 275 C. proc. civ.
În consecință,
Înalta Curte reține că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 274 alin. (1)
și art. 275 din C. proc. civ.
În aplicarea dispozițiilor
art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că onorariul de avocat
în cuantum de 2.200 RON -
menționat în documentele justificative
depuse la dosarul de fond, constând în factura fiscală din 04 mai 2012 și chitanța
din 4 mai 2012 - este disproporționat în raport cu obiectul cauzei - cerere de suspendare
a executării actului administrativ - care, atât în general, cât și în speța de față,
prezintă o complexitate redusă și nu presupune administrarea unui probatoriu laborios.
În consecință, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.,
Înalta Curte apreciază că este întemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului
la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.
Temeiul legal al soluției
adoptate în recurs
Având în vedere considerentele
expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite
recursul și va modifica în parte sentința atacată în sensul obligării pârâtului
la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă,
menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de SC O.C.I. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 304 din 15 mai 2012 a
Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința
atacată în sensul că obligă pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale
la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta
SC O.C.I. SRL Timișoara cu aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie
2013.