ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 337/2015

Decizia nr. 337/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C. Vrancea și RN D. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie anulată în parte Hotărârea Consiliului de Administrație al RN D. SA nr. 8 din 13 mai 2003, în ce privește dispoziția de transformare a locuinței de serviciu situată în Adjud, județul Vrancea, constând într-un apartament cu trei camere și dependințe, magazie și beci, T.45, P.1821, C.F. - Adjud, aflată în patrimoniul regiei, în locuință de intervenție.

În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 85/1992 republicată, Decretul-Lege nr. 61/1990, art. 480, art. 948, art. 966, art. 968 C. civ. de la 1864, art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta RN D. SA a invocat pe lângă excepția de necompetență materială avută în vedere de prima instanță și excepția inadmisibilității, arătând în acest sens că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Pârâta C. Vrancea a invocat, la rândul său, pe calea întâmpinării, excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Focșani, lipsa calității procesuale pasive a C. Vrancea, față de împrejurarea că actul a cărui anulare se cere a fost emis de RN D. SA și inadmisibilitatea acțiunii.

În fața Curții de Apel Galați, reclamanții au formulat precizări la acțiune, iar pârâta RN D. SA a formulat note de ședință, prin care a solicitat, în esență, respingerea acțiunii, apreciind că se încearcă în cauză o anulare parțială a Hotărârii Consiliului de Administrație al RN D. SA în scopul repunerii în discuție a unor chestiuni tranșate definitiv și irevocabil potrivit Deciziei civile nr. 894/2011. Astfel, arată pârâta, chestiunile privitoare la categoria locuinței deținută cu chirie de către petenți, precum și cele cu privire la dreptul de proprietate/administrare a acesteia au fost tranșate irevocabil prin Decizia civilă nr. 894/2011 a Tribunalului Vrancea.

Prin sentința nr. 122/2013 din 31 mai 2013, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a admis acțiunea formulată reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. Vrancea și RN D. SA;

- a anulat în parte Hotărârea Consiliului de Administrație al RN D. SA nr. 8 din 13 mai 2003, respectiv art. 3 pct. 10 și numai în privința locuinței deținute de reclamanți cu chirie.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta C. Vrancea, Curtea a apreciat, contrar celor susținute de această pârâtă, că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la locul sediului ei principal”, având în vedere că, în speță, niciuna dintre pârâte nu este persoană juridică de drept privat.

S-a mai reținut în hotărârea recurată că potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, „reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale”.

Coroborând dispoziția legală precitată cu dispozițiile alineatului (1) al aceluiași articol, care stabilește în favoarea Curții de Apel litigiile privind acte administrative emise de autorități publice centrale, rezultă netemeinicia invocării în speță a dispozițiilor procedurale de competență C. proc. civ.

Curtea a apreciat că nici excepția inadmisibilității, invocată de ambele pârâte, nu este întemeiată, în condițiile în care pârâtele au fost consecvente în a susține legalitatea schimbării regimului juridic al locuinței deținute de reclamanți, fiind exclusă ab initio vreo posibilitate de revocare a actului administrativ ce face obiectul prezentei acțiuni, revocare care să facă superfluă sesizarea instanței de judecată.

Pe fond, Curtea a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată în parte, pentru următoarele considerente:

Obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție a arbitrariului în conduita administrației publice, menită, pe de o parte, să permită destinatarilor unei decizii administrative să-i cunoască și să-i evalueze temeiurile și efectele și, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate, o motivare insuficientă sau greșită echivalând cu lipsa motivării.

S-a reținut de către instanță că, în speță, schimbarea de regim juridic a locuinței a intervenit intempestiv, fără vreo justificare rezonabilă și fără anunțarea prealabilă a reclamanților, cu atât mai mult cu cât aceștia aveau speranța legitimă că li se va vinde spațiul de locuit, C. Focșani prin Referatul nr. 2389 din 16 aprilie 2009 (aflat la filele 19-20 dosar) înaintând propunerea motivată de aprobare a vânzării către Consiliul de Administrație a RN D. SA, ceea ce relevă faptul că la acel moment nici reclamanții și nici pârâta în discuție nu cunoșteau de existența Hotărârii nr. 8/2003, RN D. SA înștiințând abia în anul 2010 pe reclamanți de existența respectivului act administrativ.

Instanța de fond a mai reținut că ingerința pârâtei RN D. SA în dreptul locativ al reclamanților derivă și din faptul încălcării dreptului acestora la viață privată, proteguit de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, câtă vreme autoritatea publică pârâtă emitentă a actului a înțeles să paralizeze procedura inițiată de reclamanți pentru dobândirea proprietății spațiului folosit de aceștia cu destinația de domiciliu vreme de peste trei decenii.

S-a mai reținut în considerentele sentinței recurate că nemotivarea actului contestat, coroborată cu atitudinea pârâtei emitente a actului, care nu are calitate de proprietar, potrivit extrasului de carte funciară depus la dosar chiar de către aceasta, relevă nulitatea parțială a actului administrativ, numai în ce privește spațiul de locuit ocupat de către reclamanți, așa încât acțiunea acestora a fost admisă în parte.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele RN D. SA și C. Vrancea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. În motivarea recursului declarat de RN D. SA se arată că sentința nr. 122/2013 este netemeinică și nelegală, sub aspectul nemotivării, fiind lipsită de temei legal.

