ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3116/2015

Decizia nr. 3116/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea depusă pe rolul acestei instanțe la data de 15 aprilie 2015, contestatoarea A. SA a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1133 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra apărărilor invocate de către A. SA cu privire la excepția lipsei interesului privind contestarea deciziei nr. 173/2012.

Contestatoarea și-a rezervat dreptul de a completa motivele contestației în anulare ulterior redactării deciziei instanței de recurs.

S-a solicitat admiterea contestației, schimbarea în parte a deciziei nr. 1133 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, respingerea excepției lipsei de interes a contestatoarei, anularea deciziei nr. 173 din 02 aprilie 2012 și obligarea A.N.A.F. la soluționarea contestației B. și a intervenției A.

Prin completarea depusă la data de 22 mai 2015 s-a expus ipoteza legală a contestației, respectiv că soluția pronunțată este rezultatul unor greșeli materiale evidente, generate de neobservarea conținutului și obiectului deciziei de impunere nr. F-MC 127/2013 și a deciziei de soluționare a contestației nr. 183/2013, și rezultatul interpretării greșite a naturii, conținutului și efectelor deciziei de impunere nr. 7/2009 și deciziei de soluționare a contestației nr. 173/2012.

S-a susținut că decizia nr. 1133 din 12 martie 2015 este rezultatul evident al mai multor greșeli materiale, instanța de recurs neobservând nici natura și efectele evidente ale deciziei de impunere nr. 7/2009, nici obiectul explicit al contestării deciziilor de impunere/soluționare emise cu privire la A. dedusă judecății în Dosarul nr. x/2/2013.

S-a arătat că, tot ca urmare a unei evidente greșeli materiale, instanța de recurs nu a observat că pentru A., decizia nr. 173/2012 este cea care produce efecte negative grave, în sensul că, statuându-se că TVA-ul plătit către B. nu era datorat întrucât tranzacției nu i s-ar fi aplicat TVA, aceasta înseamnă că nu putea fi nici dedus de A., astfel că aceasta este ținută responsabilă pentru returnarea sumelor de TVA deduse în anul 2009, dar și a accesoriilor fiscale aferente acestor sume, ceea ce de altfel s-a și întâmplat prin emiterea deciziei de impunere F-MC nr. 127/2013, actele autorității fiscale fiind supuse analizei instanței în cadrul Dosarului nr. x/2/2013.

Prin întâmpinarea depusă la data de 1 iulie 2015, intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată.

Prin concluziile scrise depuse de intimata SC B. SA s-a solicitat respingerea contestației în anulare, apreciindu-se că motivele acesteia vizează reformarea deciziei pronunțate în recurs și nu erori materiale, în accepțiunea art. 318 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1133 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au fost admise recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 3361 din 4 noiembrie 2013 și a încheierii din 21 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și de SC B. SA prin administrator judiciar Consorțiul C. SPRL și D. SPRL împotriva sentinței nr. 3361 din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Au fost casate hotărârile atacate. S-a admis excepția lipsei de interes și s-a respins acțiunea formulată de A. SA privind anularea deciziei nr. 173 din 2.04.2012, a deciziei de impunere nr. 7 din 7.05.2009 și a raportului de inspecție fiscală nr. 864098 din 6.05.2009.

A fost admisa acțiunea formulată de A. SA împotriva deciziei nr. 174 din 2.04.2012 care a fost anulată și s-a dispus obligarea A.N.A.F. să soluționeze pe fond cererea de intervenție formulată.

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate la fond și obligat A.N.A.F. să plătească A. SA suma de 45.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la data introducerii acțiunii (2.10.2012), cât și la data soluționării excepției (21.01.2013) organul fiscal nu emisese decizia de impunere nr. F-MC 127 din 27.02.2013 prin care TVA în sumă de 228.943.708 lei, aferentă tranzacției făcute de cele două societăți, fusese impus în sarcina SC A. SA, astfel că societatea nu putea justifica un interes legal care să susțină demersul său judiciar împotriva SC B. SA și pentru anularea deciziei nr. 173/2012, cu consecința menținerii deciziei de impunere nr. 7/2009, acte fiscale care nu conțineau efecte juridice care să o vizeze.

S-a concluzionat că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția lipsei de interes a reclamantei în a ataca decizia nr. 173/2012, la datele respective, menționate mai sus, neexistând elemente care să contureze existența unui interes legitim care să justifice demersul judiciar în care s-a angajat.

Totodată, instanța de recurs a constatat că SC A. nu justifică un asemenea interes, nici după emiterea deciziei de impunere nr. F-MC 127/2013, din moment ce, așa cum rezultă din actele cauzei, pe rolul Curții de Apel București se află Dosarul nr. x/2/2013 care are ca obiect cererea de anulare a acestei decizii, cât și a deciziei nr. 183/2013 prin care i-a fost soluționată contestația fiscală și stabilirea legalității/nelegalității obligării sale la plata TVA aferentă tranzacției în litigiu.

Cu privire la soluția dată asupra anulării deciziei nr. 174/2012, Înalta Curte, și-a însușit punctul de vedere al instanței de fond.

Astfel fiind, instanța de recurs, admițând în parte acțiunea formulată de A., a anulat decizia nr. 174/2012 și a obligat A.N.A.F. să soluționeze pe fond cererea formulată.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 317-321 C. proc. civ.

Strict formal, cererea formulată nu este inadmisibilă, pentru că motivul invocat este prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Potrivit acestui text, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.

Semnificația conceputului de „greșeală materială” a fost dezvoltată doctrinar și jurisprudențial prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății, în principal cu caracter procedural, ori confundarea unor elemente sau date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Esențial este, în cadrul acestui motiv de contestație în anulare, că nu se realizează o nouă judecată a faptelor prin reaprecierea probatoriului administrat, cum solicită autoarea cererii.

După cum rezultă din considerentele deciziei instanței de recurs, expuse la pct. I., instanța a argumentat soluția pronunțată în ceea ce privește lipsa de interes, or o reevaluare a materialului probator nu este posibilă în limitele procedurii de față.

Conturând presupusa greșeală materială, contestatoarea a susținut, în esență, că aceasta ar consta în neobservarea conținutului înscrisurilor reprezentate de decizia de impunere nr. F-MC 127/2013 și decizia de soluționare a contestației fiscale nr. 183/2013 (deciziile A.) în care era menționat expres că obiectul acestora nu viza legalitatea/nelegalitatea obligării A. la plata TVA aferent tranzacției, dar și în interpretarea greșită a naturii, conținutului și efectelor deciziei de impunere nr. 7/2009 și a deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 173/2012 (deciziile B.).

Constată instanța că aspectele invocate prin contestația în anulare de față au fost analizat și dezlegat pe baza înscrisurilor existente la dosar de instanța de recurs.

În realitate, ceea ce urmărește contestatoarea prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției adoptată în ceea ce privește excepția lipsei de interes, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c. România - 2008, Stanca Popescu c. România - 2009).

Motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., a fost formal invocat de către contestatoare, înainte de a lua la cunoștință de considerentele instanței de recurs, nefiind formulată nicio critică concretă în susținerea acestei teze, motiv pentru care, ținând cont și de cele mai sus expuse, instanța îl apreciază ca neîntemeiat.

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Văzând și dispozițiile art. 319 C. proc. civ. se va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. SA împotriva deciziei nr. 1133 din 12 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2015.