ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

Încheierea pronunțată în ședința publică din 24 aprilie 2014, Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul

C. proc. civ.  coroborat cu art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind legea

insolvenței, suspendarea judecății apelului declarat de reclamantul L.I. împotriva

sentinței nr. 1191 din 29 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Buzău, în

contradictoriu cu pârâta SC SC H. SA prin Sucursala H. Buzău, reprezentată de

administrator judiciar SC E.I. Sprl, până la soluționarea cauzei având ca

obiect procedura insolvenței a intimatei pârâte.

Împotriva încheierii din 24 aprilie 2014 a

declarat recurs pârâta SC H. SA prin Sucursala H. Buzău reprezentată de Administrator

Judiciar SC E.I. Sprl.

Recurenta pârâtă susține că prin încheierea

recurată instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare

atrage sancțiunea nulității - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ. Arată că soluția instanței de fond se fundamentează pe

coroborarea forțată, nefirească a doua texte legate antinomice: unul vizând

suspendarea facultativă - art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - „instanța

poate suspenda judecata în alte cazuri prevăzute de lege”; altul vizând

suspendarea de drept - art. 36 din Legea 86/2006 - „începând de la data

deschiderii procedurii de insolvență, sunt suspendate de drept toate acțiunile

judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea

creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.”

Arată că instanța de control judiciar este

chemată să decidă care anume dispoziții legale vizând suspendarea sunt

susceptibile de aplicabilitate la speță, pe de o parte, și, pe de altă parte,

dacă speța dedusă judecații, prin particularitățile ei, se încadrează în litera

și spiritul textului de lege vizând suspendarea.

Astfel, recurenta arată că este în stare de

insolvență de la 20 iunie 2012 (sentința civilă nr. 7.222 din 20 iunie 2012

pronunțata de Tribunalul București, secția a VII-a civilă), fiind desemnat

Administrator judiciar E.I. Sprl, ceea ce înseamnă, în virtutea principiului

specialia generalibus derogont, că, pentru toate acțiunile de specificitatea

celor enumerate de art. 36 din Legea nr. 85/2006, pendinte la data deschiderii

procedurii insolvenței, își găsește aplicabilitatea art. 36 din Legea nr. 85/2006,

tocmai pentru a da eficiență caracterului colectiv și concursual al procedurii

insolvenței.

Fiind în contextul factual al procedurii

insolvenței ce reglementează suspendarea de drept, este neîndoios că art. 413 alin.

(1) pct. 3 C. proc. civ. ce reglementează cazurile de suspendare facultativă,

nu-si găsește aplicarea, eficientarea lui în atare context neputând fi

calificată decât ca o eroare procedurală, susceptibilă de sancțiunea nulității.

Așadar, textul special prevalează principial

celui general. Mai mult, în nici un caz nu se poate susține că art. 36 din

Legea nr. 85/2006 s-ar încadra în sintagma art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul

C. proc. civ. -„alte cazuri prevăzute de lege”, pentru simplul și

incontestabilul motiv ca art. 36 din Legea nr. 85/2006 reglementează o

suspendare de drept și nu una facultativă la care se referă art. 413 alin. (1) pct.

3 din Noul C. proc. civ.

Or, pentru corecta și justa soluționare,

instanța de control judiciar va trebui să stabilească dacă, în procedura

insolvenței fiind, trebuie dată eficiență suspendării de drept prescrisă prin art.

36 din Legea nr. 85/2006 în sensul de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile unei atare suspendări.

Astfel, din economia art. 36 din Legea nr. 85/2006

rezultă condițiile cumulative ce trebuie satisfăcute pentru a opera o

suspendare de drept:

- să fie vorba despre o acțiune judiciară ce

vizează realizarea unei creanțe, pendinte la data deschiderii procedurii

insolvenței. Or, văzând data la care a fost promovată cererea de chemare în

judecată a reclamantei, se poate observa că aceasta se situează după data

deschiderii procedurii insolvenței, ceea ce înseamnă că nu este satisfăcută una

din exigențele art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Așadar, instanța de control judiciar urmează

să constate că art. 36 din Legea nr. 85/2006 a fost greșit aplicat de instanța

de apel, la fel cum greșit a fost aplicat și art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul

C. proc. civ., în speța de față negăsindu-și aplicarea, de altfel, nici unul

dintre textele de lege ce reglementează suspendarea (legală sau facultativă).

Greșita aplicare a prevederilor art. 36 din

Legea nr. 85/2006 și ale art. 413 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ. , se

vădește și din perspectiva faptului că instanța de apel a suspendat o cauză

care la fond a fost soluționată pe excepția dirimantă a decăderii reclamantului

din dreptul de a-și realiza o creanța născută înainte de data deschiderii

procedurii, excepție ce a fost invocată în fata instanței de fond. Cererea de

chemare în judecată a reclamanților a fost respinsă ca urmare a admiterii

excepției decăderii acestora din dreptul de a-și realiza creanța născută

anterior deschiderii procedurii, fundamentată pe dispozițiile art. 76 din Legea

nr. 85/2006 în contextul în care reclamantul nu a formulat declarație de

creanță, nefiind drept urmare, înscris în tabelul de creanțe. Așadar, în

contextul în care ne confruntam cu două excepții - excepția decăderii și

excepția suspendării cauzei - este fără tăgadă că excepția ce va trebui

soluționată cu prioritate și definitiv este cea a decăderii reclamantului din

dreptul de a-și realiza creanța, ca excepție dirimantă. Practic instanța de

apel a fost investită chiar de către apelantul-reclamant pentru a analiza dacă

sentința instanței de fond prin care cererea de chemare în judecata a fost

respinsă ca o consecință a admiterii excepției decăderii, este sau nu una

temeinică și legală. Or, instanța de apel, în loc sa tranșeze aceasta excepție

dirimantă ce face de prisos punerea în discuție a suspendării judecării cauzei,

a soluționat nefiresc, cu prioritate, excepția suspendării invocată de apelantul-reclamant.

