ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 22/2017

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 10.136/3/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Cum se interpretează dispozițiile art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013), prin raportare exclusiv la indemnizația de încadrare stabilită conform legii în vigoare sau prin raportare și la situațiile particulare care au determinat plăți compensatorii în urma abrogării unor legi anterioare?" II. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București la data de 22 octombrie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia la modificarea Ordinului viceprim-ministrului nr. II/3.806/20 august 2014 privind stabilirea drepturilor sale salariale, în sensul emiterii actului administrativ prin care sunt stabilite drepturile salariale începând cu 14 iulie 2014, cu respectarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013. Prin Sentința civilă nr. 384 din 13 februarie 2015 a fost admisă excepția necompetenței materiale, dispunându-se declinarea competenței în favoarea Tribunalului București. În fața acestei instanțe, reclamanta și-a modificat acțiunea, solicitând și plata diferențelor de drepturi salariale dintre salariul încasat și cel cuvenit prin modificarea salariului de bază, în sensul cerut prin acțiune. Prin sentința civilă nr. 7.077 din 9 noiembrie 2015, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea modificată ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Prin Încheierea de ședință din data de 5 mai 2016, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pus în discuția părților, din oficiu, oportunitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013. Părțile au depus note scrise privind admisibilitatea sesizării, precum și practică judiciară considerată relevantă pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. Prin Încheierea de ședință din 30 iunie 2016, instanța de recurs a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunțată la data de 30 iunie 2016, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: - sesizarea este formulată de o curte de apel în legătură cu o judecată aflată în curs de soluționare în ultimă instanță pe rolul său; - lămurirea chestiunii de drept este determinantă în ceea ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, este nouă și asupra ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; - chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei este una veritabilă, caracterul său problematic rezultând din modalitățile diferite de interpretare a dispozițiilor art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013. IV. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al recurentei-reclamante A. Prin notele scrise, recurenta-reclamantă a considerat oportună, pertinentă și utilă intenția Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal privind sesizarea Înaltei Curți de Casație si Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, deoarece textul legal a primit o interpretare neunitară din partea instanțelor judecătorești. După comunicarea raportului, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus un punct de vedere prin care, argumentând admisibilitatea sesizării, a arătat că opinia judecătorilor-raportori se bazează pe prevederi legislative care nu mai erau aplicabile la nivelul anului 2014, fiind înlocuite de reglementări specifice cuprinse în anexele nr. I-VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010).

Punctul de vedere al intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne Prin notele scrise, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a arătat că prevederile legale se impun a fi interpretate în sensul raportării salarizării stabilite la valoarea în plată conform legii, respectiv, conform indemnizației de încadrare aferente noului grad și prevăzute de legea în vigoare, iar nu prin raportare la situațiile particulare aflate în plată conform reglementărilor succesive, însă în prezent abrogate. După comunicarea raportului, în termen legal, intimatul-pârât a formulat, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, arătând că, având în vedere reconstrucția salarială instituită conform legilor-cadru de salarizare unitară și legilor de aplicare etapizată a legilor-cadru de salarizare unitară, este evident că legiuitorul a prevăzut, atât la art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cât și la art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, o măsură asigurătorie a unei salarizări similare pentru aceleași condiții de muncă, nefiind posibilă acordarea unor drepturi salariale de care personalul nu a beneficiat anterior eliminării lor din legislația în vigoare. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursului în Dosarul nr. 10.136/3/2015 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că, potrivit situației de fapt stabilite de prima instanță, reclamanta a fost promovată în funcția publică de manager public grad principal începând cu 14 iulie 2014.

Anterior, începând cu 25 octombrie 2012, reclamanta a ocupat funcția de manager public grad profesional asistent, drepturile sale salariale fiind stabilite în funcție de legislația de la acea dată, respectiv fără includerea sporului de manager public, reglementat de art. 37 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2008 privind statutul funcționarului public denumit manager public, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 135/2009, dar care fusese abrogat începând cu 1 ianuarie 2011 prin Legea-cadru nr. 284/2010.

Persoanele încadrate actualmente pe aceeași funcție cu reclamanta, însă de la o dată anterioară abrogării acestui spor, primesc, într-adevăr, un salariu lunar brut mai mare decât aceasta, însă acest aspect se datorează unui venit suplimentar (plata compensatorie corespunzătoare sporului de manager public), în virtutea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009). Salariul de bază de încadrare al acestor persoane este identic cu al reclamantei.

Practic, sporul conferă beneficii financiare ulterior abrogării doar persoanelor care l-au avut anterior și care îl primesc prin efectul Legii-cadru nr. 330/2009, cu titlu de plăți compensatorii.

