ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 466/2016

Decizia nr. 466/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 3 București, la data de 20 mai 2013, reclamantul A., a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei să comunice un exemplar al Raportului de Audit Financiar Intern al organelor de Control Financiar Intern efectuat în perioada 23 octombrie 2012 - 06 februarie 2013 pentru aprilie 2009 - decembrie 2012, împreună cu toate anexele ale acestui Raport și obligarea pârâtei să comunice motivarea scrisă a Deciziei nr. 24.3159 din 8 februarie 2013 a Comitetului director al pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 14028 din 22 noiembrie 2013, Judecătoria sectorului 3 București a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanței invocată de pârâtă, a admis excepția necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 3 București, invocată din oficiu și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27 februarie 2014.

La primul termen de judecată din data de 09 aprilie 2014, reclamantul și-a precizat temeiul de drept al acțiunii în contencios administrativ, respectiv prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 1948 din data de 18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii; s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active.

A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 9 noiembrie 2015 s-a admis în principiu recursul declarat de A. în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., dispunându-se fixarea unui termen de judecată cu citarea părților.

În motivarea cererii sale de recurs, în esență, reclamantul A. a arătat următoarele:

- Instanța de fond a reținut în mod nelegal pe primul capăt de cerere Curtea că nu a existat un refuz al pârâtei de a comunica documentul.

Pe al doilea capăt de cerere, instanța de fond a reținut în mod nelegal că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu există o motivare scrisă a Deciziei nr. 24.3159 din 08 februarie 2013, neputându-se susține că pârâta refuză să comunice o motivare inexistentă.

Se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de fond procedând la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale art. 2 alin, (1) lit. n), o), p) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din Statutul B. recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Statutul B. recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, dispoziții legale care nu exclud și nu înlătură dreptul recunoscut în mod necondiționat recurentului de prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din B.

Prin hotărârea pronunțată și prin considerentele acesteia, instanța de fond încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din B. care prevăd/recunosc în mod necondiționat dreptul recurentului de a fi informat cu privire la activitatea Federației și ale organelor sale de conducere, aplicând greșit totodată și dispozițiile art. 27 alin. (1) din același Statut care nu instituie o limitare a dreptului recunoscut de art. 16 lit. c) din Statut membrilor B., ci doar prevede condițiile și limitele de exercitare de către membrii unor organe de conducere/președinții Comunităților a accesului acestora la documentele și datele Federației și Comunităților.

În mod nelegal astfel instanța consideră că recurentul ar avea dreptul doar la comunicarea sintezei făcute publică de către pârâtă, și nu la raportul de audit integral, la acesta având dreptul doar subiecții de drept la care se referă art. 27 alin. (1) din Statut. Soluția instanței este cu atât mai nelegală cu cât o asemenea concluzie nu se putea reține în lipsa raportului de audit în integralitatea lui, în lipsa verificării de către instanță a conținutului său integral (în lipsa lui, instanța a făcut aprecieri bazate exclusiv pe afirmațiile pârâtei, fără a putea verifica veridicitatea acestora).

Instanța de fond a reținut că aspectele relevante din cuprinsul Raportului de audit solicitat de recurent au fost aduse la cunoștința membrilor comunităților evreiești, inclusiv a reclamantului, necomunicarea integrală a raportului nefiind în măsură să vatăme vreun drept sau interes legitim al acestuia. În mod nelegal instanța reține aceste aspecte fără a avea la dosarul cauzei Raportul de audit integral și deci fără să cunoască conținutul acestuia.

Arată recurentul că și dacă înscrisul aflat la filele 13-20 dosar fond ar fi reprezentat în mod real o sinteză a Raportului de audit (Raportului de verificare financiar-contabilă), nici in această situație nu s-ar fi putut reține că prin comunicarea acesteia s-ar fi respectat dreptul la informare completă prevăzut de art. 16 lit. c) din Statut, atât timp cât, în lipsa verificării Raportului de audit în forma integrală/completă, dreptul la informare prevăzut la art. 16 lit. c) din Statutul pârâtei B. este recunoscut în mod necondiționat cu privire la activitățile Federației și ale organelor sale de conducere și naște obligația corelativă a Federației la comunicarea acestor informații în mod complet și necondiționat, astfel încât instanța de fond nu ar fi putut concluziona nici din această perspectivă legală că dreptul prevăzut la art. 16 lit. c) din Statut a fost respectat prin comunicarea înscrisului de la filele 13-20 dosar fond.

