ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 421/2016

Decizia nr. 421/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1088 din 18 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamantul Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean în contradictoriu cu pârâtele SC A. SA Satu Mare și SC B. SRL Bixad; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar, cu clauză de vânzare a activului „Cantină - bufet" din 03 mai 2001, încheiat între pârâtele SC A. SA Satu Mare și SC B. SRL Bixad; au fost obligate pârâtele să lase reclamantului Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare, în deplină proprietate și posesie construcția cu destinație economică, comerț „Cantină - bufet" situată în municipiul Satu Mare, B-dul V.L. nr. 21, județul Satu Mare; s-a admis excepția inadmisibilității petitului trei al cererii precizate și s-a respins acest petit ca inadmisibil; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Consiliul Județean Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 43 din 17 aprilie 2000 a Curții de Apel Oradea, a casat sentința recurată și rejudecând, a admis acțiunea cu excepția pct. 42 - 43 din Anexa 2 la Hotărârea nr. 135/1999 a Consiliului Județean Satu Mare.

Prin această decizie s-a statuat că în anexa nr. 2 la această hotărâre, la pozițiile nr. 42 și 43 au fost incluse în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al județului Satu Mare: clădire cantină, construită în anul 1971, situată în B-dul V.L. nr. 21, cu o suprafață construită de 170 mp și o suprafață desfășurată de 930,70 mp; terenul aferent cantinei, în suprafață de 414,70 mp nr. top XX., întabulat în CF YY. și ZZ. Satu Mare.

S-a mai reținut că din actele depuse la dosar rezultă că această cantină a fost o investiție a fostului Consiliu Popular Județean Satu Mare și că imobilele vizate sunt de utilitate județeană și fac parte din domeniul public al județului Satu Mare.

Totodată, s-a reținut că prin decizia civilă nr. 251 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, s-a statuat că SC B. SRL este titularul unui drept de folosință pe baza unui contract de leasing imobiliar încheiat cu SC A. SA Satu Mare, care nu deține calitatea de proprietar al imobilului situat la adresa de mai sus.

Astfel, prima instanță a constatat că prin cele două hotărâri s-au statuat cu putere de lucru judecat două aspecte esențiale în cauza pendinte, anume faptul că imobilul compus din clădire, construit în 1971, situat în B-dul V.L. nr. 21, cu o suprafață construită de 170 mp și o suprafață desfășurată de 930,70 mp și terenul aferent cantinei, în suprafață de 414,70 mp nr. top XX., întabulat în CF YY. și ZZ. Satu Mare face parte din domeniul public și faptul că SC A. SA Satu Mare nu deține calitatea de proprietar al acestui imobil.

Așadar, s-a apreciat că aceste constatări au intrat în puterea de lucru judecat, principiu care împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-un alt proces.

În acest context, demersul reclamantului Județul Satu Mare de constatare a nulității absolute a contractului de leasing imobiliar, cu clauză de vânzare a activului „Cantină - bufet" din 03 mai 2001, încheiat între pârâtele SC A. SA Satu Mare și SC B. SRL Bixad și de obligare a pârâtelor să îi lase în deplină proprietate și posesie acest imobil s-a apreciat a fi întemeiat.

În ce privește nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar, prima instanță a constatat că potrivit art. 948 C. civ., condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții sunt capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită.

Analizând incidența în speță a lipsei cerinței ca cel care vinde să fie titularul dreptului așa cum s-a arătat mai sus, s-a reținut că SC A. SA Satu Mare nu a fost niciodată proprietarul bunului vândut, acesta făcând parte din domeniul public astfel că nu putea transmite mai multe drepturi decât avea el însuși, conform principiului nemo plus juri sad alteris transferre potest quam se ipse habet.

Așa fiind, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar, cu clauză de vânzare a activului „Cantină - bufet" din 03 mai 2001, încheiat între pârâtele SC A. SA Satu Mare și SC B. SRL Bixad.

Ca o consecință a acestei nulități și a constatărilor ce au intrat în puterea lucrului judecat, prima instanță a reținut că pârâtele sunt simpli posesori ai bunului, deținut fără nici un titlu legal, impunându-se obligarea lor la a lăsa reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de mai sus, în temeiul art. 480 C. civ.