Drepturile salariale ale reclamantei, cuvenite ca urmare a promovării în grad, au fost stabilite prin metoda reconstrucției salariale, respectiv plecând de la drepturile salariale deja avute de aceasta și cu modificarea indemnizației de încadrare conform noului grad. Reclamanta, nebeneficiind anterior de sporul de manager public, în raport cu data încadrării sale inițiale, nu a beneficiat nici de adăugarea unui cuantum similar cu al colegilor săi în privința sumei compensatorii.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013: "(1) În anul 2014, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată".

În opinia instanței de trimitere, dispozițiile citate se impun a fi interpretate în sensul raportării salarizării stabilite la valoarea aflată în plată conform legii, respectiv conform indemnizației de încadrare aferente noului grad și prevăzute în legea în vigoare, iar nu prin raportare la situațiile particulare aflate în plată conform reglementărilor succesive, însă în prezent abrogate și care au determinat un anumit cuantum al sumei compensatorii.

"Nivelul de salarizare în plată" nu cuprinde și plățile compensatorii, care reprezintă numai un remediu tranzitoriu, expres prevăzut de lege, pentru situația în care intervine abrogarea unei dispoziții legale privitoare la acordarea unui spor salarial, astfel încât veniturile unui funcționar public să nu fie diminuate.

Prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012 și Decizia nr. 884 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Curtea Constituțională a statuat în mod clar în sensul neîncălcării prevederilor art. 16 din Constituție, în contextul prevederilor legale succesive adoptate în materia salarizării: "avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico- financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă … Având în vedere argumentele mai sus referite, mutatis mutandis, Curtea constată că este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice."

Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, "situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări".

Prin metoda reconstrucției salariale, respectiv plecând de la drepturile salariale deja deținute, cu modificarea indemnizației de încadrare aferente noului grad profesional, în măsura în care un funcționar public nu a beneficiat anterior de un spor (în speță cel de manager public) la data încadrării sale inițiale, nu va putea beneficia, în temeiul art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, nici de un cuantum similar cu cel al celorlalți manageri publici principali în privința sumei compensatorii. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Jurisprudența Curții de Apel București - instanța de trimitere nu a identificat alte cauze în care să se pună problema de drept ce face obiectul sesizării. A comunicat însă că - după consultarea colectivului de magistrați din cadrul Secției a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și al Secției a VIII-a de contencios administrativ și fiscal ale Curții - s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 nu au în vedere și situațiile particulare care au determinat plăți compensatorii, în urma abrogării unor legi anterioare, ci se raportează exclusiv la indemnizația de încadrare stabilită conform legii.

Jurisprudența celorlalte instanțe din țară Curtea de Apel Constanța a identificat două hotărâri pronunțate de Tribunalul Tulcea, dar care nu se referă strict la aceeași problemă de drept, respectiv: - Sentința nr. 1.059 din 17 iunie 2016, prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților - funcționari publici care au obținut diploma de studii superioare ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, motivat de faptul că aceștia nu se încadrează în cele trei categorii de personal prevăzute de art. 5 alin. (1) și alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014) - cauză aflată în recurs, judecata fiind suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 din Codul de procedură civilă de la 1865; - Sentința nr. 893 din 31 mai 2016 prin care s-a admis cererea reclamanților, mutați în interesul serviciului, de a li se include în cuantumul salariului sporul de 25% pentru studii superioare, ca sumă compensatorie; hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursului (decizie neredactată). Și Curtea de Apel Ploiești a comunicat Sentința nr. 621 din 4 mai 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, menținută prin Decizia nr. 1.577 din 19 octombrie 2016 a Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții, privind o acțiune prin care s-a solicitat încadrarea în gradul profesional superior, treapta I de salarizare, ca urmare a promovării în gradul profesional, hotărâre prin care s-a reținut că treptele de salarizare au fost eliminate prin intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că plata efectivă a drepturilor salariale nu se poate raporta la reglementările aplicabile acestor trepte de salarizare. Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării. Opiniile teoretice ale judecătorilor din cadrul curților de apel Brașov, Cluj, Galați, Oradea, Ploiești nu prefigurează crearea unei practici neunitare.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției Judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în repetate rânduri asupra constituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, prin raportare la alin. 1 al aceluiași articol, reținând că dispozițiile alin. (1) stabilesc, în principiu, salarizarea funcționarilor publici pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, constituind dispoziții cu caracter general, în timp ce, prin completarea acestor dispoziții, alin. (3) constituie prevederi speciale, prin care se stabilește salarizarea funcționarilor nou-încadrați și a celor promovați.

