ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 599/2017

Decizia nr. 599/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, la data de 27 noiembrie 2015 sub nr. x/111/2015 reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1088, 1089 C. civ.

de la 1864, deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2/2014, Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtelor la plata în solidar a sumelor reprezentând indicele de devalorizare raportat la sumele de 31.114 lei aferente titlurilor de plată nr. 0000809/04.04.2014 și nr. 0024576/03.04.2015 calculate de la data de 29.01.2010 (dată la care a fost emisă decizia de plata nr. 7613 din 29 ianuarie 2010) și până Ia data plății efective; obligarea la plata în solidar a dobânzilor legale aferente sumelor menționate pentru perioada cuprinsă între data de 29.01.2010 (data emiterii deciziei de plată) și până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că prin decizia nr. 7613/29.01.2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, i-a fost recunoscut dreptul la plata despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român, în temeiul acestei dispoziții fiindu-i acordate despăgubiri în cuantum 155.570 lei, până la data sesizării instanței fiindu-i achitate tranșele aferente anilor 2014 și 2015. Având în vedere că de la momentul emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor și până la achitarea celor două tranșe a trecut o perioadă îndelungată de timp, reclamantul consideră că se impune actualizarea acestor sume cu rata inflației. Totodată, a învederat că este îndreptățit și la plata dobânzii legale, invocând în acest sens prevederile art. 1088 C. civ.

de la 1864. Astfel, reclamantul a susținut că a fost lipsit de suma recunoscută în favoarea sa prin decizia nr. 7613 din 29 ianuarie 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, primele plăți fiind efectuate abia în anul 2014 și 2015, astfel că remedierea acestei situații nu se poate realiza decât prin actualizarea sumei și acordarea dobânzii legale.

Prin sentința nr. 112/C din 30 mai 2016 pronunțată în Dosar nr. x/111/2015, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că, din coroborarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București, fiind reglementată competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze, astfel cum s-a statuat, de altfel, și prin Decizia nr. 833/2015 a Curții Constituționale.

Prin sentința nr. 1343 din 17 noiembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/3/2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Bihor, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza spre soluționarea regulatorului de competență Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut că potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Încheierea are caracter interlocutoriu. Astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la data de 25.04.2016, Tribunalul Bihor a procedat la verificarea competenței și a constatat că este competent general, material și teritorial să soluționeze în primă instanță cauza. Având în vedere caracterul interlocutoriu al încheierii prin care Tribunalul Bihor s-a declarat competent general, material și teritorial, nu se mai putea reveni asupra competenței, prin invocarea din oficiu la următorul termen de judecată, a excepției de necompetență teritorială absolută, competența astfel stabilită având a rămâne câștigată în favoarea acestei instanțe.

În plus, față de obiectul cauzei, și anume acțiune în pretenții, nu putea fi reținută calificarea dată acțiunii de Tribunalul Bihor, drept contestație circumscrisă art. 35 din Legea nr. 165/2013, față de motivarea în fapt pe care reclamantul a arătat-o în cuprinsul cererii formulate și din care nu rezultă că acesta ar fi contestat decizia nr. 7613 din 29 ianuarie 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel că nu putea fi reținută o competență teritorială absolută în favoarea Tribunalului București, fiind vorba despre o competență reglementată de art. 107 C. proc. civ., și care nu fusese invocată prin întâmpinare de către pârât. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc.

civ., stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, pentru argumentele ce succed: Potrivit art. 131 alin. (1) noul C. proc. civ. „La primul termen de judecată Ia care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând, în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.” Alin. (2) al aceluiași articol statuează că „În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop”.

În cauză, prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2016, Tribunalul Bihor, fără a considera că sunt necesare lămuriri ori probe în ceea ce privește competența potrivit art. 131 alin. (2) noul C. proc. civ. precitat, a procedat la verificarea propriei competențe potrivit alin. (1) al aceluiași articol, concluzionând că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza. Cum dispozițiile art. 131 alin. (1) noul C. proc. civ. stabilesc în mod expres că încheierea prin care instanța de judecată consemnează rezultatul verificării și stabilirii propriei competențe are caracter interlocutoriu, rezultă că asupra celor reținute prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2016, Tribunalul nu mai putea reveni.

Caracterul interlocutoriu este definit de dispozițiile art. 235 noul C. proc. civ. potrivit cărora „instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase” și semnifică faptul că ceea ce s-a statuat printr-o asemenea încheiere nu mai poate fi schimbat.

Pe de altă parte, acțiunea cu care a fost învestit Tribunalul Bihor nu reprezintă o contestație circumscrisă dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, întrucât reclamantul nu contestă decizia nr. 7613 din 29 ianuarie 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci solicită, în temeiul dispozițiilor art. 1088 C. civ., obligarea pârâtelor la plata indicelui de devalorizare corespunzător intervalului de timp scurs de la data emiterii deciziei și până la plata efectivă a sumelor respective, precum și obligarea pârâtelor la plata dobânzilor aferente. Astfel, raportat la obiectul și temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, care, așa cum s-a arătat anterior, sunt cele proprii unei acțiuni în pretenții, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013 care să atragă competența teritorială a Tribunalului București din perspectiva art. 35 al acestui act normativ.

Cum reclamantul a învestit Tribunalul Bihor cu o acțiune în pretenții în raport de care părțile nu au invocat excepția de necompetență teritorială, iar instanța de judecată, verificându-și competența, a pronunțat o încheiere interlocutorie asupra căreia nu mai poate reveni, competența astfel stabilită rămâne câștigată în favoarea acestei instanțe. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2017.