ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2019

Asupra cererii de recurs de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 1381 din 20 iunie 2017, Tribunalul Satu Mare a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 48.650 euro, reprezentând despăgubiri pentru perioada aprilie 2006 - aprilie 2009. A respins restul pretențiilor. A obligat pârâta SC A. SA să plătească reclamanților suma de 3780 RON, cheltuieli de judecată. A respins ca tardivă cererea modificată formulată de reclamanții Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, împotriva pârâtei SC B. SRL, cu sediul în Bixad, str. x, jud. Satu Mare. A obligat reclamanții să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA invocată de aceasta, instanța a respins-o reținând că încheierea contractului cu SC B. SRL are drept premisă condiția deținerii în stăpânire a imobilului de către pârâta SC A. SA, astfel că nu se poate aprecia că aceasta nu justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, pentru considerentul că imobilul a fost întrebuințat de SC B. SRL

Cu privire la fondul cererii, s-a reținut că prejudiciul invocat de reclamanți constă în contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o prin închirierea imobilului identificat în petit, dacă pârâta nu ar fi exercitat folosința asupra bunului.

Caracterul ilicit al folosinței exercitate de către pârâtă rezultă din hotărârile judecătorești depuse la dosar, părțile purtând anterior alte litigii, statuându-se de instanță în mod irevocabil că apartenența imobilului la domeniul public al Județului Satu Mare s-a finalizat în urma pronunțării Deciziei civile nr. 3432 din 1 ianuarie 2001 a Curții Supreme de Justiție și că SC A. SA nu deține calitatea de proprietar al acestui imobil (Sentința civilă nr. 1088/2014 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosar nr. x/2003, menținută prin Decizia civilă nr. 388/A/2015 a Curții de Apel Oradea).

Prin urmare, din probele administrate a rezultat că proprietarul Județul Satu Mare a fost lipsit de folosința efectivă a bunului său, ca urmare a actului ilicit de deposedare săvârșit de pârâta SC A. SRL, aceasta încheind Contractul de leasing imobiliar nr. 46 din 3 mai 2001.

Fapta ilicită a pârâtei de a lipsi proprietarul de folosința imobilului a fost săvârșită cu vinovăție, aspect ce rezultă din faptul că încă din cursul anului 2001, prin adresa din 1 martie 2001, SC A. SA a fost notificată de către Consiliul Județean Satu Mare, ca, în cazul privatizării, să excludă respectivul imobil de pe lista de privatizare, aspect reținut în considerentele Deciziei civile nr. 251/2014-R pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2006. Exercitarea nelegitimă a posesiei asupra imobilului a fost opusă pârâtei de către reclamantul Consiliul Județean Satu Mare și cu prilejul promovării cererii înregistrată la data de 5 iunie 2001 în Dosar nr. x/2001, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, în raport de probatoriul administrat, instanța a reținut vinovăția pârâtei față de împrejurarea de a dispune asupra bunului și a-i culege fructele, în condițiile în care cunoștea în mod neîndoielnic că nu deține proprietatea asupra acestuia.

Instanța a apreciat că prin această faptă ilicită, proprietarului i-a fost cauzat o pagubă, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Pentru evaluarea prejudiciului s-a recurs la efectuarea unei expertize în specialitatea construcții și evaluări imobiliare. La stabilirea cuantumul sumei care reprezintă contravaloarea lipsei de folosință, instanța nu a utilizat criteriul chiriei lunare practicate pe piața liberă pentru imobile similare celui în discuție, propus de reclamantă, ci a avut în vedere taxa pentru închirierea de terenuri și construcții din domeniul public și privat al județului Satu Mare aprobată prin Hotărârea Consiliului Județean Satu Mare nr. 85/2006, aceasta fiind taxa legală pe care Județul Satu Mare ar fi putut să o încaseze prin închirierea imobilului în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009.

Conform concluziilor formulate de expertul C. în cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară, valoarea totală a chiriei raportată la HCJ nr. 85/2006 în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009 este de 220.100 RON, echivalent a 48.650 euro.

