ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1942/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1942/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1942/2016

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1750 din 4 aprilie 2013, Tribunalul

Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de către

reclamanta SC A. SRL Caransebeș împotriva pârâtei B. SA, reprezentat de

Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, prin

care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.696.740,74 lei,

reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea

obiectivului investiții "Variantă ocolire Caransebeș",

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și nr. 33/1994.

În sinteză, prima

instanță a motivat că doar titularii unor drepturi reale sau

personale care justifică în interes legitim pot solicita despăgubiri

în baza Legii nr. 198/2004, reclamanta în cauză fiind doar titulara unui

drept de exploatare a imobilului expropriat, realizată prin contractul de

concesiune.

În urma casării Deciziei

Curții de Apel Timișoara nr. 27 din data de 4 martie 2014,

pronunțată în apel, prin Decizia nr. 2774 din 17 octombrie 2014 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în recurs, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel

Timișoara, fiind înregistrată sub nr. x/115/2012***.

Prin Decizia nr. 129 din 24 iunie

2015, pronunțată în dosarul nr. x/115/2012***, Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantei SC A. SRL Caransebeș împotriva Sentinței civile nr. 1750

din 4 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în

dosarul nr. x/115/2012*.

În sinteză, Curtea de Apel

Timișoara a considerat că licența de concesiunea reclamantei

asupra terenului afectat de obiectivul de investiții a încetat dintr-un

caz de forță majoră, relevat de neobținerea

autorizației de gospodărire a apelor, care se înscrie în clauza

cuprinsă în art. 16.1.1 din licență, care definește

cazurile de forță majoră. În accepțiunea Curții de

Apel Timișoara, acest caz de forță majoră are

legătură și cu clauza de la art. 4.2.4 din licență,

întrucât lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte

echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul Direcției Apelor Banat

este unul imperativ, conform art. 51 din Legea nr. 107/1996.

A mai reținut instanța de apel

că, în cauză, relevante sunt dispozițiile art. 58 din H.G. nr.

168/2007, potrivit cărora, în cazul nerespectării obligațiilor

asumate de către una dintre părți sau al incapacității

îndeplinirii acestora cealaltă parte este îndreptățită

să solicite tribunalului să se pronunțe cu privire la rezilierea

contractului de concesiune, cu plata unei despăgubiri. Or, în speța

de față, Agenția Națională pentru Resurse Minerale

este în imposibilitate să asigure concesionarului-reclamant terenul

proprietate publică al Statului Român în scopul exploatării la care

s-a obligat prin licența de exploatare, dat fiind că suprafața

de 22.766 mp din terenul obiect al licenței de exploatare este utilizat de

Statul Român, prin intermediul B. SA, pentru construirea unui obiectiv de

utilitate publică, de interes național.

Reclamanta în cauză nu a uzat

însă de acest remediu juridic și a chemat în judecată B. SA,

deși nu are nici un raport juridic cu această instituție,

dispozițiile art. 2 - 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 21 - 28 din

Legea nr. 33/1994, nefiind incidente în speța de față pentru

simplul motiv că terenul, obiect al licenței pe exploatare, nu a fost

expropriat de stat, ci se afla în proprietatea publică a Statului Român.

Prin Decizia nr. 2779 din 8 decembrie

2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL

împotriva Deciziei nr. 129 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Prin cererea înregistrată la

Curtea de Apel Timișoara sub nr. x/59/2014 din data de 25 aprilie 2016,

revizuenta SC A. SRL a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 129 din 24

iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr.

x/115/2012***, invocând incidența dispozițiilor art. 322 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ.

Revizuenta a susținut că

actele noi, care pot determina procedura de revizuire întemeiată pe art.

322 pct. 5 C. proc. civ., sunt cele două adrese cu nr. 3074 din 21 martie

2016 a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, respectiv Sentința

civilă nr. 49 din 29 februarie 2016 descoperite de revizuenta la data de

29 martie 2016, respectiv 25 martie 2016. Astfel, conform adresei nr. x din 21

martie 2016 a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale,

primită de reclamantă la data de 29 martie 2016, licența de

concesiune din 31 martie 2000, reînnoită la 26 august 2010, este în

ființă, această instituție solicitând revizuentei plata

redevenței restante.

Totodată, prin Sentința

civilă nr. 49 din 29 februarie 2016, primită de revizuentă la data

de 25 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara reține că Legea

minelor nr. 85/2003 nu a prevăzut posibilitatea legală de reducere a

perimetrelor de exploatare.

Prin Decizia civilă nr. 185 din

16 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

pronunțată în dosarul nr. x/59/2014, a fost respinsă, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire promovată împotriva Deciziei

civile nr. 129 din 24 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara.

Curtea a constatat că primul

motiv de inadmisibilitate derivă din interpretarea, în cazul concret dedus

judecății, a dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., dat

fiind faptul că, prin decizia civilă revizuită, a fost respins

apelul formulat de apelanta SC A. SRL, prin analiza nelegalității

sentinței atacate, astfel că nu există cerința de a fi fost

evocat fondul cauzei.