În ce privește petitul trei al cererii de chemare în judecată, prima instanță a constatat că acesta este inadmisibil, deoarece în speță nu există formulată o pretenție în sensul obligării reclamantului la contravaloarea unor eventuale investiții la imobilul revendicat, astfel că demersul reclamantului nu poate fi primit.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu a făcut dovada avansării unor cheltuieli în cauză, nedepunând nici un înscris în acest sens.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare, cât și pârâta SC B. SRL Bixad, iar prin decizia civilă nr. 388/A din 27 aprilie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins ambele apeluri.

În argumentarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut că susținerile apelanților sunt nefondate, prima instanță pronunțând o hotărâre temeinică și legală, conformă cu probele de la dosar.

Astfel, în ce privește apelul formulat de reclamantul Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare, s-a reținut că acesta critică hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș pentru două aspecte, respectiv pentru faptul că nu i s-a admis integral acțiunea, inclusiv petitul 3 al acestei acțiuni, prin care solicita să nu fie obligat la plata îmbunătățirilor făcute de către pârâtă în imobilul proprietatea sa, petit care în opinia reclamantului apelant a fost în mod greșit respins ca inadmisibil, iar pe de altă parte, reclamantul critică hotărârea primei instanțe de fond pentru că nu i s-au acordat cheltuielile de judecată solicitate, reținându-se în mod neîntemeiat ca acestea nu au fost dovedite, deși avocatul reclamantului a depus dovezile necesare.

În ce privește petitul 3 al acțiunii formulate de reclamant, s-a constatat că în mod temeinic și legal a fost respins ca inadmisibil, deoarece în litigiul de față nu s-a solicitat de către pârâtă obligarea reclamantului la plata vreunor sume ce reprezintă contravaloarea unor eventuale investiții la imobil, astfel că reclamantul nu poate solicita instanței sa pronunțe o hotărâre prin care să se statueze că nu poate fi obligat la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea unei investiții, câtă vreme această sumă nu i s-a solicitat, respectiv nu există un petit corelativ în acest litigiu, prin care să i se fi pretins reclamantului contravaloarea investițiilor la imobil.

Susținerea reclamantului că într-un alt dosar care, în prezent, este suspendat, s-a solicitat obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului și construcției denumită „cantină - bufet" s-a apreciat că nu are relevanță pentru acest litigiu, căci reclamantul se poate apăra în mod corespunzător în litigiul respectiv cu privire la temeinicia solicitărilor părții adverse.

În ce privește motivul 2 al apelului reclamantului, prin care se critică hotărârea tribunalului, deoarece nu i s-au acordat cheltuielile de judecată, s-a constatat că și acest motiv este neîntemeiat, deoarece cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, deși au fost dovedite în fața instanței de apel, fiind depuse dovezile efectuării acestor cheltuieli, în sumă totală de 5.419,04 RON la dosar, aceste dovezi nu au fost depuse și în fața primei instanțe, niciunul dintre înscrisurile depuse în apel, nefiind regăsite la dosarul primei instanțe. Mai mult, s-a reținut că în fața primei instanțe, la momentul rămânerii cauzei în pronunțare, reprezentanta reclamantului a arătat că va preciza ulterior dacă solicită cheltuieli de judecată, astfel încât în mod întemeiat, prima instanță nu a acordat cheltuieli de judecată reclamantului, ele nefiind dovedite și nici măcar solicitate la acel moment.

În ce privește apelul formulat de pârâta SC B. SRL, s-a constatat că aceasta critică hotărârea primei instanțe, solicitând respingerea cererii formulate de reclamant, căci, în opinia sa, s-a reținut în mod neîntemeiat prin sentința apelată că reclamantul este proprietarul imobilului ce face obiectul litigiului și că acesta ar fi fost inclus în domeniul public al Județului Satu Mare, întrucât, prin decizia civilă nr. 3432/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut clar că apartenența la domeniul public se referă la imobilul situat pe terenul de sub nr. top XX. înscris în CF YY. și CF ZZ. Satu Mare, or imobilul în litigiu este înscris în CF nr. WW. Satu Mare cu nr. top. SS. și CF TT. Satu Mare cu nr. top. VV. Totodată, pârâta a susținut că în mod eronat prima instanță a reținut că SC A. SA ar fi fost un simplu posesor al bunului pe care l-a deținut fără just titlu, astfel încât, în mod neîntemeiat a fost obligată pârâta, care a încheiat cu SC A. SA un contract de leasing imobiliar, să lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

O altă critică adusă de pârâtă sentinței apelate, a fost aceea că nu s-a respectat cadrul procesual, în sensul că, nu a fost citată și C., pentru a-i fi opozabilă această sentință, deoarece prin precizarea din data de 05 martie 2003, când reclamantul și-a retras acțiunea față de mai mulți pârâți, această pârâtă nu a fost menționată.