Prin urmare, având în vedere că în cauză s-a făcut dovada faptului că pârâta a folosit fără drept imobilul asupra căruia reclamanta are drept de proprietate, situație în care datorează despăgubiri pentru prejudiciul astfel creat, instanța a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 998 - 999 C. civ. vechi ce antrenează răspunderea civilă delictuală, atât sub aspectul faptei ilicite, al prejudiciului și al legăturii de cauzalitate dintre acestea, cât și cu privire la vinovăția pârâtei în săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de pagubă.

În consecință, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților, în sensul că a obligat pârâta SC A. SA la plata către reclamanți a sumei de 48.650 euro, respingând restul pretențiilor. Totodată a obligat pârâta SC A. SA, ca parte căzută în pretenții, să plătească reclamanților cheltuielile de judecată avansate de aceștia, în sumă de 3.780 RON, reprezentând onorariul expertului judiciar.

Având în vedere că prin încheierea din data de 22 noiembrie 2006 s-a admis excepția tardivității cererii modificate formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, instanța a respins ca tardivă cererea modificată și, în temeiul art. 274 vechiul C. proc. civ., a obligat reclamanții să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorarul avocatului, dovedit cu chitanța depusă în probațiune.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, precum și SC A. SA SA.

Prin Decizia nr. 369 din 28 noiembrie 2017 Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții reclamanți Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare și de apelanta pârâtă SC A. SA Satu Mare, împotriva Sentinței nr. 1381/CA din 20 iunie 2017, pronunțată de către Tribunalul Satu Mare, pe care a menținut-o în totalitate.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, precum și SC A. SA SA.

Prin Decizia nr. 805 din 15 martie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare și a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Satu Mare împotriva Deciziei nr. 369/C din 28 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei la aceeași instanță de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea a reținut că împotriva Sentinței nr. 1381 din 20 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a formulat apel pârâta SC A. SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe cale de consecință, respingerea acțiunii introductive, în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, iar în subsidiar, ca fiind neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată, intimații reclamanți Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare au solicitat respingerea apelului declarat de apelanta pârâta SC A. SA

Prin Decizia nr. 61/C/2019-A din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul formulată de apelanta pârâtă SC A. SA în contradictoriu cu intimații Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean și Consiliul Județean Satu Mare, împotriva Sentinței nr. 1381 din 20 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbă în parte, în sensul că fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, având ca obiect despăgubiri pentru perioada aprilie 2006 - aprilie 2009. A fost înlăturată obligația pârâtei SC A. SA de a le plăti reclamanților Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare suma de 3.780 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. Au fost obligate în solidar intimatele reclamante Județul Satu Mare prin președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, să-i plătească apelantei pârâte SC A. SA, cheltuieli de judecată, în cuantum de 6.278,3 RON, reprezentând 2.619,4 taxă judiciară de timbru în apel, 2.650 RON taxă judiciară de timbru în recurs și cheltuieli de transport în recurs în sumă de 100.890 RON, justificate prin dovezile depuse la dosar.

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor invocate și a apărărilor formulate, instanța a reținut următoarele:

S-a reținut că pricina este în al doilea ciclu procesual, ca urmare a pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a Deciziei nr. 805 din 15 martie 2018.

Prin această hotărâre a fost respins recursul reclamantelor Județul Satu Mare, prin Președintele Consiliului Județean Satu Mare și al Consiliul Județean Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 369 din 28 noiembrie 2017 a Curții de Apel Oradea și a fost admis recursul pârâtei SC A. SA împotriva aceleași hotărâri judecătorești, care a fost casată cu trimitere spre rejudecare, în ceea ce privește apelul celei din urmă.

Instanța supremă a arătat, în esență că, instanța de apel, pentru stabilirea situației de fapt, a avut în vedere numai contractul de leasing încheiat între părți la 3 mai 2001, pe o perioadă de 36 de luni, fără a ține cont și de actul adițional la contract încheiat de comun acord de părțile contractuale la 7 martie 2003, prin care s-a hotărât suspendarea efectelor contractului de leasing începând cu 20 martie 2003.

S-a mai precizat prin decizie că recurenta pârâtă susține prin motivele formulate că eronat s-a reținut că a fost posesoarea imobilului în perioada 2006 - 2009, în baza contractului de leasing, în condițiile în care, din 2003 acesta a fost suspendat prin actul adițional, atât în privința ratelor, cât și în ceea ce privește plata valorii reziduale, iar, în acest context, s-a concluzionat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru a se pronunța asupra actului adițional neanalizat.

