ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 344/2015

Decizia nr. 344/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a chemat în judecată Statul Român, prin B., C. și persoana fizică D., judecător al Judecătoriei Galați, solicitând instanței să dispună:

- anularea și suspendarea sentinței civile nr. 8397/2011, pronunțată de Judecătoria Galați, în baza art. 1, 14, 15 din Legea nr. 554/2004;

- amendarea pârâților cu maximumul amenzii, în baza art. 108 C. proc. civ. și art. 24, 25 din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 lei și daune materiale în cuantum de 400.000 lei.

În fapt, reclamantul a susținut că prin sentința nr. 8937 din 16 septembrie 2011 a Judecătoriei Galați s-a produs o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii morale și materiale, ca urmare a admiterii fără temei legal a excepției perimării executării silite, anulându-se, pe cale de consecință, actele de executare silită întocmite în Dosarul execuțional nr. x/2004.

C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat în primul rând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 204 din 7 octombrie 2013, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - B., având ca obiect obligația de a face.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că este adevărat că în activitatea instanțelor judecătorești pot fi emise și acte care întrunesc trăsăturile juridice ale actului administrativ, prin care se realizează o activitate strict administrativă privind propria organizare și funcționare, dar hotărârea judecătorească nu este un act administrativ, ci reprezintă actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți.

În aceste condiții, curtea a reținut că nu se poate solicita pe calea unei acțiuni în contencios administrativ anularea sau suspendarea unei hotărâri judecătorești, respectiv amendarea sau obligarea pârâților la despăgubiri de către o parte într-un proces civil, nemulțumită de soluția instanței de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că judecătorul D., prin sentința dată, nu a respectat legislația, Jurământul și nici C. proc. civ., că acesta, prin exces de putere, i-a încălcat recurentului-reclamant drepturile prevăzute de C. proc. civ., i-a creat o pagubă, solicitând tragerea acestuia la răspundere conform prevederilor art. 16 din Constituția României, potrivit cărora: "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

Recurentul arată că dacă se pot ataca ordonanțele sau dispozițiile din Ordonanțele Guvernului în contencios administrativ, conform Legii nr. 554/2004, iar C. este subordonat direct guvernului, rezultă logic că hotărârile date de judecători sunt supuse acestei legi.

Recurentul arată că fapta ilicită constă în faptul că judecătorul a dat o sentință fără temei legal, încălcând prevederile C. proc. civ. și Constituție și fără să țină cont că a depus jurământ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii.

Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu îl constituie suspendarea și anularea unei hotărâri judecătorești, care nu este un act administrativ în sensul legii, ci este un act emis în exercitarea puterii judecătorești, astfel că dispozițiile legii contenciosului administrativ nu sunt aplicabile pentru cenzurarea acestuia.

Raportat la petitul acțiunii și temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pe care reclamantul a înțeles să-l invoce în mod formal în sprijinul pretențiilor sale, fără a se conforma astfel obligației stipulate în sarcina sa de art. 112 pct. 4 C. proc. civ., dat fiind faptul că simpla enunțare a unei nome juridice nu este de natură a reprezenta o motivare în sensul procedural al termenului, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al cererii introductive de instanță, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice (…)”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol sunt asimilate

actelor administrative unilaterale „și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege „

activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Înalta Curte constată, așadar, în acord cu hotărârea primei instanțe, că o astfel de cerere, de suspendare și anulare a unei hotărâri judecătorești, este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Astfel cum a reținut în mod corect și instanța de fond, în activitatea instanțelor judecătorești pot fi emise acte care întrunesc trăsăturile juridice ale actului administrativ, prin care se realizează o activitate strict administrativă privind propria organizare și funcționare, însă hotărârea judecătorească nu este un act administrativ, ci reprezintă actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți.

Împotriva hotărârilor judecătorești, justițiabilii nemulțumiți pot exercita căile de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele prevăzute de C. proc. civ.

Drept urmare, nu se poate solicita pe calea unei acțiuni în contencios administrativ anularea sau suspendarea unei hotărâri judecătorești, respectiv amendarea sau obligarea pârâților la despăgubiri de către o parte într-un proces civil, nemulțumită de soluția instanței de judecată.

Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de instanța de fond, constată că demersul juridic inițiat de reclamant, în contradictoriu cu cele două autorității pârâte, în scopul anulării unei sentințe civile și de amendare a autorităților în scopul obținerii unei despăgubiri, are un caracter inadmisibil.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susținerile

și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 204 din 7 octombrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.