În ce privește primul motiv de apel formulat de pârâtă, potrivit căruia tribunalul a reținut în mod eronat că reclamantul este proprietarul imobilului și că pârâta îl ocupă fără drept astfel încât a fost obligată să-i lase reclamantului în deplină proprietate și posesie acest imobil, s-a reținut că pârâta încearcă să acrediteze ideea că prima instanță a tăcut o confuzie între numerele de CF și cele topografice, potrivit cărora s-a stabilit proprietatea asupra imobilului, însă, această susținere s-a apreciat a fi neîntemeiată, deoarece părțile s-au judecat prin mai multe litigii cu privire la proprietatea asupra imobilului denumit „cantină", stabilindu-se, în mod irevocabil, că acest imobil aparține reclamantului, aflându-se în proprietatea acestuia.

Astfel, s-a statuat în mod irevocabil că apartenența imobilului la domeniul public al Județului Satu Mare s-a finalizat în urma pronunțării deciziei civile nr. 3432/2001 a Curții Supreme de Justiție, unde se precizează, fără echivoc, că imobilul clădire - cantină construit în 1971 și terenul aferent aparțin domeniului public, respectiv județului Satu - Mare.

Totodată, s-a mai reținut că prin decizia civilă nr. 208 din 03 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul x/296/2006, s-a constatat că SC A. SA, care a încheiat contractul de leasing imobiliar cu pârâta SC B. SRL, nu a dovedit calitatea de proprietar asupra ambelor imobile, construcție și teren, deținute în folosință în baza contractului de leasing, spre deosebire de partea adversă Județul Satu Mare, care, în urma probatoriului administrat a justificat cu înscrisuri calitatea de proprietar pentru cele două imobile și apartenența acestora la domeniul public.

De asemenea, s-a mai reținut că prin decizia civilă nr. 251 din 30 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. x/296/2006, s-a constatat că susținerea SC B. SRL potrivit căreia nu ar exista identitate între imobilul în cauză și cel care figurează în domeniul public, nu poate fi acceptată, în speță dovedindu-se pe deplin că imobilul cantină - bufet apare menționat pe lista imobilelor care aparțin domeniului public al Județului Satu Mare și este situat pe B-dul V.L., nr. 21, fiind construit în baza proiectului din anul 1970. Și în acest dosar, pârâta SC B. SRL a susținut ideea că se face o confuzie între imobile, motiv pentru care s-a dispus o expertiză, iar instanța a precizat că expertul, cu ocazia ieșirii la fața locului, nu a identificat un al doilea imobil cantină - bufet în locația menționată.

Așadar, acest motiv de apel, invocat de către pârâtă s-a constatat a fi nefondat, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul este proprietar al imobilului din litigiu și că pârâta îl deține tară drept.

Cât privește motivul de apel invocat de pârâtă, potrivit căruia nu a fost respectat cadrul procesual, nefiind citată pentru opozabilitate și o persoană fizica la care nu s-a renunțat potrivit precizării de acțiune din 05 martie 2003, s-a constatat că și acest motiv este neîntemeiat, deoarece cadrul procesual a fost stabilit în primă instanță de către reclamant, care a considerat prin precizări succesive de acțiune că partea cu care dorește să se judece și care ocupă fără drept imobilul aflat în proprietatea sa este SC B. SRL.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt relevante și dovedite motive de schimbare în tot sau în parte sau de anulare a sentinței apelate, s-au respins apelurile formulate de reclamantul Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare și pârâta SC B. SRL.

Împotriva deciziei civile nr. 388/A din 27 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare cât și pârâta SC B. SRL Bixad.

Recursul reclamantului Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare: Prin memoriul de recurs, reclamantul Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul admiterii celui de-al treilea petit din „precizarea la acțiune" formulată, precum și a cererii de obligare a pârâtelor SC A. SA și SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurentul-reclamant a susținut că instanța a constatat că ambele motive de apel formulate sunt nefondate, rară a indica motivele de fapt și de drept avute în vedere la fundamentarea acestei soluții.