În acest sens, prin îndrumările date, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că, instanța de apel va trebui să analizeze efectele actului adițional asupra contractului de leasing, să lămurească până când au fost încasate ratele de către pârâtă și dacă aceasta a încasat vreo sumă de bani pentru folosința acestui imobil în perioada 2006 - 2009, iar sub aspectul culpei pârâtei, va stabili dacă începând cu 2006, societatea recurentă a avut o atitudine culpabilă de natură a atrage răspunderea civilă delictuală având în vedere că, contractul de leasing a fost suspendat.

Față de aspectele reliefate în considerentele deciziei, s-a desprins că ceea ce se impune a se clarifica cu ocazia rejudecării, ca o consecință a admiterii doar a recursului pârâtei SC A. SA, este îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în persoana pârâtei recurente, în raport cu efectele produse de încheierea Actului adițional nr. x din 7 martie 2003, aferent Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001.

Instanța a avut în vedere că, prin Decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul "cantină", construit în anul 1971 pe Bd. x nr. 21 Satu Mare, a reprezentat o investiție a fostului Consiliul Popular Județean Satu Mare, fiind inclusă în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Județului Satu Mare la pozițiile 42 și 43, din anexa nr. 2 la Hotărârea nr. 135/1999 a Consiliului Județean Satu Mare.

De asemenea, prin Sentința nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiș, pronunțată în Dosar nr. x/2003, ca urmare a strămutării cauzei de la Tribunalul Satu Mare, hotărâre irevocabilă, în baza deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 388 din 27 aprilie 2015, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, la solicitarea reclamantei Județul Satu Mare și au fost obligate pârâtele SC A. SA Satu Mare și SC B. SRL să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesia imobilul reprezentând cantină-bufet situat în Satu Mare.

În motivarea Sentinței nr. 1088 din 18 decembrie 2014, instanța a avut în vedere Deciziile nr. 3432 din 1 noiembrie 2001 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ și nr. 251 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a stabilit, fără a se putea infirma într-un litigiu ulterior, apartenența la domeniul public a imobilului cantină-restaurant și lipsa calității de proprietar a SC A. SA S-a reținut, de asemenea, că, nulitatea absolută a contractului de leasing derivă din faptul că SC A. SA neavând calitatea de proprietar, nu putea transmite mai multe drepturi decât avea ea însăși, dar și că pârâtele SC A. SA și SC B. SRL sunt simpli posesori ai bunului.

Litigiul în discuție îl reprezintă acțiunea formulată de reclamanții Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, care au chemat în judecată pârâta SC A. SA Satu Mare, solicitând obligarea celei din urmă la plata de despăgubiri pentru folosința imobilului, constând în teren în suprafață de 679 mp din CF x nr. top. x Satu Mare, teren în suprafață de 1.185 mp din CF x nr. top. x Satu Mare și construcție "cantină bufet"- proprietatea publică a Județului Satu Mare, pe perioada 2006 - 2009. Acțiunea a fost întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 998 C. civ. vechi.

Pârâta SC A. SA a fost creată ca urmare a înființării societăților comerciale cu capital integral de stat, prin reorganizarea vechilor întreprinderi de stat, întrând în posesia bunului care face obiectul litigiului.

Aspectele menționate sunt confirmate, prin Decizia nr. 251 din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea. În cuprinsul deciziei, s-a reținut că, până în anul 1990, cantinele-bufet ale consiliilor populare județene, împreună cu gospodăriile de partid, au fost administrate de Unitatea Agro-Industrială Satu Mare, iar după 1990 au trecut în patrimoniul noii unități înființate - SC A. SA Satu Mare.

Din înscrisurile de la dosar reiese că, odată cu inițierea procedurilor de privatizare, Consiliul Județean Satu Mare a notificat SC A. SA, prin Adresa nr. x din 1 martie 2001, să nu includă clădirea cantină-bufet în lista ce cuprinde bunurile supuse privatizării, întrucât, prin Hotărârea nr. 135/1999, a fost cuprinsă în lista bunurilor care aparțin domeniului public al Județului Satu Mare.

