ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1770/2016

Decizia nr. 1770/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei de Impunere F-MH 123 din 12 martie 2014 și a Raportului de Inspecție Fiscală MH 90 cu aceeași dată, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației formulate împotriva acestor acte administrative.

Prin Sentința nr. 286/2014 din 15 iulie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins cererea de suspendare a Raportului de Inspecție Fiscală F-MH 90 din 12 martie 2014, formulată de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL, în cauza privind pe debitoarea SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, având ca obiect suspendare executare act administrativ, ca inadmisibilă;

- a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de Impunere F-MH 123/2014, formulată de reclamanta SC A. SA în cauza privind pe debitoarea SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, având ca obiect suspendare executare act administrativ, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs debitoarea SC A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că prin cererea de chemare în judecată având ca obiect suspendarea provizorie a efectelor actului administrativ numit Decizie de Impunere F-MH 123 din 12 martie 2014, cât și a Raportului de Inspecție Fiscală MH 90 cu aceeași dată s-a arătat, motivat, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume: paguba iminentă, cazul bine justificat și plata cauțiunii.

Recurenta precizează faptul că între data depunerii acțiunii, 20 martie 2014, și primul termen de judecată din iunie 2014 organele fiscale au trecut la măsurile de indisponibilizare a conturilor reclamantei, cât și a tuturor bunurilor acesteia, determinând blocarea efectivă a activității societății.

Subliniază recurenta că în aceste condiții nu mai putea efectua nicio plată, inclusiv în ceea ce privește taxe de timbru sau cauțiuni consemnate, pentru aceasta având nevoie de aprobarea organelor fiscale de a folosi respectivele sume de bani.

Pe de altă parte, recurenta arată că în urma deschiderii procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006 împotriva acesteia, societatea se supune dispozițiilor acestei legi speciale, care prevede la art. 77 că sunt scutite de plata taxelor de timbru toate acțiunile administratorului judiciar sau lichidatorului, inclusiv cele pentru recuperarea creanțelor.

În consecință, apreciază recurenta, întrucât solicitarea de consemnare a cauțiunii în cuantum de 94.109,17 lei a fost dispusă de instanță după deschiderea procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, societatea era scutită de plata acestei sume în virtutea celor menționate.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii privind suspendarea provizorie a Deciziei de impunere seria F-MH nr. 123/2014.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea executării Deciziei de Impunere F-MH 123 din 12 martie 2014 și a Raportului de Inspecție Fiscală MH 90 cu aceeași dată, până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației formulate împotriva acestor acte administrative.

Înalta Curte constată, așadar, că obiectul prezentului litigiu îl constituie suspendarea Deciziei de Impunere F-MH 123 din 12 martie 2014 și a Raportului de Inspecție Fiscală MH 90 din 12 martie 2014.

Raportat la petitul acțiunii și temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte reține caracterul inadmisibil al capătului cererii introductive de instanță referitor la suspendarea executării raportului de inspecție fiscală contestat, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice ...", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale "și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Așa cum se poate observa din analizarea textelor enunțate, susceptibile de a fi suspendate sunt numai actele administrative definite ca atare de legea contenciosului administrativ.

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, potrivit art. 109 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, rezultatul inspecției fiscale se consemnează într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecției din punct de vedere faptic și legal, iar la finalizarea inspecției fiscale, raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere.

Potrivit art. 85 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:

a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4);

b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că actul administrativ fiscal care produce efecte juridice și care este executoriu din oficiu este decizia de impunere și nu raportul de inspecție fiscală, care doar prezintă constatările organului de control.

Coroborând dispozițiile legale incidente cu situația de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat în mod corect că acest capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect suspendarea raportului de inspecție fiscală din 12 martie 2014, astfel cum a fost formulat, este inadmisibil.

De asemenea, în mod corect a reținut Curtea de apel că acțiunea nu a rămas fără obiect ca urmare a deschiderii procedurii generale a insolvenței, aceasta nefiind îndreptată împotriva debitorului, ci fiind o acțiune în care debitorul are calitatea de reclamant.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a formulat critici cu privire la soluția dată de instanța de fond cu privire la aspectele prezentate anterior, motivele de recurs vizând soluția de respingere a cererii de suspendare pe motivul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și în special a condiției referitoare la obligativitatea achitării cauțiunii.

În legătură cu această soluție, Înalta Curte, în acord cu considerentele reținute de instanța de fond, constată că potrivit dispozițiilor art. 215 din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind C. proc. fisc., introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, dispozițiile acestui articol neaducând atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

În mod corect a apreciat Curtea de apel că instanța competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar, în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.

Or, în cauză, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de achitare a cauțiunii, stabilită în sarcina sa prin încheierea din 2 iulie 2014, deși s-au acordat două termene de judecată în acest sens, astfel încât în mod corect instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de Impunere nr. F-MH 123/2014 ca neîntemeiată.

Înalta Curte apreciază că această soluție este legală, având în vedere că în materie fiscală dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 se completează cu prevederile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., din care rezultă că depunerea cauțiunii este o etapă prealabilă obligatorie pentru analizarea oportunității suspendării actului administrativ.

Nu poate fi primită susținerea recurentei privind imposibilitatea de plată a cauțiunii ca urmare a popririi conturilor sale, atâta timp cât textul de lege nu dispune în acest sens, acesta reglementând în mod imperativ doar obligația depunerii cauțiunii ca etapă prealabilă soluționării pe fond a cererii de suspendare, fără a dispune și în ceea ce privește modalitatea de plată sau proveniența sumelor necesare achitării acesteia.

De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei cu privire la incidența în speță a dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, potrivit cărora: "Toate acțiunile introduse de administratorul judiciar sau de lichidator în aplicarea dispozițiilor prezentei legi, inclusiv pentru recuperarea creanțelor, sunt scutite de taxe de timbru."

Pe de o parte, acest text de lege stabilește doar scutirea de plata taxelor de timbru reglementate de dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013, iar nu și de plata cauțiunii aferente unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, reglementată de dispozițiile art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată nu a fost formulată de administratorul judiciar, ci de către reclamantă, iar la momentul introducerii acțiunii, respectiv la data de 14 aprilie 2014, aceasta nu era supusă procedurii insolvenței, procedură în care a intrat ulterior, prin încheierea de ședință din data de 8 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2014.

Intrarea recurentei-reclamante în procedura insolvenței ulterior promovării prezentei acțiuni, pe parcursul soluționării acesteia, nu o îndreptățește pe reclamantă să invoce dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, nefiind vorba despre o acțiune pentru recuperarea unei creanțe pe care reclamanta ar avea-o față de un debitor al său, sau o acțiune izvorâtă din prevederile legii insolvenței.

Chiar dacă la data pronunțării sentinței recurate Legea nr. 85/2006 fusese abrogată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 115 alin. (1) din noua lege a preluat dispozițiile prevăzute de art. 77 anterior menționat, dispunând în același sens.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererea formulată de reclamantă, astfel că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC "A." SA, prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva Sentinței nr. 286/2014 din 15 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL