ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 18.02.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2015

HOTĂRÂRE

18.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 566/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr.

566

/20

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3659 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/105/2011, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 122 din 05 decembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost modificată în parte decizia recurată în sensul că a fost înlăturată compensarea cheltuielilor de judecată și obligată apelanta-pârâtă SC B. SA la plata sumei de

712 RON cheltuieli de judecată. Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei recurate.

A fost obligată intimata-pârâtă SC B. SA la plata sumei de 3.311 RON cheltuieli de judecată în recurs către recurentul-reclamant A. reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar.

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2015 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub număr de dosar x/1/2015, A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 3659 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/105/2011, motivată la data de 06 februarie 2015. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În argumentarea cererii, contestatorul a susținut, în esență, că în cauză problema supusă atenției instanței o reprezintă solicitarea acestuia de a reintra în posesia unor bunuri deținute de către intimată fără niciun titlu.

Arată, în esență, că problema proprietății este clară și de necontestat, cu efecte în plan juridic esențiale pentru rezolvarea speței, neavând aptitudinea de a genera concluziile și susținerile contradictorii ale instanței în motivarea soluției.

Or, instanța și-a întemeiat în parte soluția de respingere pe aprecieri în contradicție cu situația de fapt, pe care contestatorul o descrie în cuprinsul cererii.

Așa fiind, susținerile din recurs au reprezentat motivări în fapt și în drept (art. 304 pct. 7 teza a II-a și pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.) asupra cărora instanța de recurs trebuia să se pronunțe, or, neprocedând în acest mod, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În posesia pârâtei (intimatei), arată contestatorul, se află un număr mare de bunuri care aparțin acestuia în proprietate, identificate de expert cu ocazia deplasării la intimată, bunuri cu privire la care aceasta nu reclamă nici cel mai mic drept sau măcar interes.

În speță, deși situația tuturor bunurilor este identică (contestatorul este proprietar al tuturor bunurilor; creditorul garantat de sechestru radiat; bunurile aflate în posesia pârâtei identificate și evaluate de expert în raportul depus la dosar, societatea debitoare radiată, pârâta fără interes în păstrarea bunurilor și fără posibilitatea de a invoca un drept în legătură cu acestea), instanța a admis în parte acțiunea, respectiv a dispus restituirea a doar o parte dintre bunuri.

Deosebit de importantă, susține contestatorul, este și cauza degradării unora dintre bunuri pentru care s-a solicitat în subsidiar obligarea la plata contravalorii acestora. Potrivit expertizei vina aparține exclusiv pârâtei care nu a depozitat bunurile în calitate de custode și a permis furtul de piese componente.

A arătat că prin admiterea în parte a acțiunii respingerea s-a făcut printr-o greșită aplicare a legii, motivarea fiind străină de cauză, neaplicându-se același raționament bunurilor care aveau în realitate același statut juridic.

În concluzie art. 304 pct. 7 și pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. se refereau la aspectele menționate anterior și nu doar la greșita acordare a cheltuielilor de judecată, cum greșit a reținut instanța de recurs.

Motive de recurs au existat, dar instanța le-a apreciat în mod greșit ca fiind opinii personale, nepronunțându-se asupra lor.

Nu în ultimul rând, contestatorul

apreciază că dezlegarea dată de instanța de recurs în ceea ce privește cheltuielile de judecată este rezultatul unei greșeli materiale, potrivit art. 318 teza I C. proc. civ. Aceasta, întrucât, cheltuielile de judecată potrivit chitanțelor de la dosar sunt în sumă de 9206 RON.

Prin precizarea depusă la data de 13 februarie 2015, contestatorul a arătat că valoare cheltuielilor de judecată este de 13.671 RON, iar nu de 9.206 RON cum din eroare a indicat în cuprinsul contestației în anulare.

Intimata SC B. SA Câmpina a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării contestației în anulare și excepția nulității pentru nemotivare. A solicitat admiterea excepției netimbrării și, în consecință, anularea ca netimbrată a contestației în anulare, iar în situația în care contestatorul va achita taxa de timbru, a solicitat admiterea excepției nulității și, în consecință, constatarea nulității contestației în anulare.

La data de 16 februarie 2015 intimata a înțeles să completeze întâmpinarea, solicitând respingerea contestației ca inadmisibilă, în situația în care instanța nu va admite excepția nulității cererii.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimata SC B. SA Câmpina prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, motiv pentru care o va respinge pentru următoarele considerente:

Pentru a fi admisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. este necesar a fi îndeplinită condiția care vizează doar obiectul contestației speciale, în sensul că pe calea ei se poate urmări numai desființarea hotărârilor pronunțate de instanțe de recurs, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În cauză, se poate observa că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate evocate, respectiv decizia supusă contestației în anulare este pronunțată de o instanță de recurs, în speță, fiind indicat ca temei juridic art. 318 C. proc. civ., iar criticile formulate de contestatoare se circumscriu formal motivului de contestație în anulare invocat, considerente pentru care Înalta Curte va respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare.

Cu privire la excepția nulității contestației în anulare invocată de intimata

SC B. SA Câmpina și susținută la acest termen de judecată, respectiv 18 februarie 2015, de mandatara acesteia,

este de reținut că, în materia contestației în anulare se aplică, prin asemănare, prevederile art. 112 C. proc. civ. cu privire la elementele cererii de chemare în judecată, ceea ce implică faptul că o cerere de contestație în anulare trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru oricare cerere introductivă.

Astfel, textul legal al art. 112 pct. 4 C. proc. civ. instituie cu titlu obligatoriu, indicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază o cerere.

Contestatorul a depus motivele contestației sale până la acest termen de judecată, motive ce au fost comunicate intimatei și în combaterea cărora aceasta a formulat apărări, iar susținerile intimatei vizând motivarea

în fapt și în drept a

contestației în anulare odată cu formularea cererii sunt lipsite de justificare, în condițiile în care nu se poate pune problema unei tardivități a motivării, întrucât

contestatorul avea la îndemână un termen de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție a cărei anulare se solicită și putea formula și motiva contestația în anulare până la începerea executării silite.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiul de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului. Textul legal vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziții legale, de apreciere a probelor sau de rezolvare a unui incident procedural.

În speță, nu se justifică admiterea contestației, deoarece criticile invocate de către contestator nu corespund prevederilor art. 318 C. proc. civ., nefiind vorba de eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Contestatorul, în argumentarea cererii sale, subliniază tocmai o pretinsă greșeală de judecată, întrucât instanța de recurs a reținut în mod expres ca nefiind incidente dispozițiile art. 276 C. proc. civ. care permit compensarea cheltuielilor de judecată atunci când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate doar în parte, dat fiind că pârâta nu a formulat cerere reconvențională.

Împrejurarea că soluția pronunțată nu a corespuns în totalitate voinței contestatorului, precum și nemulțumirea acestuia cu privire la argumentele care au format convingerea instanței de recurs nu poate conduce la admiterea contestației în anulare de față, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă greșeli materiale în înțelesul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Analizând însă decizia atacată, se constată că recursul a fost cercetat din perspectiva tuturor criticilor de nelegalitate formulate de recurentul A., dar care au putut fi încadrate în motivele de nelegalitate expres și limitativ instituite de art. 304 C. proc. civ.

În cauză, nu se poate reține că „dezlegarea dată” este rezultatul unei omisiuni,

prezenta contestație în anulare fiind nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

În condițiile în care contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a deciziei pronunțată de instanța de recurs, nici celelalte motive prin care s-au reluat susținerile prezentate Înaltei Curți drept motive de recurs nu vor fi reținute, întrucât soluția nu a vizat o astfel de analiză de vreme ce s-a arătat în mod expres că

rediscutarea admisibilității probelor și a aprecierii dacă acestea sunt pertinente nu poate fi examinată într-o cale extraordinară de atac fiind evident că recurentul își exprimă opiniile proprii privind interpretarea probatoriului administrat.

Contestatorul nu face decât să repună în discuție, în prezenta cauză, soluția însăși a instanței de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestației în anulare.

Susținerile contestatorului se circumscriu unor critici împotriva deciziei irevocabile, care o transformă într-un recurs la recurs, or prevederile art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

În mod constant, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat frecvent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În același sens, Curtea de la Strasbourg a reținut că „supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanțiale și imperioase” (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006).

În consecință, dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unei omisiuni, iar prezenta contestație în anulare este nefondată din perspectiva dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Pentru considerentele anterior expuse și nefiind îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ. invocate de contestator, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul

împotriva deciziei nr. 3659 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/105/2011.

Constatând culpa procesuală a contestatorului în promovarea contestației în anulare de față și în raport de solicitarea reprezentantei intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea intimatei

SC. B. SA Câmpina

, în sensul obligării contestatorului