ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2770/2015

Decizia nr. 2.770/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, la data de 1 martie 2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta A.N.I. pentru a se dispune anularea Raportului de evaluare din 4 februarie 2013, prin care a fost declarat în stare de incompatibilitate.

Prin Sentința nr. 129/F-cont din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei A.N.I.

Prin Încheierea de ședință din data de 3 iulie 2013 s-a admis în parte cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petentul A. și s-a dispus îndreptarea erorilor materiale și adăugarea omisiunilor vădite strecurate în Sentința nr. 129/F-cont din 22 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că se vor trece codul numeric personal al petentului, și domiciliul acestuia, pentru intimată se vor trece datele de identificare, respectiv Certificat de înregistrare fiscală din 30 noiembrie 2007, Cont bancar deschis la A.T.C.P.M.B, având ca reprezentant legal pe președintele B., pârâta a emis Raportul de evaluare la data de 14 februarie 2013 și nu la data de 14 decembrie 2013, în loc de cuvântul "pan" se va trece "plan", pronunțarea soluției s-a făcut în anul 2013, în loc de 2012, soluția se poate ataca cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, iar recursul se va depune la Curtea de Apel Pitești.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, precum și a Încheierii de ședință din data de 3 iulie 2013, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacate și anularea actului de constatare a stării de incompatibilitate, respectiv Raportul de evaluare din 14 februarie 2013 întocmit de A.N.I.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a susținut, în esență, că prima instanță a aplicat greșit actele normative în vigoare, statuând în sensul că starea de incompatibilitate intervine în cazul desfășurării a două activități paralele, respectiv cea de primar și cea de administrator al unei societăți comerciale fără a avea în vedere faptul că, în speță, calitatea de asociat și, pe cale de consecință și cea de administrator, au încetat înainte de dobândirea calități de primar.

De asemenea, a susținut recurentul că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală pentru că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra înscrisurilor depuse la dosar, care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii.

Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de fond susținând că soluția de respingere a acțiunii formulate se bazează pe o interpretare rigidă și trunchiată a dispozițiilor legale aplicabile și că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În ceea ce privește recursul recurentului-reclamant împotriva Încheierii de soluționare a cererii de îndreptare a erorii materiale din Camera de Consiliu din data de 3 iulie 2013, acesta a fost întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a încălcat norma de drept material aplicabilă în sensul că a menționat în dispozitivul hotărârii că aceasta poate fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile (potrivit normei cu caracter general - Noul C. proc.), contrar normei speciale, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care prevede un termen de 15 zile.

Totodată recurentul a criticat hotărârea atacată susținând că deși instanța a admis în parte cererea, nu arată în dispozitiv capătul de cerere care a fost respins.

Prin Decizia nr. 804 din 24 februarie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat împotriva Sentinței nr. 129/F - CONT din data de 22 mai 2013 și Încheierii din data de 3 iulie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs, a reținut următoarele:

Recurentul-reclamant A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ pe calea prevăzută de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare din 14 februarie 2013 prin care A.N.I. a reținut că aceasta, în calitate de primar al comunei Vulturești, județul Argeș s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 27 iulie 2010 - 15 octombrie 2010 întrucât a deținut concomitent cu funcția de primar și funcția de administrator al SC C. SRL, cât și începând cu data de 1 iulie 2011 întrucât deține funcția de primar și calitatea de comerciant persoană fizică autorizată.

Verificând elementele stării de incompatibilitate, prima instanță a respins ca nefondată contestația reclamantului reținând temeinicia și legalitatea raportului de evaluare atacat, constatând în baza probatoriului administrat în cauză că reclamantul a încălcat în exercitarea mandatelor de primar 2010 - 2012 și 2012 - 2016, interdicțiile prevăzute de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) și g) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cât și faptul că nu a respectat dispozițiile art. 91 alin. (3) teza I din același act normativ.

Pornind de la această situație premisă, instanța de control judiciar a constatat că toate criticile recurentului-reclamant formulate în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora instanța de fond ar fi interpretat greșit prevederile art. 87 din Legea nr. 161/2003, iar hotărârea ar conține motive contradictorii și străine de natura pricinii, sunt nefondate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 "Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu:

d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice altă funcție de conducere ori de execuție la societățile comerciale (...)

g) calitatea de comerciant persoană fizică".

Din perspectiva acestor prevederi legale dar și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, prin sentința atacată a fost respinsă acțiunea recurentului-reclamant, menținându-se raportul de evaluare contestat, apreciindu-se temeinic, pe situația de fapt, că acesta și-a încetat activitatea în calitate de administrator și asociat la SC C. SRL la data de 22 octombrie 2010 respectiv la data înregistrării la Registrul Comerțului.

S-a mai reținut că nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora, acesta nu mai avea calitatea de asociat în cadrul firmei respective de la data încheierii Contractului de cesiune părți sociale din 15 octombrie 2009, întrucât retragerea sa din funcția de administrator ar fi trebuit confirmată printr-o decizie înregistrată în registrul de ședințe și deliberări al societății, cu menționarea numelui noului administrator cât și a specimenului de semnătură al acestuia în baza căreia să se solicite publicarea în M. Of. și înregistrarea în Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș.