Cu toate acestea, la data de 3 mai 2001 aceasta a încheiat, în calitate de proprietar-locator, contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46, prin care a transmis dreptul de folosință și posesie asupra imobilului reprezentând cantină-bufet către utilizatorul locatar SC B. SRL pe o perioadă de trei ani.

Anterior acestui moment, la data de 3 decembrie 1998, pârâta apelantă, a încheiat cu B. SRL, contractul de închiriere nr. 932, prin care i-a dat locatarei în folosință cantina restaurant din Satu Mare, str. x, pe perioada 3 decembrie 1998 - 3 decembrie 2001, în schimbul unei chirii stabilite prin acordul lor.

De asemenea, instanța a observat că prin Actul adițional nr. x din 7 martie 2003, aferent Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, contractanții au convenit să suspende plata ratelor de leasing, începând cu rata a noua, până la data la care proprietarul locator va prezenta un act apt de intabulare a cantinei restaurant, plata ratelor suspendate urmând a fi reluată în termen de zece zile de la înscrierea construcției în CF.

Din situația depusă cu ocazia rejudecării cauzei în apel, curtea a observat că SC B. SRL a achitat în contul ratelor de leasing către SC A. SA, suma de 1.989.418.752 RON vechi, ultima plată fiind efectuată prin chitanța nr. x din 9 iunie 2004, vizând rata a zecea.

Situația privind modul de plată a ratelor de leasing de către SC B. SRL, a stat la baza acțiunii formulate de aceasta împotriva pârâtei apelante în Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Satu Mare, declinat Tribunalului Satu Mare, demers exercitat ca urmare a constatării nulității absolute a Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, prin Sentinței nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiș.

Din precizările depuse în apel de către apelanta SC A. SA și centralizatorul întocmit la data de 18 martie 2016, reiese că s-au emis facturi fiscale pentru ratele de leasing 1 - 11, au fost achitate de SC B. SRL ratele 1 - 8, nu au fost achitate ratele 9 - 11, iar pentru rata a 12 a care reprezintă valoarea reziduală a activului nu a fost emisă factura și nici nu a fost achitată.

Totodată, în cuprinsul acelorași precizări, apelanta pârâtă a arătat că în perioada aprilie 2006- aprilie 2009 nu s-a mai încasat nicio sumă de bani de la SC B. SRL Acest aspect n-a fost contestat de către reclamanta intimată.

În urma analizei înscrisurilor la care s-a făcut referire, a rezultat că plata ratelor de leasing a încetat în 2004, conform situației depuse de SC B. SRL și în cursul anului 2003, potrivit precizărilor SC A. SA, dar și că în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009 nu s-a mai încasat nicio sumă de bani de la SC B. SRL.

De altfel, pretențiile formulate de SC B. SRL împotriva SC A. SA, decurgând din Contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, ca urmare a constatării nulității lui, prin Sentinței nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiș, irevocabilă, fac obiectul Dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Satu Mare, declinat în favoarea Tribunalului Satu Mare și urmează a fi stabilite în cadrul acelui litigiu.

Un alt aspect esențial care se desprinde din înscrisurile de la dosar este și acela că, ulterior pronunțării Sentinței nr. 1088 din 18 decembrie 2014 a Tribunalul Timiș, SC B. SRL a formulat o acțiune în pretenții în contradictoriu cu Județul Satu Mare prin care a cerut plata contravalorii investițiilor efectuate de ea la imobilul în litigiu, iar aceasta face obiectul Dosarului nr. x/2015

În cadrul acestei acțiuni, SC B. SRL recunoaște că folosește imobilul de la finele anului 1999.

Mai mult, reclamanta intimata, chiar prin precizarea de acțiune depusă în cadrul dosarului de față, a solicitat chemarea în judecată a SC B. SRL în calitate de pârâtă, deoarece, folosește de mai mulți ani imobilul, chiar și la data formulării cererii, respectiv 3 iunie 2016, fiind în posesia acesteia, motiv pentru care a fost nevoită să demareze procedura executării silite în Dosarul execuțional nr. x/2015.

De asemenea, cu acel prilej, reclamanta intimată a susținut că folosința imobilului decurge din adresele făcute către furnizorii de utilități, D., E. SA, F. SA și SC G. SA, din care reiese că titularul contractelor de utilități este B., adrese ce sunt atașate în dosarul tribunalului.

