ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 467/2017

Decizia nr. 467/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia

nr.

1898 din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul

A., prin mandatar B., împotriva deciziei nr. 1135 din

31

.

03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București.

În baza art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanța a aplicat contestatorului amenda judiciară de 700 lei.

Contestatorul A., prin mandatar B., a formulat cerere de reexaminare a amenzii judiciare aplicate prin această decizie.

Prin

încheierea din camera de consiliu de la 3 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca neîntemeiată, cererea de reexaminare a amenzii judiciare aplicate prin decizia civilă nr. 1898 din 30 septembrie 2015 a aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 1881 din 12 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 3 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut dispozițiile

art. 108

5

alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere irevocabilă, astfel că nu este supusă recursului.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A.

În motivarea contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul a arătat că în mod eronat prin decizia atacată s-a respins recursul ca inadmisibil, susținând, în esență, că recursul era admisibil datorită incidenței directe și prioritare a dispozițiilor art. 6 și 13 C.E.D.O., raportat la dispozițiile art. 1, 16, 11, 20, 148 din Constituție, raportat la practica judiciară C.E.D.O. și la deciziile Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care instanța de recurs a omis să le analizeze și care anulau efectele dispozițiilor legii interne reținute de instanță ca motivație a respingerii recursului ca inadmisibil.

De asemenea, a arătat că omisiunea cercetării motivelor de recurs nu presupune numai faptul că instanța nu răspunde deloc criticilor respective, ci poate consta și într-o motivare necorespunzătoare, străină de natura pricinii.

Înalta Curte, la termenul din 16 martie 2017, a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, pe care o va analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o va admite, pentru considerentele care succed.

Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ., respectiv lipsa de procedură și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, și ale art. 318 C. proc. civ., respectiv săvârșirea unei greșeli materiale în judecarea recursului și omisiunea de cercetare a unui motiv de modificare sau casare.

Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme ce au fost soluționate de instanță.

În cauză, contestatorul invocă drept temei juridic al căii extraordinare de atac dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că instanța de recurs a reținut greșit inadmisibilitatea recursului, întrucât nu a aplicat dispozițiile art. 6 și 13 din C.E.D.O., care aveau prioritate în raport cu legislația internă, raportat la dispozițiile art. 1, 16, 11, 20, 148 din Constituție, raportat la deciziile Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, și care, în opinia sa, justificau admisibilitatea recursului, iar, pe de altă parte, că instanța a omis să analizeze aceste apărări.

Rezultă că, aspectele invocate prin contestația în anulare se referă la modul în care a instanța de recurs a dezlegat problema admisibilității căii de atac.

Ignorarea normelor convenționale în evaluarea problemei admisibilității căii de atac, pe care contestatorul o invocă, conturează o eventuală greșeală de judecată, or o asemenea greșeală nu se încadrează în rândul celor pentru care art. 318 teza I C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care au în vedere exclusiv erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului.

Greșelile la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. sunt greșeli de fapt, nicidecum eventuale greșeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestația în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută.

De aceea, faptul că rezolvarea dată de către instanța de recurs problemei admisibilității recursului s-ar întemeia pe aplicarea greșită a legii - contestatorul pretinzând că instanța de recurs a aplicat greșit legea națională, ignorând aplicabilitatea directă și prioritară a normelor convenționale care, în opinia sa, ar justifica admisibilitatea recursului - nu poate fi valorificat într-o contestație în anulare, cale de atac inadmisibilă pentru acest motiv.

Pe de altă parte, în speță, nu este nici cazul unei omisiuni de cercetare a unui motiv de recurs în sensul art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Retractarea, pe calea contestației în anulare, a unei hotărâri pronunțate în recurs este posibilă, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., numai atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Rezultă că folosirea contestației în anulare pentru omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs este permisă numai atunci când recursul a fost respins în fond, nu și atunci când recursul a fost respins pe o excepție procesuală.

Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, de strictă interpretare, prioritar analizării motivelor invocate în susținerea căii de atac fiind aspectul admisibilității acesteia, iar constatarea neîndeplinirii acestei cerințe, cu consecința respingerii căii de atac ca fiind inadmisibilă, face de prisos analiza motivelor formulate.

Cum instanța de recurs s-a pronunțat în sensul respingerii recursului ca inadmisibil, analiza motivelor propriu-zise de recurs nu mai era posibilă, astfel că, în speță, nu este cazul omisiunii din greșeală a analizării motivelor de recurs avută în vedere de prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În concluzie, reținând că susținerile formulate de contestator nu se circumscriu motivelor limitativ prevăzute de art. 318 tezele I și II C. proc. civ., care nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele vizate în mod expres de acest text de lege, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1881 din 12 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2017.