ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Încheierea pronunțată în ședința publică din 24 aprilie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ. coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind legea insolvenței, suspendarea judecății apelului declarat de reclamantul L.I. împotriva sentinței nr. 1191 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC SC H. SA prin Sucursala H. Buzău, reprezentată de administrator judiciar SC E.I. Sprl, până la soluționarea cauzei având ca obiect procedura insolvenței a intimatei pârâte. Împotriva încheierii din 24 aprilie 2014 a declarat recurs pârâta SC H. SA prin Sucursala H. Buzău reprezentată de Administrator Judiciar SC E.I.

Sprl. Recurenta pârâtă susține că prin încheierea recurată instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Arată că soluția instanței de fond se fundamentează pe coroborarea forțată, nefirească a doua texte legate antinomice: unul vizând suspendarea facultativă - art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

- „instanța poate suspenda judecata în alte cazuri prevăzute de lege”; altul vizând suspendarea de drept - art. 36 din Legea 86/2006 - „începând de la data deschiderii procedurii de insolvență, sunt suspendate de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.” Arată că instanța de control judiciar este chemată să decidă care anume dispoziții legale vizând suspendarea sunt susceptibile de aplicabilitate la speță, pe de o parte, și, pe de altă parte, dacă speța dedusă judecații, prin particularitățile ei, se încadrează în litera și spiritul textului de lege vizând suspendarea. Astfel, recurenta arată că este în stare de insolvență de la 20 iunie 2012 (sentința civilă nr. 7.222 din 20 iunie 2012 pronunțata de Tribunalul București, secția a VII-a civilă), fiind desemnat Administrator judiciar E.I.

Sprl, ceea ce înseamnă, în virtutea principiului specialia generalibus derogont, că, pentru toate acțiunile de specificitatea celor enumerate de art. 36 din Legea nr. 85/2006, pendinte la data deschiderii procedurii insolvenței, își găsește aplicabilitatea art. 36 din Legea nr. 85/2006, tocmai pentru a da eficiență caracterului colectiv și concursual al procedurii insolvenței. Fiind în contextul factual al procedurii insolvenței ce reglementează suspendarea de drept, este neîndoios că art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ce reglementează cazurile de suspendare facultativă, nu-si găsește aplicarea, eficientarea lui în atare context neputând fi calificată decât ca o eroare procedurală, susceptibilă de sancțiunea nulității.

Așadar, textul special prevalează principial celui general. Mai mult, în nici un caz nu se poate susține că art. 36 din Legea nr. 85/2006 s-ar încadra în sintagma art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ. -„alte cazuri prevăzute de lege”, pentru simplul și incontestabilul motiv ca art. 36 din Legea nr. 85/2006 reglementează o suspendare de drept și nu una facultativă la care se referă art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ. Or, pentru corecta și justa soluționare, instanța de control judiciar va trebui să stabilească dacă, în procedura insolvenței fiind, trebuie dată eficiență suspendării de drept prescrisă prin art. 36 din Legea nr. 85/2006 în sensul de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile unei atare suspendări.

Astfel, din economia art. 36 din Legea nr. 85/2006 rezultă condițiile cumulative ce trebuie satisfăcute pentru a opera o suspendare de drept: - să fie vorba despre o acțiune judiciară ce vizează realizarea unei creanțe, pendinte la data deschiderii procedurii insolvenței. Or, văzând data la care a fost promovată cererea de chemare în judecată a reclamantei, se poate observa că aceasta se situează după data deschiderii procedurii insolvenței, ceea ce înseamnă că nu este satisfăcută una din exigențele art. 36 din Legea nr. 85/2006. Așadar, instanța de control judiciar urmează să constate că art. 36 din Legea nr. 85/2006 a fost greșit aplicat de instanța de apel, la fel cum greșit a fost aplicat și art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc.

civ., în speța de față negăsindu-și aplicarea, de altfel, nici unul dintre textele de lege ce reglementează suspendarea (legală sau facultativă). Greșita aplicare a prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 și ale art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ. , se vădește și din perspectiva faptului că instanța de apel a suspendat o cauză care la fond a fost soluționată pe excepția dirimantă a decăderii reclamantului din dreptul de a-și realiza o creanța născută înainte de data deschiderii procedurii, excepție ce a fost invocată în fata instanței de fond. Cererea de chemare în judecată a reclamanților a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției decăderii acestora din dreptul de a-și realiza creanța născută anterior deschiderii procedurii, fundamentată pe dispozițiile art. 76 din Legea nr. 85/2006 în contextul în care reclamantul nu a formulat declarație de creanță, nefiind drept urmare, înscris în tabelul de creanțe.

Așadar, în contextul în care ne confruntam cu două excepții - excepția decăderii și excepția suspendării cauzei - este fără tăgadă că excepția ce va trebui soluționată cu prioritate și definitiv este cea a decăderii reclamantului din dreptul de a-și realiza creanța, ca excepție dirimantă. Practic instanța de apel a fost investită chiar de către apelantul-reclamant pentru a analiza dacă sentința instanței de fond prin care cererea de chemare în judecata a fost respinsă ca o consecință a admiterii excepției decăderii, este sau nu una temeinică și legală. Or, instanța de apel, în loc sa tranșeze aceasta excepție dirimantă ce face de prisos punerea în discuție a suspendării judecării cauzei, a soluționat nefiresc, cu prioritate, excepția suspendării invocată de apelantul-reclamant.

Numai în măsura în care soluția dată de instanța de fond de admitere a excepției decăderii reclamantului din dreptul de a-și realiza creanța nu va fi menținută de toate gradele jurisdicționale, se va putea găsi pertinentă punerea în discuție a excepției suspendării. În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea încheierii recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., și trimiterea cauzei pentru continuarea judecații apelului la Curtea de Apel Ploiești. În procedura de filtrare a recursurilor, întemeiată pe dispozițiile art. 493 din Noul C. proc. civ., magistratul asistent a referat că recursul este inadmisibil cu motivarea că încheierea de suspendare a judecății nu poate fi supusă, separat, acestei căi de atac câtă vreme hotărârea dată pe fond în litigiul ce poartă între părți nu este supusă recursului, fiind definitivă.

Raportul a fost comunicat părților pentru a-și exprima punctul de vedere conform art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ. Recurenta pârâtă a depus punctul său de vedere. Întrucât nu toți membrii completului au fost de acord asupra admisibilității recursului, prin Încheierea din camera de consiliu de la 5 decembrie 2014 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen în ședință publică conform art. 493 alin. (6) și (7) din Noul C. proc. civ. Recursul este admisibil pentru considerentele ce urmează: Potrivit dispozițiilor art. 414 din Noul C. proc. civ., asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară.

Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție hotărârea este definitivă. Întrucât textul, în teza I-a nu face distincție, după cum încheierea de suspendare a judecății este pronunțată într-o cauză în care hotărârea care finalizează procesul este sau nu definitivă și întrucât potrivit tezei a II-a numai când suspendarea judecății a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă, recursul împotriva unei încheieri de suspendare a judecății cauzei pronunțată de o judecătorie, un tribunal sau o curte de apel este admisibil, indiferent că procesul se finalizează cu o hotărârea nedefinitivă sau definitivă. Numai recursul declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecății cauzei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție este inadmisibil.

Textul reglementează o singură excepție de la regula posibilității atacării separate a încheierii de suspendare a judecății cauzei, neputând fi extinse aceste excepții. Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare: În cauză, instanța de apel, în mod corect a aplicat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Potrivit textului „ De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”. Litigiul de față are ca obiect valorificarea unei creanțe împotriva unei societăți aflate în procedura insolvenței. Potrivit textului, instanța învestită cu o astfel de acțiune este obligată să dispună suspendarea judecății, creditorul respectiv urmând să-și valorifice creanța în procedura insolvenței, prin depunerea unei declarații de creanță, cu etapele subsecvente prevăzute pentru stabilirea masei pasive.

Textul este o aplicație a caracterului concursual al procedurii insolvenței, reglementând un caz de suspendare obligatorie a judecății din momentul în care se constată îndeplinite condițiile textului: creditorul să urmărească realizarea unei creanțe bănești și debitorul să se afle în procedura de insolvență. Suspendarea operează în orice stare a judecății cauzei. Astfel, curtea apreciază că în mod corect instanța de apel a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 86/2006, neavând relevanță faptul că la data deschiderii procedurii acțiunea era pendinte sau acesta s-a introdus ulterior. Nu are relevanță nici soluția atacată cu apel, instanța de apel fiind obligată să suspende judecata apelului de îndată ce sunt îndeplinite condițiile textului.

Astfel, nu se reține o încălcare a normei de procedură cuprinse în legea specială. În ce privește aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ. (instanța poate suspenda judecata (…) 3. În alte cazuri prevăzute de lege), Curtea constată că într-adevăr, instanța de apel a indicat greșit dispozițiile art. 413. Raportarea corectă era la art. 412 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. (judecarea cauzelor se suspendă de drept (…) 8. În alte cazuri prevăzute de lege). Dar, independent de raportarea sau nu la norma generală, prevăzută de codul de procedură civilă, indicarea temeiului legii speciale era suficientă pentru legalitatea măsurii suspendării.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din N. C. proc. civ., casarea se poate cere numai atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Or, independent de raportarea sau nu la norma generală, indicarea corectă a normei speciale era suficientă și deci indicarea unui text greșit din norma generală la care se raportează textul din norma specială nu atrage nulitatea hotărârii recurate. Față de aceste considerente, Curtea apreciază că recursul este nefondat și că în cauză operează o suspendare obligatorie, potrivit normei speciale, independent de trimiterea sau nu la norma generală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H. SA prin Sucursala H. Buzău prin Administrator Judiciar SC E.I. Sprl împotriva încheierii din 24 aprilie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 ianuarie 2015.