Soluția instanței de fond se bazează și pe încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a), p), r), precum și art. 8 din Legea nr. 554/2004, pe baza cărora, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, persoana vătămată poate invoca atât un interes privat, cât și unul public. Astfel, temeiul care stă la baza acțiunii poate fi personal al reclamantului sau poate fi al comunității.

Prin abuzul autorității caracterizat de încălcarea dreptului la informare recunoscut în mod pur și simplu se aduce atingere atât drepturilor și intereselor legale ale recurentului, cât și interesului public comunitar (la nivelul comunității evreilor din România), instanța de fond, încălcând dispozițiile legale ale art. 2 alin. (1) lit. a), p), r), precum și art. 8 din Legea nr. 554/2004, reține greșit că nu se poate reține o încălcare a dreptului de informare.

- Cu privire la al doilea capăt de cerere instanța de fond reține în mod nelegal că aceasta este neîntemeiată întrucât nu exista o motivare scrisa a Deciziei nr. 24.3159/08 februarie 2013, neputându-se susține ca pârâta refuză să comunice o motivare inexistentă.

Instanța suprimă în mod nelegal prin soluția sa dreptul recurentului de a fi informat cu privire la motivele emiterii Deciziei în cauză de către organul de conducere al pârâtei, Comitetul director. Aceasta deși recurentul are dreptul să fie informat în mod complet și necondiționat cu privire la activitatea pârâtei și ale organelor sale de conducere (art. 16 lit. c) din Statut), iar dreptul său este cu atât mai puternic cu cât informarea privește acte emise de pârâtă cu privire la acesta.

În orice situație, pretinsa lipsă a motivării deciziei în cauză este nerelevantă, întrucât cu ocazia ședinței Comitetului director în care s-a luat decizia în cauză s-a încheiat un proces-verbal de ședință care conține motivele luării tuturor deciziilor adoptate în acea ședință.

Nelegalitatea activității pârâtei care afirmă că ia decizii prin Comitetul director fără a avea o motivare a acestora nu poate sta la baza pronunțării unei hotărâri de către o instanța de judecată favorabilă autorității.

- Instanța dă valoare juridică unor simple afirmații ale pârâtei care își invoca propria culpă în exercitarea atribuțiilor sale, neexistând probe care să îndreptățească instanța de fond să rețină lipsa motivării.

- Existența motivării deciziei reiese din înscrisul aflat la filele 24-25 dosar fond -corespondenta email din data de 16 februarie 2013 prin care Comitetul director a comunicat subsemnatului Extras din deciziile Comitetului director al B. din data de 08 februarie 2013 - chiar pârâta afirmând astfel că ceea ce a comunicat este doar un extras, decizia fiind în mod rezonabil motivată și cuprinsă într-un înscris distinct de tabelul comunicat.

Instanța de judecată trebuia în mod legal să sancționeze nelegalitatea conduitei pârâtei care își invocă propria culpă în exercitarea și administrarea propriei activități (cu privire la care are dreptul sa fie în mod complet informat) prin admiterea capătului 2 de cerere și reintrarea astfel în legalitate a pârâtei.

- Abuzul autorității este cu atât mai evident cu cât, deși recurentul a solicitat de nenumărate ori comunicarea motivelor deciziei, aceasta nu a afirmat niciun moment că nu are o asemenea motivare (prin care și-ar fi invocat propria culpă).

