ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2016

Decizia nr. 892/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, la dala de 30 septembrie 2015 și înregistrată sub nr. x/86/2015, reclamanta A. Suceava, în contradictoriu cu pârâți: B., C., D., a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 391.115,71 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs E. Suceava - F. Iacobeni.

Reclamanta a arătat că primul pârât este angajatul E. Suceava și la data constatării prejudiciului (constând în tăierea ilegală și nejustificată a mai multor arbori din raza ocolului silvic) ocupa funcția de șef de district la F. Iacobeni, având încheiat contractul individual de muncă din 09 octombrie 2006, iar ultimii doi sunt moștenitori acceptanți ai succesiunii numitului G., decedat, ce a fost angajatul E. Suceava ocupând funcția de pădurar la F. Iacobeni, canton silvic nr. 2 „Ciotina", în baza contractului individual de muncă din 1995. 2 Prin sentința nr. 1793 din 3 decembrie 2015 pronunțată în Dosar nr. x/61/2015 Tribunalul Suceava, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că.

potrivit art. 1 din H.G. nr. 229 din 04 martie 2009, reclamanta este o regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului și este o persoană juridică ce are sediul în municipiul București. După cum rezultă din art. 2 al aceluiași act normativ, A. are în structură, unități cu și fără personalitate juridică. În Anexa 2 la H.G. nr. 229 din 04 martie 2009, la pct. 35, figurează, printre persoanele fără personalitate juridică, E. Suceava, care nu a primit mandat de reprezentare din partea A. pentru promovarea acestei acțiuni. În speță, sediul angajatorului, respectiv al reclamantei, este în municipiul București, și nu în Suceava, unde funcționează o structură din cadrul A., fără personalitate juridică.

Dreptul comun în materie de competență teritorială este guvernat de dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune aici. În speța de față însă devin incidente dispozițiile speciale ale C. muncii, care, în art. 269 alin. (2), dispun în sensul că cereriie referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori. după caz, sediul. Prin urmare, în ceea ce privește competența teritorială, legislația muncii derogă de la dreptul comun în materie.

În plus, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. În situația în care angajatorul este reclamant, cum este speța de față, este competentă teritorial instanța în a cărei rază teritorială are sediul angajatorul.

Prin sentința nr. 2348 din 3 martie 2016 pronunțata în Dosar nr. x/3/2016 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că prezenta pricină are, prin raportare la pretențiile deduse judecății, natura juridică a unui conflict de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 266 C. muncii, conform cu cmc jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau colective de muncă.

Așa fiind, rezultă că sunt aplicabile prevederile art. 269 din C. muncii potrivit cu care judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecă orești stabilite conform legii. Totodată, conform art. 269 alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz. sediul. Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă, reclamantul. Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că, în litigiile de muncă competența de soluționare revine tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau reședința persoanei fizice, sau sediul persoanei juridice.

În ceea ce privește persoana juridică, C. muncii nu distinge sediul principal sau sediul/sediile secundare ale acesteia. Conform dispozițiilor art. 227 alin. (2) C. civ., în funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea, pe lângă sediul principal mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursale, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. Întrucât textul de lege nu distinge, rezultă că reclamantul - persoană juridică poale introduce acțiune atât la instanța în circumscripția căreia Inspectoratul Județean are sediul principal, cât și la instanța unde își are sediul secundar. În situația în care rolurile procesuale sunt inversate, respectiv persoana juridică este chemată în judecată, C. proc.

civ. este cei care prevede, de data aceasta în mod expres, în dispozițiile art. 109, că cererea de chemare în judecată formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrămâm fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc, sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrâmâmului ori din fapte săvârșite de acesta. În cazul dedus judecății, acțiunea a fost formulată de către A., în numele și pentru E. Suceava, întrucât această direcție reprezintă un dezmembrământ fără personalitate juridică. Abaterile de săvârșirea cărora sunt acuzați pârâții, salariații E., au legătură cu executarea unor contracte de muncă din cuprinsul cărora a uitat că aceștia, având domiciliul în județul Suceava, și-au desfășurat activtatea de muncă tot în județul Suceava.

Înalta Curte, competenta să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabilește competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru argumentele ce succed: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. - E. Suceava, în calitate de angajator, a solicitat obligarea pârâților angajați ai acestei entități (astfel cum au fost indicați în respectiva cerere), la plata prejudiciului creat prin tăierea ilegală a unui anumit număr de arbori din raza F. local aflat sub jurisdicția sa. Potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229 din 04 martie 2009 privind reorganizarea A. și aprobarea regulamentului de organizare și funcționare „A.

este regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publica centrală care răspunde de silvicultură". Art. 2 alin. (1) al aceluiași act normativ statuează că A. are în subordinea sa unități fără personalitate juridică, prevăzute în anexa nr. 2 și unități cu personalitate juridică prevăzute în anexa nr. 3." Din anexa nr. 2 la care face referire texiul legal preeitat rezultă că E. Suceava este o unitate fără personalitate juridică a reclamantei, sens în care stabilirea competenței teritoriale nu se poate realiza prin raportare la această entitate, care nu a făcut dovada constituirii legale astfel cum prevăd dispozițiile art. 56 alin. (2) N.C.P.C.

pentru a putea figura în proces în nume propriu, ci în raport cu sediul regiei autonome propriu-zise, respectiv, A. (persoană juridică cu sediul centrul in municipiul București, sector 2) în calitate de reclamantă căreia i-a aparținut inițiativa de învestire a instanței, cu luarea în considerare a dispozițiilor legale din materia dreptului muncii aplicabile. Împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este indicat sediul E. Suceava, ca sediu secundar sau local al reclamantei A., nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce privește competența teritorială, atâta vreme cât aceasta este reglementată printr-o normă specială imperativă iar autoritatea ce are calitatea de reclamantă este însăși regia.

De asemenea, din dispozițiile art. 1 alin. (2) al H.G. nr. 229 din 04 martie 2009 rezultă în mod evident caracterul de instituție publică al reclamantei, respectiv, aceia de regie autonomă de interes național, sens în care, contrar celor reținute de către una din instanțele aflate în conflict negativ, în cauză nu pot fi incidente și nu se poate face analogie cu dispozițiile art. 109 N.C.P.C., pe de o parte întrucât acestea reglementează competența teritorială alternativă a persoanelor juridice de drept privat, iar pe de altă parte, întrucât textul Segal are în vedere ipoteza în care persoana juridică are calitatea de pârâtă, situație care nu se regăsește în cauză, întrucât A. are calitatea de reclamantă.

Având în vedere caracterul de necontestat al pricinii deduse judecății ca fiind un litigiu de muncă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, și anume, ale art. 269 alin. (2) C. muncii, respectiv, dispozițiile art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, din a căror interpretare coroborată rezultă că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își ar domiciliul sau sediul. Textul legal stabilește o competență teritorială exclusivă ce nu poate fi înlăturată nici de alegerea reclamantului și nici de dreptul comun în materie de competență teritorială, conform principiului specialia generalius de romani.

Cum sediul reclamantei A. se află în municipiul București, sector 2, instanța competentă teritorial a soluționa pricina conform argumentelor prezentate mai sus este Tribunalul București, instanță în favoarea căreia va opera prezenta declinare de competență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Slabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi. 13 aprilie 2016.