Precizarea de acțiune a fost respinsă ca tardivă și inadmisibilă prin încheierea de ședință din 22 noiembrie 2016 a Tribunalului Satu Mare, iar încheierea nu a fost apelată.

Art. 998 din vechiul C. civ., aplicabil în cauză, reglementează că, orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar prin art. 999 din același act normativ se prevede că, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției celui ce a produs prejudiciul.

Curtea a apreciat că în cauza dedusă judecății nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită reprezintă conduita (acțiunea sau inacțiunea), care încalcă normele dreptului obiectiv, cu consecința vătămării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanelor. Săvârșirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este consecința acțiunii sau inacțiunii respective. Pe de altă parte, prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană. Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert și să nu fie reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare.

Într-adevăr, lipsirea proprietarul imobilului de folosința acestuia constituie o faptă ilicită, însă, în speță, lipsa de folosință nu a fost cauzată de conduita apelantei pârâte.

SC B. SRL, este cea care a deținut, folosința imobilului începând cu 3 decembrie 1998, în baza Contractului de închiriere nr. x din 3 decembrie 1998, încheiat cu SC A. SA.

Această folosință, a continuat și ulterior, în baza Contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, prin care pârâta, în calitate de proprietar-locator a transmis dreptul de folosință și posesie asupra imobilului reprezentând cantină-bufet către utilizatorul locatar SC B. SRL, pe o perioadă de trei ani.

De asemenea, chiar dacă, prin Actul adițional nr. x din 7 martie 2003, aferent Contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46 din 3 mai 2001, contractanții au convenit să suspende plata ratelor de leasing, începând cu rata a noua, până la data la care, proprietarul locator va prezenta un act apt de intabulare a cantinei restaurant, SC B. SRL, a fost cea care a folosit și pe mai departe imobilul, până la evacuarea sa, inițiată de reclamantă în Dosarul execuțional nr. x/2015, respectiv la 28 noiembrie 2016, când s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire între acestea.

Că este așa, reiese, pe de o parte, din precizarea de acțiune depusă de intimata reclamantă în cadrul dosarului de față, în care se justifică chemarea în judecată a SC B. SRL, tocmai pe motivul că ea e cea care folosește de mai mulți ani imobilul, chiar și la data formulării respectivei cereri, 3 iunie 2016, fiind în posesia lui .

Pe de altă parte, folosința cantinei-bufet de către SC B. SRL, se desprinde și din demersul juridic exercitat de cea din urmă, împotriva Județului Satu Mare, în cadrul Dosarului nr. x/2015, prin care a cerut plata contravalorii investițiilor efectuate de ea la imobilul în litigiu, pe care a recunoscut că îl folosește încă de la finele anului 1999.

Prin urmare, din cele arătate nu rezultă nicio acțiune sau inacțiune din partea pârâtei intimate prin care reclamanta intimată să fi fost împiedicată de cea dintâi să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, bunul s-a aflat în posesia SC B. SRL, de la finele anului 1998, când l-a preluat de la pârâtă, în baza contractului de închiriere.

Săvârșirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este consecința acțiunii sau inacțiunii respective. Prin lipsirea de folosința bunului al căror proprietari sunt, într-adevăr, reclamanților li s-a produs un prejudiciu concretizat în contravaloarea chiriei stabilite prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, prin raportare la chiria stabilită prin HCJ nr. 85/2006 pentru cădiri și terenuri în perioada aprilie 2006 - aprilie 2009. Cu toate acestea, din situația factuală descrisă rezultă că, nu conduita pârâtei i-a cauzat intimatei paguba, deoarece cea care a folosit efectiv și în mod continuu activul până la evacuare sa în 28 noiembrie 2016, a fost SC B. SRL și nu SC A. SA.

În acest context, nu s-a putut reține nici existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu deoarece, în cadrul răspunderii civile delictuale, este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea omenească cu caracter ilicit și prejudiciu. Raportul de cauzalitate există atunci când faptele pot fi considerate, drept cauză a prejudiciului, deci când există o legătură necesară între fapta ilicită și efectul produs.

Din perspectiva celor arătate, nu s-a putut reține o asemenea legătură.

Folosirea efectivă a imobilului de către SC B. SRL este cauza prejudiciului încercat de reclamantă, care a fost împiedicată să-și exercite dreptul de proprietate.