Arată recurentul că motivarea există, fiind evident că decizia a avut la baza o serie de motive, iar motivul în care această motivare ia forma scrisă este absolut nerelevant, nefiind de natură să conducă în mod legal la respingerea acțiunii.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

- În ceea ce privește motivele de recurs care se referă la primul capăt de cerere (după precizarea temeiului de drept de către recurentul - reclamant, respectiv art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004) referitor la „Refuzul nejustificat al pârâtei B. - de a comunica recurentului - reclamant - un exemplar al Raportului de Audit Financiar Intern al organelor de Control Financiar Intern - efectuat în perioada 23 octombrie 2012 - 6 februarie 2013, aprilie 2009 - decembrie 2012, împreună cu toate anexele acestui Raport”.

- Înalta Curte reține că într-adevăr în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din B. membrii Federației au dreptul să beneficieze de informații privind activitățile Federației și ale organelor sale de conducere, însă Raportul de audit 2009 - 2013 în sinteză a fost comunicat implicit recurentului - reclamant, chiar și prin documente depuse în cadrul acestui dosar, - acesta a fost adus la cunoștință către comunitățile evreești din România, fiind publicat și în Revista D. Recurentul - reclamant consideră însă că este o informare incompletă că Raportul de audit ascunde nelegalități - fără să se precizeze care anume - în condițiile în care există constatări făcute și în privința managementului defectuos și de asemenea măsuri pentru deficiențele constatate și sancțiuni statutare împotriva celor vinovați.

În conformitate cu prevederile art. 50 din Statutul B. Organul de control financiar al Federației este Comisia de Cenzori, membrii acestei comisii sunt aleși de Congresul Federației o dată la 4 ani cu respectarea prevederilor legii.

Atribuțiile Comisiei de Cenzori sunt cele arătate în art. 51 alin. (1), iar alin. (2) precizează că în cazul în care Comisia de Cenzori nu își poate îndeplini atribuțiile ce-i revin, se poate apela la un audit extern.

Recurentul - reclamant a devenit

prin propria voință membru al C. care este membră în B.. Acesta are drepturile prevăzute de art. 56 din Statutul Federației pentru membrii Comunității, însă drepturile și interesele sale legitime trebuie respectate în limitele competențelor recunoscute Comunității și C. - (conform Statutului).

Prin urmare ceea ce solicită recurentul - reclamant trebuie raportat la dispozițiile statutare, dacă acestea au fost încălcate de către Comitetul director, Comisia de Cenzori sau Președintele Vicepreședintele.

În acest sens au fost făcute apărări de către reprezentanții pârâtului - intimat C. invocând la termenul din 27 septembrie 2013 excepția de necompetență generală a instanței de judecată apreciind că cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională.

Față de acest aspect Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost soluționată această excepție de către instanța de fond conform încheierii din 9 aprilie 2014.

- Cu toate acestea Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu pot fi ignorate dispozițiile statutare cu privire la

atribuțiile și competențele organelor de conducere ale federației alese potrivit statutului propriu de funcționare.

Raporturile dintre B., comunitățile evreiești și membrii acestora sunt în mod concret reglementate inclusiv mijloacele și organele de soluționare a diferendelor.

B. - persoană juridică de utilitate publică cu profil religios de cult mozaic, etnic cultural, social - caritabil și educațional (art. 2 Statut adoptat prin H.G. nr. 997/2008) este asimilată autorității publice conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 din Statutul B. organele de conducere ale federației sunt : a) Congresul; b) Adunarea Generală; c) Consiliul de Conducere; d) Comitetul director, e) președintele; f) vicepreședintele; g) secretarul general.

Conform art. 23 din același act normativ: între atribuțiile Adunării Generale sunt: a) dezbaterea și aprobarea Raportului de activitate a Consiliului de Conducere., b) dezbaterea și aprobarea execuției bugetului de venituri și cheltuieli al Federației și al Comunităților, inclusiv pe baza Raportului de cenzori, c)dezbaterea și aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli al federației. k) soluționează: neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor statutare de către membrii organelor de conducere alese ale Federației și Comunităților; diferende dintre membrii Comunităților și Federație sau dintre membrii Comunităților și conducerea Comunităților nesoluționate în prealabil pe cale amiabilă de Comisia de etică și mediere a Federației. Procedurile specifice se stabilesc prin Regulament aprobat de către Adunarea Generală a Federației.