Prin deciziile pronunțate 1 , Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la modalitatea de stabilire a salariului de bază, reținând că atât încadrarea prin lege a diferiților funcționari publici în anumite categorii, clase și grade profesionale, cât și salarizarea conform acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale, care nu s-ar putea modifica, pentru viitor, tot prin lege; de aceea, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, având în vedere resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp; art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Totodată, Curtea a reamintit și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere în determinarea oportunității și intensității politicilor lor în domeniul sumelor ce urmează a fi plătite angajaților din bugetul de stat. 2 1 Decizia nr. 743 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2016; Decizia nr. 821 din 26 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 10 februarie 2016; Decizia nr. 853 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 3 martie 2016; Decizia nr. 205 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 14 iunie 2016; Decizia nr. 370 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 30 august 2016. 2 Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23; Hotărârea din 8 decembrie 2009 pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că norma supusă interpretării este suficient de clară și nu comportă, în sine, o dificultate reală de interpretare și aplicare. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilității sesizării

În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Prioritar, se impune deci o analiză a existenței acestor condiții de admisibilitate a sesizării: a) Cu privire la prima cerință, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă. b) Acțiunea introductivă este un litigiu având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public denumit manager public, care se află în competența de primă instanță a secției de contencios administrativ a tribunalului, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și art. 95 din Codul de procedură civilă; prin urmare, Curtea de Apel București judecă pricina în ultimă instanță. c) De lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluționarea pe fond a recursului, întrucât: prin cererea introductivă reclamanta a solicitat stabilirea drepturilor sale salariale, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare, cu includerea plăților compensatorii prevăzute în considerarea sporului de manager public; prin sentința pronunțată de instanța de fond s-a respins cererea, reținându-se că nivelul de salarizare reprezintă indemnizația de încadrare prevăzută de legea în vigoare, fără a fi avute în vedere și situațiile particulare aflate în plată conform unor reglementări succesive, însă în prezent abrogate; prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a criticat această interpretare dată de prima instanță prevederilor art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013. d) Referitor la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, din verificarea evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra chestiunii de drept în discuție, nefiind pronunțată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Distinct de această împrejurare, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că - pentru ca mecanismul procedural reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deviat de la scopul său firesc și utilizat pentru tranșarea efectivă, concretă, a însuși litigiului aflat pe rolul instanței de trimitere - este necesar ca sesizarea să aibă ca obiect nu orice situație juridică litigioasă (fiind de natura procedurii contencioase afirmarea de opinii potrivnice), ci o problemă de drept care se impune cu pregnanță să fie lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare încât să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării unui impediment care obstrucționează emiterea actului jurisdicțional final de către judecător.

În acest sens, doctrina a subliniat faptul că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, deci o normă care, aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste potențiale interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate, trebuie arătate în sesizare.

În jurisprudența creată la nivelul completelor de judecată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a arătat în mod constant că, pentru asigurarea eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la rezolvarea litigiului în care a intervenit, se impune ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o problemă juridică reală, care ridică dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare sau contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura specială a hotărârii prealabile, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu (operațiuni care sunt atribute ale judecătorului cauzei).

În cauză nu poate fi ignorat caracterul sumar al sesizării, raportat la conținutul impus de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, îndeosebi în ceea ce privește motivele pentru care titularul sesizării a considerat chestiunea de drept ca fiind una dificilă și care face obiectul unor "modalități diferite de interpretare", în condițiile în care la nivelul curților de apel din țară (inclusiv la curtea de apel titulară a sesizării) nu s-au identificat alte cauze similare și nu au fost relevate nici eventualele opinii contradictorii care ar face credibilă ipoteza unei viitoare jurisprudențe neunitare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că norma cuprinsă în art. 5 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 este una suficient de clară și care nu comportă, în sine, o dificultate reală de interpretare și aplicare.

În acest context, trebuie subliniat faptul că norma în discuție nu a generat practică judiciară divergentă până în prezent (în condițiile în care actul normativ a fost adoptat pentru reglementarea salarizării în anul 2014), iar începând cu anul 2015 - în scopul declarat de înlăturare a discriminărilor salariale - a fost definit legal conceptul de "nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare", prin alin. (1 1 ) al art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin art. I pct. 6 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prezenta sesizare nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar dacă sunt întrunite condițiile restrictive de admisibilitate impuse de lege, rolul său unificator găsindu-și menirea doar în privința chestiunilor de drept noi și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

Față de cele menționate, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,