ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 599/2017

Decizia nr. 599/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, la data de 27 noiembrie

2015 sub nr. x/111/2015 reclamantul

A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1088, 1089

C. civ. de la 1864, deciziei Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 2/2014, Legii nr. 247/2005 și art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâtele

Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, obligarea pârâtelor la plata în solidar

a sumelor reprezentând indicele de devalorizare raportat la sumele de 31.114 lei

aferente titlurilor de plată nr. 0000809/04.04.2014 și nr. 0024576/03.04.2015

calculate de la data de 29.01.2010 (dată la care a fost emisă decizia

de plata nr. 7613 din 29 ianuarie 2010) și până Ia data plății

efective; obligarea la plata în solidar a dobânzilor legale aferente sumelor menționate

pentru perioada cuprinsă între data de 29.01.2010 (data emiterii deciziei de

plată) și până la data plății efective; cu cheltuieli de

judecată.

În motivare, reclamantul a arătat,

în esență, că prin decizia nr. 7613/29.01.2010 emisă de fosta

Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, i-a fost recunoscut

dreptul la plata despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român,

în temeiul acestei dispoziții fiindu-i acordate despăgubiri în cuantum

155.570 lei, până la data sesizării instanței fiindu-i achitate tranșele

aferente anilor 2014 și 2015.

Având în vedere că de la momentul

emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor și până la achitarea

celor două tranșe a trecut o perioadă îndelungată de timp, reclamantul

consideră că se impune actualizarea acestor sume cu rata inflației.

Totodată, a învederat că

este îndreptățit și la plata dobânzii legale, invocând în acest sens

prevederile art. 1088 C. civ. de la 1864.

Astfel, reclamantul a susținut

că a fost lipsit de suma recunoscută în favoarea sa prin decizia nr.

7613 din 29 ianuarie 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, primele plăți fiind efectuate abia în anul 2014 și

2015, astfel că remedierea acestei situații nu se poate realiza decât

prin actualizarea sumei și acordarea dobânzii legale.

Prin sentința nr. 112/C din

30 mai 2016 pronunțată în Dosar nr. x/111/2015, Tribunalul Bihor, secția

I civilă,

a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

reținând că, din coroborarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 rezultă

că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia

Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia

de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia

proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă

a Tribunalului Municipiului București, fiind reglementată competența

exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor

cauze, astfel cum s-a statuat, de altfel, și prin Decizia nr. 833/2015 a Curții

Constituționale.

Prin sentința nr. 1343 din

17 noiembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/3/2016, Tribunalul București,

secția a V-a civilă,

a

declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Bihor, a constatat

ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza spre soluționarea

regulatorului de competență Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul București a reținut că potrivit dispozițiilor

art. 131 alin. (1) C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile

sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța

sesizată este competentă general, material și teritorial să

judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile

de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea

are caracter interlocutoriu.

Astfel cum rezultă din încheierea

de ședință de la data de 25.04.2016, Tribunalul Bihor a procedat

la verificarea competenței și a constatat că este competent general,

material și teritorial să soluționeze în primă instanță

cauza.

Având în vedere caracterul interlocutoriu

al încheierii prin care Tribunalul Bihor s-a declarat competent general, material

și teritorial, nu se mai putea reveni asupra competenței, prin invocarea

din oficiu la următorul termen de judecată, a excepției de necompetență

teritorială absolută, competența astfel stabilită având a rămâne

câștigată în favoarea acestei instanțe.

În plus, față de obiectul

cauzei, și anume acțiune în pretenții, nu putea fi reținută

calificarea dată acțiunii de Tribunalul Bihor, drept contestație

circumscrisă art. 35 din Legea nr. 165/2013, față de motivarea în

fapt pe care reclamantul a arătat-o în cuprinsul cererii formulate și

din care nu rezultă că acesta ar fi contestat decizia nr. 7613 din 29

ianuarie 2010 emisă de fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

astfel că nu putea fi reținută o competență teritorială

absolută în favoarea Tribunalului București, fiind vorba despre o competență

reglementată de art. 107 C. proc. civ., și care nu fusese invocată

prin întâmpinare de către pârât.

Înalta Curte, competentă să

soluționeze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1)

C. proc. civ., stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, pentru

argumentele ce succed:

Potrivit art. 131 alin. (1) noul

C. proc. civ. „La primul termen de judecată Ia care părțile sunt

legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța

sesizată este competentă general, material și teritorial să

judece pricina, consemnând, în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile

de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea

are caracter interlocutoriu.”

Alin. (2) al aceluiași articol

statuează că „În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea

competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul

va pune această chestiune în discuția părților și va acorda

un singur termen în acest scop”.

În cauză, prin încheierea

de ședință din 25 aprilie 2016, Tribunalul Bihor, fără

a considera că sunt necesare lămuriri ori probe în ceea ce privește

competența potrivit art. 131 alin. (2) noul C. proc. civ. precitat, a procedat

la verificarea propriei competențe potrivit alin. (1) al aceluiași articol,

concluzionând că este competent general, material și teritorial să

soluționeze cauza.

Cum dispozițiile art. 131

alin. (1) noul C. proc. civ. stabilesc în mod expres că încheierea prin care

instanța de judecată consemnează rezultatul verificării și

stabilirii propriei competențe are caracter interlocutoriu, rezultă că

asupra celor reținute prin încheierea de ședință din 25 aprilie

2016, Tribunalul nu mai putea reveni.

Caracterul interlocutoriu este

definit de dispozițiile art. 235 noul C. proc. civ. potrivit cărora „instanța

nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu,

ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care,

fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează

excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase” și

semnifică faptul că ceea ce s-a statuat printr-o asemenea încheiere nu

mai poate fi schimbat.

Pe de altă parte, acțiunea

cu care a fost învestit Tribunalul Bihor nu reprezintă o contestație circumscrisă

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, întrucât reclamantul nu contestă

decizia nr. 7613 din 29 ianuarie 2010 emisă de fosta Comisie Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci solicită, în temeiul dispozițiilor

art. 1088 C. civ., obligarea pârâtelor la plata indicelui de devalorizare corespunzător

intervalului de timp scurs de la data emiterii deciziei și până la plata

efectivă a sumelor respective, precum și obligarea pârâtelor la plata

dobânzilor aferente.

Astfel, raportat la obiectul și

temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, care, așa cum s-a

arătat anterior, sunt cele proprii unei acțiuni în pretenții, în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013 care să

atragă competența teritorială a Tribunalului București din perspectiva

art. 35 al acestui act normativ.

Cum reclamantul a învestit Tribunalul

Bihor cu o acțiune în pretenții în raport de care părțile nu

au invocat excepția de necompetență teritorială, iar instanța

de judecată, verificându-și competența, a pronunțat o încheiere

interlocutorie asupra căreia nu mai poate reveni, competența astfel stabilită

rămâne câștigată în favoarea acestei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 martie 2017.