Înalta Curte reține că în contextul speței dedusă judecății de către recurentul - reclamant, instanța de fond în mod corect a reținut că acestuia din urmă i s-a comunicat Raportul de Audit, acesta însuși în cererea de chemare în judecată susținând că Raportul a fost făcut public prin publicare pe site-ul B.

Informațiile concrete privind pretinse nereguli constatate în Raportul de Audit urmează a fi solicitate și valorificate conform procedurilor interne stabilite prin Regulamente proprii ale Comunități și Statutul Federației prezentate în parte mai sus și însușite de recurentul - reclamant prin cererea sa de adeziune la acestea.

Instanța de judecată urmează a verifica dacă au fost respectate sau nu condițiile de legalitate prevăzute în actele normative proprii ale Federației în raport de competențele, atribuțiile organelor de conducere, respectiv corelativ cu drepturile și obligațiilor membrilor și comunităților.

Aceste dispoziții legale din Statut nu au fost invocate, reclamantul nu arată ce dispoziții legale au fost încălcate în cadrul procedurilor urmate pentru soluționarea cererii sale. Recurentul - reclamant nu a solicitat anularea Hotărârii nr. 8 din 12 septembrie 2012 a Consiliului de Conducere al B. - în măsura compatibilă cu controlul instanței de contencios pentru a se examina în ce măsură au fost respectate dispozițiile legale statutare sau oportunitatea acestor hotărâri - în măsura în care aceasta nu corespunde interesului public care trebuie ocrotit.

Recurentul a ales să facă parte din Comunitatea Evreiască București, membră a B. și deci să i se aplice toate dispozițiile statutare convenite de către toți membrii comunităților, astfel că instanța nu poate interveni pentru a schimba regulile pe care aceștia de comun acord le-au votat, neputându-se substitui acestora, așa cum nu poate interveni să înlocuiască fiecare organ de conducere în îndeplinirea atribuțiilor și competențelor ce le-au fost Statutar stabilite. Există prevederi statutare și proceduri de soluționare proprii B.

- În ceea ce privește capătul doi de cerere „obligarea pârâtei să comunice motivarea scrisă a Deciziei nr. 24.3159 din 8 februarie 2013 a Comitetului Director al pârâtei”.

În mod corect a reținut instanța de fond că recurentul - reclamant nu a solicitat anularea deciziei pentru motive de nelegalitate sau pentru nemotivare.

Interesul legitim pretins vătămat de către reclamant a fost invocat ca fiind acela al refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri în accepțiunea art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și în limitele acestei investiri, instanța de fond corect a reținut că nu s-a motivat decizia și deci nu există refuz nejustificat, reclamantul nesolicitând obligarea la motivarea deciziei sau anularea ei.

În răspunsul său la întâmpinarea B. recurentul aduce mai multe argumente noi în dezvoltarea motivelor de recurs, însă acestea depășesc limitele învestirii instanței de recurs, având în vedere prevederile art. 488 alin. (1) N.C.P.C. conform cărora „casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate”, deci calea de atac exercitată poate privi numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În verificarea caracterului nejustificat al refuzului de a soluționa o cerere în sensul pretins de petiționar, trebuie analizat dacă între petiționar și autoritatea căreia i se adresează cererea există un raport de drept administrativ, iar cererea să se refere la drepturi și obligații care să facă parte din obiectul unui astfel de raport juridic. În acest context trebuie clarificată natura dreptului recunoscut de lege.

Actele prin care autoritatea își exercită competența ce i-a fost conferită de lege, și actele prin care aceasta realizează o activitate de natură administrativă, pot fi supuse controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ, însă instanța de judecată nu se poate substitui organelor competente să soluționeze cererile.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Față de cele arătate mai sus, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, în conformitate cu prevederile art. 496 N.C.P.C. se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1948 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2016.