În speță, recurentul-reclamant a prezentat Hotărârea nr. 10 din 15 octombrie 2010 la data de 20 octombrie 2010 când a fost înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș, fiind admisă cererea de înregistrare a mențiunilor prin Rezoluția din 22 octombrie 2010.

Nu au fost primite nici criticile recurentului-reclamant cu privire la ultraactivitatea Legii nr. 144/2007 și retroactivitatea Legii nr. 176/2010, având în vedere că judecătorul fondului a reținut, în mod corect, că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 83, art. 95 și 99 din Legea nr. 161/2003 se aplică persoanelor care au devenit incompatibile ca urmare a intrării în vigoare a legii anterior menționate.

În ceea ce privește termenul în care alesul local poate renunța la funcția deținută și care atrage starea de incompatibilitate Înalta Curte a constatat că acesta este termenul de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003, care reglementează două situații distincte, stabilind termene diferite în care persoana care deține funcții incompatibile poate opta pentru una din acestea, fără ca cele două termene să se poată cumula și da naștere unui nou termen de 75 de zile, astfel cum în mod greșit susține recurentul-reclamant.

În ceea ce privește criticile formulate de recurent în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt neîntemeiate, instanța de fond pronunțând sentința atacată în baza interpretării corecte a probatoriului administrat în cauză și a normelor de drept substanțial incidente.

S-a reținut ca fiind nefondate și criticile formulate de recurent cu privire la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, de instanța de fond, întrucât incompatibilitatea prevăzută de aceste dispoziții nu se referă doar la desfășurarea de activități în cadrul PFA, cum în mod neîntemeiat susține acesta ci, în primul rând, la deținerea acestei calități.

În speță, a fost dovedită existența calității de comerciant persoană fizică atât prin înmatricularea în registrul comerțului cât și prin obținerea de finanțare pe care recurentul-reclamant a primit-o prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală.

Ori finanțarea respectivă nu putea fi acordată decât pe baza unui plan de dezvoltare pentru exploatația agricolă și cu condiția ca beneficiarul să fie înregistrat ca și comerciant, fiind obligat ca în primii 3 ani de activitate să înregistreze o creștere de 20% a producției agricole destinate comercializării.

Astfel fiind, în mod corect a apreciat și reținut judecătorul fondului că, în speță, recurentul-reclamant are calitatea de comerciant persoană fizică iar prin deținerea concomitentă a acestei calității cât și a funcției de primar, se află în stare de incompatibilitate, conform dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a renunțat în termenul prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (3) din același act normativ la una din funcțiile incompatibile.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința atacată este legală reținând în mod corect că recurentul-reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 27 iulie 2010 - 15 octombrie 2010, deținând concomitent atât funcția de primar al comunei Vulturești jud. Argeș cât și funcția de administrator de la SC C. SRL, cât și începând cu data de 1 iulie 2011, deținând aceeași funcție de primar cât și calitatea de comerciant persoană fizică.

În ceea ce privește recursul formulat de recurent împotriva Încheierii din camera de consiliu din 3 iulie 2013 prin care a fost admisă în parte cererea de îndreptare a erorii materiale din Sentința nr. 129/F-Cont din 2 mai 2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora instanța de fond ar fi dat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că menționarea eronată a termenului de recurs de 30 de zile pentru formularea recursului prevăzut de legea generală și nu a termenului de 15 zile prevăzut de legea specială, reprezintă o simplă eroare materială, care nu atrage incidența în cauză a motivului de recurs invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, în respectarea principiului fundamental al legalității, consacrat prin prevederile art. 7 C. proc. civ., art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Au fost apreciate ca nefondate și celelalte critici formulate de recurentul-reclamant în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Contestația în anulare

Împotriva Deciziei nr. 804 din 24 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casației, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare recurentul A., întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., republicat.

În susținerea motivului de contestație în anulare invocat, contestatorul arată că instanța de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele de casare invocate de recurentul A. în cererea de recurs, după cum urmează:

a. Nu s-au analizat susținerea și nici textele legale invocate, potrivit cărora, se putea renunța oricând la mandatul de administrator, conform principiului libertății de voință, iar renunțarea este opozabilă, indiferent dacă a fost sau nu înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului. Arată contestatorul că aceasta este interpretarea ce rezultă din textele legale aplicabile, respectiv art. 54 din Legea nr. 31/1990, art. 1, art. 5 alin. (1) și 2 din Legea nr. 26/1990.

b. Instanța nu a analizat susținerile recurentului privind persoana în fața căreia trebuia să se renunțe la mandatul de administrator și nici pe cele privind forma renunțării la mandat, în conformitate cu dispozițiile art. 76 - 77 și ale art. 194  - 197 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu cele ale art. 2034 C. civ.