Faptul că SC A. SA Satu Mare, s-a erijat în proprietar al bunului, încheind acte juridice cu privire la acesta, deși prin Decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul cantină aparține domeniului public al Județului Satu Mare, fiind notificată prin Adresa nr. x din 1 martie 2001, să nu includă clădirea cantină-bufet în lista bunurilor supuse privatizării, nu constituie împrejurări care să ducă, de plano, la concluzia că pârâtă, prin atitudinea sa i-a cauzat un prejudiciu reclamantei, deoarece nu acestea reprezintă cauza necesară a prejudiciului, ci folosința efectivă și continuă a bunului de către SC B. SRL.

În această ordine de idei, nu s-a putut reține nici culpa pârâtei apelante în producerea prejudiciului suferit de reclamanta intimată.

Pentru ansamblul considerentelor expuse, cum criticile apelantei SC A. SA Satu Mare, au fost găsite întemeiate din perspectiva celor arătate, nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instanța, în baza art. 296 C. proc. civ. a admis apelul acesteia și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții Județul Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, având ca obiect despăgubiri pentru perioada aprilie 2006 - aprilie 2009.

Ca o consecință a respingerii acțiunii reclamanților, în urma judecării apelului, cum aceștia au pierdut procesul, instanța, potrivit art. 274 C. proc. civ., a înlăturat obligația pârâtei SC A. SA de a le plăti celor dintâi, suma de 3780 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

În baza art. 274 C. proc. civ., apreciind culpa procesuală a intimatelor reclamante Județul Satu Mare prin Președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare, instanța le-a obligat în solidar să-i plătească apelantei pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 6.278,3 RON, reprezentând: 2.619,4 taxă judiciară de timbru în apel, 2.650 RON taxă judiciară de timbru în recurs și cheltuieli de transport în recurs în sumă de 1008.90 RON, justificate prin dovezile depuse la dosar.

La stabilirea cheltuielilor de judecată ce se cuvin apelantei pârâte, instanța a avut în vedere că aceasta a solicitat doar taxele judiciare de timbru și cheltuielile de transport care au fost dovedite în toate ciclurile procesuale parcurse.

Împotriva Deciziei nr. 61/C/2019-A din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal recurenții-reclamanți Județul Satu Mare prin președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare.

Recurenții critică hotărârea instanței de apel sub aspectul aplicări greșite a legii, în sensul că s-a reținut în motivare că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998 - 999 C. civ.

Recurenții apreciază că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 998 - 999 C. civ. datorită faptului că pârâta SC A. SA a folosit fără drept imobilul asupra căruia reclamanta are un drept de proprietate publică, situație în care datorează despăgubiri pentru prejudiciul astfel creat.

Referitor la existența faptei ilicite se arată că pârâta a încheiat cu rea-credință contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare cu SC B. SRL încasând în acest mod sume de bani în speță având loc mărirea patrimoniul pârâtei în detrimentul proprietarului de drept al imobilului, respectiv recurenții, pârâta nefiind niciodată proprietarul bunului vândut având în vedere că acesta face parte din domeniul public.

În opinia recurenților prejudiciul constă în contravaloarea chiriei pe care ar fi încasat-o aceștia prin închirierea imobilului dacă pârâta nu ar fi exercitat folosința asupra bunului. Pentru dobândirea fructelor posesorul trebuie să fie de bună credință nu numai la momentul în care a intrat în stăpânirea bunului ci și la fiecare moment în care percepe fructele.

Referitor la existența condiției vinovăției, recurenții arată că este îndeplinită întrucât pârâta cunoștea că nu deține proprietatea asupra acestora.

Raportul de cauzalitate există și constă în faptul că pârâta, erijându-se în proprietar al bunului vândut, a lipsit de folosință acelui bun pe adevăratul proprietar, motiv pentru care recurenții apreciază că sunt îndreptățiți să primească despăgubiri, pârâta fiind cea care a generat situația prejudiciabilă.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului, o va respinge având în vedere că recurenta a formulat critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că în mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Din analiza art. 998 - 999 C. civ., se constată că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel răspunderea delictuală în general, presupune existența sau întrunirea cumulativă a următoarelor elemente constitutive sau condiții de admisibilitate: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. În absența oricăruia dintre aceste elemente, angajarea răspunderii civile delictuale nu este admisibilă.