Totodată, a arătat recurentul că hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., art. 111 C. civ., precum și ale art. 21 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, în ceea ce privește ambele motive de apel.

Astfel, în ceea ce privește petitul trei al precizării la acțiune, recurentul a arătat că instanța s-a limitat să considere că în mod temeinic și legal că a fost respins de prima instanță, deoarece în litigiul de față nu s-a solicitat de către pârâtă obligarea reclamantului la plata vreunor sume ce reprezintă contravaloarea unor eventuale investiții la imobilul din litigiu, fără a prezenta argumentele avute în vedere.

În ceea ce privește solicitarea de a nu fi obligat la plata contravalorii unor eventuale investiții făcute nelegal și cu rea-credință de pârâta SC B. SRL la imobilul situat în mun. Satu Mare, str. V.L., nr. 21, a arătat recurentul că nefiind parte în contractul de leasing imobiliar acesta nu îi e opozabil.

A susținut recurentul că instanța de judecată trebuia să constate implicit admisibilitatea petitului trei din "precizarea la acțiune" și să constate și nulitatea absolută a dispozițiilor art. 17.2 din contractul amintit care prevăd că locatarul poate să exercite acțiuni posesorii față de terți și are dreptul de a executa investiții, modernizări și îmbunătățiri, fără a pretinde locatorului despăgubiri sau contravaloarea acestora.

A mai arătat recurentul că anterior încheierii contractului de leasing, Consiliul Județean Satu Mare, prin adresa din 1 martie 2001, a notificat SC A. SA de faptul că imobilul în litigiu aparține domeniului public al Județului Satu Mare, iar ulterior încheierii contractului, să se abțină de la acte de dispoziție asupra bunului.

Prin urmare, apreciază recurentul că solicitarea de a se constata că nu poate fi obligat la plata contravalorii investițiilor efectuate la imobilul revendicat este întemeiată, potrivit art. 111 C. proc. civ.

În continuare, a susținut recurentul că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că nu au fost solicitate la prima instanță cheltuielile de judecată de către reclamant, având în vedere că odată cu depunerea de concluziilor scrise la dosar, s-a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA și a intervenientei în nume propriu SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 50.000.000 RON reprezentând contravaloarea taxei de timbru achitată de reclamant, precum și a cheltuielilor ocazionate cu deplasarea și cazarea în Timișoara a reprezentanților Consiliului Județean Satu Mare.

În prezentul litigiu, a arătat recurentul că a achitat o taxă de timbru, stabilită de către instanță, solicitând ca, în cazul în care îi va fi admisă acțiunea, pârâtele să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată reprezentând această taxă de timbru, precum și alte cheltuieli efectuate de reprezentanții reclamantului în legătură cu acest proces, iar la dosar au fost depuse dovezi în acest sens constând în chitanța cu care a fost achitată taxa de timbru, facturi de cazare la hotel, ordine de deplasare, astfel încât în temeiul art. 274 C. proc. civ. și art. 21 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, instanța trebuia să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul pârâtei SC B. SRL:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă SC B. SRL Bixad a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în totalitate a sentinței primei instanțe și a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii cerererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile formulate în fața instanței de apel cu privire la faptul că în mod greșit s-a reținut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public și că în baza deciziei civile nr. 3432/2001 a Curții Supreme de Justiție, imobilul care face obiectul material al litigiului este înscris în CF nr. WW. Satu Mare cu nr. top. SS. și CF TT. Satu Mare cu nr. top. VV. și că ar fi fost inclus în domeniul public al județului Satu Mare, întrucât decizia menționată reține că apartenența la domeniul public se referă la imobilul situat pe terenul de sub nr. top. XX. înscris în CF YY. și CF ZZ. Satu Mare, deci, se face referire la un alt imobil edificat situat pe cu totul altă parcelă de teren.

A mai arătat recurenta că acest argument juridic care a condus la respingerea apelului său a fost întărit și de reținerea coroborată a considerentelor care au stat la baza pronunțării deciziei civile nr. 251/2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, unde se invoca faptul că expertul desemnat, cu ocazia deplasării în teren, nu ar fi identificat un al doilea imobil cantină bufet în locația menționată.