Arată contestatorul că instanța de recurs nu a analizat sintagma "comerciant persoană fizică" cuprinsă în textul de lege mai sus-menționat, astfel cum aceasta este definită de art. 7 din fostul C. com., care era în vigoare la data declanșării cercetării asupra stării de incompatibilitate de către A.N.I.

În susținerea contestației în anulare, contestatorul mai invocă și faptul că instanța de recurs nu a analizat nici aplicarea în speță a articolelor relevante din C. fisc. referitoare la categoria de venituri supuse impozitului pe venit.

De asemenea, se mai arată că hotărârea contestată nu atinge standardele de motivare stabilite de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcat dreptul, la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană de drepturilor omului.

Soluția Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Analizând contestația în anulare formulată, prin prisma motivului invocat și prin raportare la considerentele deciziei contestate, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 teza a II-a C. proc. civ., invocate de contestator în motivarea contestației în anulare "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 3. Instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare, invocate de recurent în termen".

Prin decizia contestată Înalta Curte a respins recursul declarat de A., ca nefondat.

Cererea de recurs a fost întemeiată de către recurent, pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în ceea ce privește Sentința nr. 129/F-CONT din 22 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, și pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod, în ceea ce privește încheierea de îndreptare a erorilor materiale, pronunțată la data de 3 iulie 2013.

Din conținutul contestației în anulare, rezultă că motivul invocat în susținerea acesteia, se referă exclusiv la criticile formulate în recurs cu privire la sentința pronunțată asupra fondului cauzei, nu și la cele vizând Încheierea din 3 iulie 2013, acestea fiind limitele învestirii acestei instanțe, în soluționarea prezentei căi extraordinare de atac.

Analizând argumentele dezvoltate în motivarea contestației în anulare, Înalta Curte reține, în primul rând, că prin acestea, contestatorul invocă, de fapt, omisiunea instanței de recurs de a cerceta anumite susțineri/argumente formulate de recurentul-reclamant A. în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat (hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept materiale incidente speței).

Așadar, contestatorul nu afirmă că instanța de recurs nu a cercetat toate "motivele de casare" invocate în cererea de recurs, în înțelesul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., republicat, astfel cum această sintagmă este definită de art. 488 C. proc. civ., republicat.

În al doilea rând, analizând comparativ considerentele expuse de instanța de recurs în motivarea deciziei contestate și argumentele expuse în contestația în anulare, Înalta Curte constată că instanța de recurs, nu numai că nu a omis să cerceteze vreun motiv de recurs, ci, din contră, a procedat la o amplă examinare a acestora, după cum s-a redat în amănunt și prin prezenta hotărâre la pct. 4. Hotărârea instanței de recurs.

În acest sens, Înalta Curte constată că la decizia contestate, instanța de control judiciar a dezvoltat, pe larg, raționamentul juridic pentru care a înlăturat susținerea recurentului, în sensul că a pierdut calitatea de asociat, precum și pe cea de administrator în momentul încheierii Contractului de cesiune părți sociale din 15 octombrie 2009, reținându-se că aceste operațiuni trebuiau confirmate printr-o decizie a asociaților înregistrată în evidențele societății și, ulterior, la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Argeș.

De asemenea, instanța de recurs a analizat pe larg și a respins critica recurentului vizând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 87 alin. (1) lit. g), cu referire expresă la calitatea de comerciant pe care recurentul-reclamant a deținut-o în cadrul PFA, calitate pe care instanța a apreciat-o ca fiind pe deplin dovedită, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

În al treilea rând, Înalta Curte constată că celelalte susțineri ale contestatorului legate de neanalizarea de către instanța de recurs a prevederilor legale cu incidentă în materia renunțării la mandat, respectiv Legea nr. 31/1990 și C. civ. sau a celor din Legea nr. 26/1990 sau a fostului C. com., nu au corespondent în cererea de recurs asupra căreia instanța de control judiciar a fost învestită să se pronunțe. Mai precis, în dezvoltarea motivelor de casare invocate în recurs, recurentul-reclamant, nu a înțeles să le susțină cu argumentele de fapt și de drept pe care le invocă în contestația în anulare și despre care pretinde că nu au fost analizate de instanța de control judiciar.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că, în realitate, contestatorul nu invocă omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de recurs, ci este nemulțumit de soluția pe care instanța de control judiciar a pronunțat-o cu privire la criticile aduse sentinței Curții de Apel Pitești, urmărind, de fapt, o rejudecare a cererii de recurs, prin intermediul prezentei contestații în anulare.

De altfel, în interpretarea dispozițiilor art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., republicat, doctrina și jurisprudența au stabilit, neechivoc, faptul că instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, important fiind ca din analiza efectuată să reiasă motivarea soluției la care a ajuns în legătură cu obiectul litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută în cauză ipoteza textului art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., republicat, invocat ca motiv al contestației în anulare și, pentru considerentele arătate, va respinge contestația în anulare în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 804 din 24 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2015.

Procesat de GGC - N