Numai în măsura în care soluția dată de instanța de fond de admitere a

excepției decăderii reclamantului din dreptul de a-și realiza creanța nu va fi

menținută de toate gradele jurisdicționale, se va putea găsi pertinentă punerea

în discuție a excepției suspendării.

În concluzie, recurenta solicită admiterea

recursului, casarea încheierii recurate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin.

(1) pct. 5 din C. proc. civ., și trimiterea cauzei pentru continuarea judecații

apelului la Curtea de Apel Ploiești.

În procedura de filtrare a recursurilor,

întemeiată pe dispozițiile art. 493 din Noul C. proc. civ., magistratul

asistent a referat că recursul este inadmisibil cu motivarea că încheierea de

suspendare a judecății nu poate fi supusă, separat, acestei căi de atac câtă

vreme hotărârea dată pe fond în litigiul ce poartă între părți nu este supusă

recursului, fiind definitivă.

Raportul a fost comunicat părților pentru a-și

exprima punctul de vedere conform art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a depus punctul său de vedere.

Întrucât nu toți membrii completului au fost

de acord asupra admisibilității recursului, prin Încheierea din camera de

consiliu de la 5 decembrie 2014 s-a admis în principiu recursul și s-a acordat

termen în ședință publică conform art. 493 alin. (6) și (7) din Noul C. proc.

civ.

Recursul este admisibil pentru considerentele

ce urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 414 din Noul C.

proc. civ., asupra suspendării judecării procesului instanța se va pronunța prin

încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța

ierarhic superioară. Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație

și Justiție hotărârea este definitivă.

Întrucât textul, în teza I-a nu face distincție,

după cum încheierea de suspendare a judecății este pronunțată într-o cauză în

care hotărârea care finalizează procesul este sau nu definitivă și întrucât

potrivit tezei a II-a numai când suspendarea judecății a fost dispusă de Înalta

Curte de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă,

recursul împotriva unei încheieri de suspendare a judecății cauzei pronunțată

de o judecătorie, un tribunal sau o curte de apel este admisibil, indiferent că

procesul se finalizează cu o hotărârea nedefinitivă sau definitivă. Numai recursul

declarat împotriva unei încheieri de suspendare a judecății cauzei pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție este inadmisibil. Textul

reglementează o singură excepție de la regula posibilității atacării separate a

încheierii de suspendare a judecății cauzei, neputând fi extinse aceste excepții.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor

arăta în continuare:

În cauză, instanța de apel, în mod corect a

aplicat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006. Potrivit textului „

De la data deschiderii

procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau

măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului

sau bunurilor sale”.

Litigiul

de față are ca obiect valorificarea unei creanțe împotriva unei societăți

aflate în procedura insolvenței. Potrivit textului, instanța învestită cu o

astfel de acțiune este obligată să dispună suspendarea judecății, creditorul respectiv

urmând să-și valorifice creanța în procedura insolvenței, prin depunerea unei

declarații de creanță, cu etapele subsecvente prevăzute pentru stabilirea masei

pasive. Textul este o aplicație a caracterului concursual al procedurii

insolvenței, reglementând un caz de suspendare obligatorie a judecății din

momentul în care se constată îndeplinite condițiile textului: creditorul să

urmărească realizarea unei creanțe bănești și debitorul să se afle în procedura

de insolvență. Suspendarea operează în orice stare a judecății cauzei.

Astfel, curtea

apreciază că în mod corect instanța de apel a dispus suspendarea judecății

cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 86/2006, neavând relevanță faptul că la

data deschiderii procedurii acțiunea era pendinte sau acesta s-a introdus

ulterior. Nu are relevanță nici soluția atacată cu apel, instanța de apel fiind

obligată să suspende judecata apelului de îndată ce sunt îndeplinite condițiile

textului. Astfel, nu se reține o încălcare a normei de procedură cuprinse în

legea specială.

În ce privește

aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu art.

413 alin. (1) pct. 3

din Noul C. proc. civ. (instanța poate suspenda judecata (…) 3. În alte cazuri

prevăzute de lege), Curtea constată că într-adevăr, instanța de apel a indicat

greșit dispozițiile art. 413. Raportarea corectă era la art. 412 alin. (1) pct.

8 din Noul C. proc. civ. (judecarea cauzelor se suspendă de drept (…) 8. În alte

cazuri prevăzute de lege). Dar, independent de raportarea sau nu la norma

generală, prevăzută de codul de procedură civilă, indicarea temeiului legii

speciale era suficientă pentru legalitatea măsurii suspendării. Potrivit

dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din N. C. proc. civ., casarea se poate

cere numai atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Or, independent de

raportarea sau nu la norma generală, indicarea corectă a normei speciale era

suficientă și deci indicarea unui text greșit din norma generală la care se

raportează textul din norma specială nu atrage nulitatea hotărârii recurate.

Față de aceste

considerente, Curtea apreciază că recursul este nefondat și că în cauză

operează o suspendare obligatorie, potrivit normei speciale, independent de

trimiterea sau nu la norma generală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC H. SA prin Sucursala H. Buzău prin Administrator

Judiciar SC E.I. Sprl

împotriva încheierii din

24 aprilie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16

ianuarie 2015.