Față de aceste aspecte, a precizat faptul că printre obiectivele care au stat la baza efectuării acelei lucrări de expertiză, acest obiectiv nu a fost formulat, expertul nefiind învestit cu o asemenea identificare, iar aceste aspecte au stat la baza convingerii, atât a instanței de fond cat și a instanței de apel, convingeri care în opinia sa nu au un temei legal.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de nelegalitate, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Este de reținut, de asemenea, ca simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Revenind la recursul reclamantului Județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare, acesta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate, încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanță.

În cauză, se constată că niciuna din aceste ipoteze nu a fost argumentată corect, recurentul neindicând încălcarea sau greșita aplicare a vreunei norme legale, singura referire fiind la dispozițiile art. 111, art. 274 C. proc. civ., referire făcută de altfel doar cu scopul de a explicita opinia sa referitoare la greșita soluționare a celor două motive de apel formulate, deci a fondului cauzei.

În concluzie, cu referire la criticile invocate se va reține că reclamantul prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentului nu relevă nicio încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor legale de natură să impună modificarea soluției adoptate.

Cu toate acestea, examinând decizia recurată din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., se constată că nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere astfel cum s-a reținut, inexistența unui capăt de cerere referitor la plata unor sume ce ar reprezenta contravaloarea investițiilor presupus a fi fost executate.

În ceea ce privește critica referitoare la neacordarea cheltuielilor de judecată, din perspectiva dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că potrivit textului legal menționat, partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata acestora, însă, în speță, așa cum rezultă din încheierea de amânare a pronunțării din 9 decembrie 2014, după ce s-au pus concluzii pe fondul cauzei, reprezentantul reclamantului a arătat că va preciza ulterior dacă solicită cheltuieli de judecată, astfel încât față de atitudinea procesuală a părții, nu poate fi imputată instanței modalitatea de soluționare a acestei chestiuni.

Potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii iar conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile pârtilor.

Obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispozițiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția pronunțată.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, deși nu a structurat argumentele dezvoltate potrivit fiecărui motiv de recurs invocat, se constată că recurentul-reclamant a criticat soluția atacată susținând că instanța a respins ambele motive de apel ca nefondate, fără a motiva în fapt și în drept această soluție.

Or, în cauză, motivarea deciziei curții de apel răspunde acestor exigențe legale, având în vedere că au făcut obiectul examinării efective apărările și susținerile părților, situația de fapt și dezlegarea în drept statuată fiind temeinice și legale, atât în ceea ce privește soluția dată petitului 3 al cererii cât și pe chestiunea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește recursul pârâtei SC B. SRL Bixad, se constată de asemenea a fi nefondat, pentru considerentele ce succed.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit s-a reținut că imobilul în litigiu face parte din domeniul public și că în baza deciziei civile nr. 3432/2001 a Curții Supreme de Justiție, imobilul care face obiectul material al litigiului este înscris în CF nr. WW. Satu Mare cu nr. top. SS. și CF TT. Satu Mare cu nr. top. VV. și că ar fi fost inclus în domeniul public al județului Satu Mare, întrucât decizia menționată reține că apartenența la domeniul public se referă la imobilul situat pe terenul de sub nr. top. XX. înscris în CF YY. și CF ZZ. Satu Mare, deci, se face referire la un alt imobil edificat situat pe cu totul altă parcelă de teren.

Motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care recurenta trebuia să demonstreze lipsa de bază legală a soluției atacate, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează aplicarea greșită a unei norme juridice.

Așa fiind, se constată că, deși a invocat motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat nicio critică ce ar putea conduce la modificarea deciziei atacate, susținerile sale vizând exclusiv modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, cu referire Ia apartenența la domeniul public a imobilului în litigiu, constatare eronată în opinia sa, care însă nu poate face obiectul analizei instanței de recurs, fiind o chestiune de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Interpretarea probelor, respectiv, analiza cărților funciare, reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond, și nu al celei de recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac.

Pentru considerentele ce preced, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamantul județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare și de pârâta SC B. SA Bixad împotriva deciziei civile nr. 388/A din 27 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul județul Satu Mare prin Consiliul Județean Satu Mare și de pârâta SC B. SA Bixad împotriva deciziei civile nr. 388/A din 27 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2016.