Fapta ilicită reprezintă conduita (acțiunea sau inacțiunea), care încalcă normele dreptului obiectiv, cu consecința vătămării drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanelor. Săvârșirea faptei ilicite atrage răspunderea civilă numai dacă paguba este consecința acțiunii sau inacțiunii respective.

Prejudiciul constă în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, acesta trebuie să fie cert și să nu fie reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare.

Între fapta ilicită și prejudiciul suferit trebuie să existe raport de cauzalitate în sensul că prejudiciul este o consecință a săvârșirii faptei ilicite, răspunderea civilă delictuală neputând fi angajată în lipsa existenței unui astfel de raport.

Istoria litigioasă a bunului imobil, pentru care se solicită despăgubiri prin prezenta acțiune, relevă raporturi juridice complexe implicând și terțe părți dar și situații juridice care au statuat succesiv asupra regimului juridic al acestui bun.

Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că fapta ilicită, respectiv lipsirea de folosință a bunului aparținând recurenților, nu a fost săvârșită de pârâtă, aceasta neavând în posesie bunul în perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri prin prezenta acțiune.

Astfel, la data de 3 decembrie 1998, pârâta a încheiat cu B. SRL, contractul de închiriere nr. 932, prin care i-a dat locatarei în folosință bunul în cauză pe perioada 3 decembrie 1998 - 3 decembrie 2001, în schimbul unei chirii stabilite prin acordul lor. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 3432 din 1 ianuarie 2001 a Curții Supreme de Justiție bunul în cauză a fost atestat în domeniul public al recurenților. În fine, la data de 3 mai 2001 pârâta a încheiat, în calitate de proprietar-locator, contractul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare nr. 46, prin care a transmis dreptul de folosință și posesie asupra imobilului reprezentând cantină-bufet către utilizatorul locatar SC B. SRL pe o perioadă de trei ani, contractul fiind suspendat prin Actul adițional nr. x din 7 martie 2003 dar anulat în baza Deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 388 din 27 aprilie 2015.

Din situația prezentată rezultă că SC B. SRL, este cea care a deținut folosința imobilului începând cu 3 decembrie 1998, în baza Contractului de închiriere nr. x din 3 decembrie 1998, încheiat cu SC A. SA Această folosință a continuat până la evacuarea sa, inițiată de reclamantă în Dosarul execuțional nr. x/2015, respectiv la 28 noiembrie 2016, când s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire între acestea.

Prin urmare, nu rezultă nicio acțiune sau inacțiune din partea pârâtei intimate prin care recurenții să fi fost împiedicați să-și exercite prerogativele dreptului de proprietate, câtă vreme, bunul s-a aflat în posesia SC B. SRL, de la finele anului 1998, când l-a preluat de la pârâtă, în baza contractului de închiriere.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel că fapta ilicită nu a fost săvârșită de pârâtă, motiv pentru care nu s-a putut reține nici existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, pentru angajarea răspunderii civile delictuale fiind obligatoriu să se stabilească nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea omenească cu caracter ilicit și prejudiciu.

Faptul că pârâta s-a erijat în proprietar al bunului, încheind acte juridice cu privire la acesta, deși prin Decizia nr. 3432 din 1 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că imobilul aparține domeniului public al recurenților, pârâta fiind notificată prin Adresa nr. x din 1 martie 2001, să nu-l includă în lista bunurilor supuse privatizării, nu constituie împrejurări care să ducă, de plano, la concluzia că pârâta, prin atitudinea sa, le-a cauzat un prejudiciu recurenților, deoarece nu acestea reprezintă cauza necesară și obligatorie a prejudiciului, ci folosința efectivă și continuă a bunului de către SC B. SRL.

Inexistența faptei ilicite a pârâtei în ceea ce privește lipsa de folosință a bunului face ca răspunderea civilă delictuală să nu poată fi angajată având în vedere cerința ca îndeplinirea condițiilor de admisibilitate să fie cumulativă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimată.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți Județul Satu Mare prin președintele Consiliului Județean Satu Mare și Consiliul Județean Satu Mare împotriva Deciziei nr. 61/C/2019-A din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - LM