În primul rând, recurenta solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Arată recurenta că petenții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile și, în consecință, se impune admiterea excepției și respingerea cererii ca inadmisibilă.

În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Apreciază recurenta că instanța de fond a reținut în mod greșit că „schimbarea de regim juridic a locuinței a intervenit intempestiv, fără vreo justificare rezonabilă și fără anunțarea prealabilă a reclamanților, cu atât mai mult cu cât aceștia aveau speranța legitimă că li se va vinde spațiul de locuit".

Subliniază recurenta că schimbarea de regim juridic a locuinței, din locuință de serviciu în locuință de intervenție, nu a intervenit intempestiv și că nu avea nici o obligație legală de anunțare a reclamanților, cu atât mai mult cu cât nu avea cunoștință, la data de 13 mai 2003, când a fost adoptată Hotărârea nr. 8 a Consiliului de Administrație al RN D. SA, că reclamanții voiau să cumpere locuința respectivă. Așa cum chiar petenții precizează în acțiune, aceștia au formulat o cerere de cumpărare a respectivului spațiu abia în anul 2007, deci la 4 ani după adoptarea Hotărârea Consiliului de Administrație nr. 8/2003.

Apreciază recurenta că în mod cu totul greșit a reținut instanța că prin adoptarea acestei hotărâri a înțeles să paralizeze procedura inițiată de către reclamanți pentru dobândirea proprietății spațiului folosit de aceștia.

Subliniază recurenta că nu se poate considera că schimbarea de regim juridic a locuinței a fost făcută cu intenția de a „paraliza" cumpărarea locuinței de către petenți, câtă vreme

această schimbare a avut loc în anul 2003, iar reclamanții au solicitat să cumpere locuința în anul 2007, mai ales că Legea nr. 85 a intrat în vigoare în anul 1992, iar timp de 15 ani reclamanții nu și-au manifestat intenția de a cumpăra locuința. Deci, nu se poate aprecia că hotărârea a fost adoptată în vedere respingerii unei cereri ce a fost formulată după patru ani de la adoptarea sa.

Pentru aceste considerente recurenta apreciază că motivele de fapt reținute de instanță, și care au condus la soluționarea cauzei prin admiterea acțiunii petenților, sunt greșite, or o motivare insuficientă sau greșită echivalează cu lipsa motivării.

În ceea ce privește al doilea motiv de nelegalitate, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", recurenta arată că niciunde în cuprinsul hotărârii nu este indicat vreun temei legal în considerarea căruia instanța de fond s-a pronunțat în sensul admiterii acțiunii reclamanților și respingerii cererii sale de neadmitere a acțiunii.

Astfel, arată recurenta, deși anulează în parte art. 3 pct. 10 din Hotărârea nr. 8 a Consiliului de Administrație al RN D. SA, numai în privința locuinței deținute de reclamanți cu chirie, instanța de fond nu a arătat actul normativ pe care recurenta l-a încălcat prin adoptarea acestei hotărâri și nici motivele de nulitate a hotărârii.

Apreciază recurenta că invocarea art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are nici o relevanță, întrucât Hotărârea nr. 8 a fost adoptată de către Consiliul de Administrație cu 4 ani înainte ca petenții să fi depus cererea de cumpărare a locuinței.

Subliniază recurenta că în soluționarea cauzei instanța de fond nu a ținut cont de faptul că locuința respectivă nu este o locuință propriu-zisă, ci este un spațiu destinat locuirii, care face parte integrantă din imobilul destinat ca sediu pentru E. Adjud, fiind situată la etajul construcției.

Astfel, camerele închiriate reclamanților nu constituie locuință în sensul Legii nr. 85/1992, iar, pe cale de consecință, acțiunea reclamanților A. și B. apare ca inadmisibilă și prin raportare la dispozițiile legale, respectiv art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009, potrivit cărora „RN D. SA posedă, folosește și dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită". Subliniază recurenta că, astfel, baza materială, respectiv sediile de ocoale, nu se pot înstrăina, chiar dacă instanța a anulat parțial hotărârea consiliului de administrație.

Precizează recurenta că locuința respectivă, tocmai datorită amplasării ei în aceeași clădire cu sediul ocolului, este o locuință de intervenție în sensul art. 54 din Legea nr. 114/1996, care definește locuința de intervenție ca fiind locuința care se realizează odată cu obiectivul de investiție și se amplasează în incinta acestuia sau în imediata apropiere și nu poate fi vândută chiriașilor.

Arată recurenta că, astfel, instanța de fond nu numai că nu și-a întemeiat hotărârile pe prevederile legale în materie, dar le-a și încălcat.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței nr. 122/2013 cu trimiterea spre rejudecare la instanța de fond, ori, reținând și rejudecând cauza, admiterea recursului, iar, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

II. Recurenta RN D. SA - C. Vrancea arată în motivele de recurs formulate că sentința civilă nr. 122/2013 a Curții de Apel Galați este netemeinică și nelegală, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Apreciază recurenta că sunt incidente dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., sens în care solicită instanței de control judiciar să analizeze sub toate aspectele sentința civilă recurată, având în vedere modul în care Curtea de Apel Galați a soluționat cererea ce a format obiectul cauzei înregistrate sub nr. x/231/2012.

Pe cale de excepție, recurenta invocă/reiterează inadmisibilitatea acțiunii reclamanților pentru lipsa plângerii prealabile obligatorii, având în vedere că acțiunea reclamantei are ca obiect anularea unui act administrativ și a fost adresată în mod direct instanței de contencios administrativ.

Recurenta arată că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, deoarece prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar se încearcă o acțiune interpusă printr-o acțiune în anularea parțială a Hotărârii Consiliului de Administrație al RN D. SA nr. 8 din 13 mai 2003, având drept scop repunerea în discuție a unor chestiuni tranșate definitiv și irevocabil potrivit Deciziei civile nr. 894/2011.

În acest sens, recurenta arată că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond repune în discuția părților, peste Decizia civilă nr. 894/2011 a Tribunalului Vrancea, chestiunea categoriei regimului juridic al locuinței în discuție, fără a ține cont de aspectele și considerentele instanței de control judiciar, în speță Tribunalul Vrancea, care a pronunțat decizia civilă mai sus menționată.

Mai arată recurenta că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Astfel, în concret, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, însă nu a precizat și/sau motivat ce articol din ce lege a încălcat Consiliul de Administrație al RN D. SA în momentul emiterii Hotărârii nr. 8/2003.

În acest sens, recurenta apreciază drept nemotivată hotărârea recurată prin raportare la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., câtă vreme instanța de fond nu a contraargumentat, motivat opiniile acesteia, expuse și probate prin întâmpinare.

Mai arată recurenta că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, aceasta interpretând greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Subliniază recurenta că acele chestiuni privitoare la categoria locuinței (de intervenție/de serviciu) deținută în chirie de către petenții din prezenta cauză, precum și cele privitoare la dreptul de proprietate/administrare a acesteia au fost tranșate irevocabil prin Decizia civilă nr. 894/2011 a Tribunalului Vrancea, ce a modificat în tot sentința civilă nr. 623 din 26 mai 2011 a Judecătoriei Adjud (Dosar nr. x/73/2010).

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile formulate de recurente cu privire la soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite autorității emitente revocarea în tot sau în parte a acestuia.

Îndeplinirea procedurii prealabile este obligatorie, în sensul că, înainte de a se adresa instanței competente, persoana care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ trebuie să solicite autorității publice emitente revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Numai după parcurgerea acestei etape, care este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, petentul, dacă se consideră în continuare nemulțumit, sau dacă autoritatea căreia i s-a adresat în prealabil refuză să răspundă, poate formula acțiune în contencios administrativ, iar, în aceste condiții, dreptul la acțiune în contencios administrativ, în sens material, se naște după ce autoritatea emitentă răspunde la reclamația administrativă, sau după expirarea termenului legal de soluționare a cererii.

Din redactarea textului rezultă că formularea plângerii prealabile constituie o condiție specială, obligatorie, de exercitare a acțiunii.

Neîndeplinirea acestei proceduri afectează însuși dreptul la acțiune în contencios administrativ.

În situația în care persoana ce se pretinde vătămată nu parcurge procedura prealabilă, sancțiunea neexercitării recursului administrativ este aceea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

În raport de probatoriile aflate la dosar, se constată că reclamanții nu au îndeplinit această cerință obligatorie, adresându-se direct instanței de judecată cu solicitare de anulare a hotărârii emise de pârâtă.

Înalta Curte constată că reclamanții nu au făcut mențiuni și nu au depus la dosarul cauzei dovezi cu privire la efectuarea procedurii administrative prealabile cu emitentul actului, în condițiile și termenele reglementate de textele de lege mai sus arătate.

Întrucât procedura administrativă prealabilă referitoare la un act administrativ de natura celui în discuție trebuie efectuată, după cum reiese din art. 7 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, înainte de introducerea acțiunii în instanță, este evident că la momentul sesizării instanței de contencios administrativ reclamanții nu îndepliniseră această procedură.

Înalta Curte reține faptul că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, a cărei neîndeplinire este sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., precum și faptul că, în temeiul art. 12 din Legea nr. 554/2004, printre documentele pe care reclamanții trebuiau să le anexeze acțiunii se număra și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, or reclamanții nu s-au conformat dispozițiilor imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, invocată de recurenta-pârâtă RN D. SA, Înalta Curte apreciază că sentința civilă nr. 2170 din 6 decembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2007 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4203 din 27 noiembrie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2012, nu este opozabilă reclamanților și nu poate influența soluția pe care instanța de control judiciar o va pronunța în prezenta cauză, în raport de considerentele expuse anterior.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele RN D. SA, prin structura sa teritorială C. Vrancea și RN D. SA împotriva sentinței nr. 122/2013 din 31 mai 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.