Pe de altă parte, curtea a mai

constatat că excepția inadmisibilității privește

și ipoteza art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că pretinsele

înscrisuri de care se prevalează revizuenta nu întrunesc caracteristicile

actului nou.

Astfel, art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

prevede că poate fi supusă revizuirii o hotărâre definitivă

care evocă fondul atunci când, după darea hotărârii, s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau

care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de

voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a

modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere după darea hotărârii,

s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică

sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai

presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau

s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere.

Or, Decizia civilă nr. 129 din 24

iunie 2015 a fost păstrată de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin respingerea recursului.

Pe de altă parte, adresa nr. x

din 21 martie 2016 nu are caracterul unui act nou reținut de partea

potrivnică sau care să nu fi putut fi înfățișat

dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ceea ce

presupune ca actul să fi existat anterior sau contemporan cu momentul

judecării dosarului în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 129

din 24 iunie 2015.

În sfârșit, Decizia civilă

nr. 49 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara nu

întrunește ipoteza în care acesta să fi desființat sau fi

modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere după darea hotărârii.

Prin recursul declarat la data de 21

iulie 2016, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9

C. proc. civ. revizuenta a solicitat modificarea deciziei atacate, și, pe

cale de consecință, admiterea apelului declarat împotriva Deciziei

civile nr. 49 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara.

Prin motivele de recurs invocate,

revizuenta a reluat, identic, motivele cererii de revizuire prin care a

susținut, în sinteză faptul că:

Prin Decizia nr. 129 din 24 iunie

2015, Curtea de Apel Timișoara a reținut că licența de

concesiune a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de

neobținerea autorizației de gospodărire a apelor, care se

înscrie în clauza cuprinsă în art. 16.1.1 din licență, care

definește cazurile de forță majoră. În accepțiunea

Curții de Apel Timișoara, cazul de forță majoră are

legătură și cu clauza de la art. 4.2.4 din licență,

întrucât lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte

echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul Direcției Apelor Banat

este unul imperativ, conform art. 51 din Legea 107/1996.

Prin aceeași decizie, Curtea de

Apel Timișoara mai stabilește că demersul revizuentei, motivat

pe prevederile Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004 este neîntemeiat,

din moment ce bunul concesionat este un bun aflat în domeniul public al

statului.

Argumentele instanței de apel,

care au fost reținute și prin decizia prin care recursul reclamantei

a fost respins, sunt contrazise de două înscrisuri descoperite revizuenta

la data de 29 martie 2016, respectiv 25 martie 2016.

Astfel, conform adresei nr. x din 21

martie 2016 a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale,

primită de revizuentă la data de 29 martie 2016, licența de

concesiune nr. x din 31 martie 2000, reînnoită la 26 august 2010, este în

ființă, aceasta instituție solicitându-i plata redevenței

restante.

Apreciază recurenta că, în

aceste condiții este evidentă greșeală instanței de

apel, deoarece dispozițiile art 16.1.1. și art. 4.2.4. din

licență nu pot genera încetarea licenței datorită neobținerii

autorizației de gospodărire a apelor, reținerea instanței

fiind contrazisă prin adresa nr. x din 21 martie 2016.

A mai susținut recurenta ca,

faptul neobținerii autorizației de gospodărire, nu este un caz

de forță majoră în sensul art. 4.2.1. lit. d) din contractul de

licență.

Mai mult, prin Sentința

civilă nr. 49 din 29 februarie 2016, Curtea de Apel Timișoara

reține ca Legea minelor nr. 85/2003 nu a prevăzut posibilitatea

legală de reducere a perimetrelor de exploatare.

Recurenta susține că

înscrisurile nou descoperite justifică și incidența în

cauză a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004,

iar din raportul de expertiză topo rezultă că întregul perimetru

de exploatare a fost afectat.

Analizând cu prioritate, excepția

nulității recursului, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

raportat la art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o

admită, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform

art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ

prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se

referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice

nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea

hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o

parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în

sensul formulării de critici privind modul de judecată al

instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în

sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele

prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță, deși

recurenta a invocat formal dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate

prevăzute de textul de lege menționat, recurenta nesusținând în

vreun fel nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de

revizuire.

De altfel, se observă că

motivele de recurs sunt identice cu cererea de revizuire, recurenta recurgând

la preluarea cuvânt cu cuvânt a motivelor din cererea de revizuire, prin

invocarea unor aspecte de netemeinicia ale deciziei atacate cu revizuire.

Prin urmare, ignorând faptul că

obiectul recursului și constituie decizia pronunțată de

instanța de revizuire, care a fost fundamentată pe anumite

considerente în adoptarea soluției de respingere a cererii de revizuire,

ca inadmisibilă, recurenta a preluat motivele cererii de revizuire,

fără să combată în vreun fel argumentele instanței de

revizuire și să formuleze critici susceptibile de cenzură în

recurs, ignorând existența judecății realizate de instanța

de revizuire.

Or, eventualele critici susceptibile

de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să

dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret,

pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul

instanței de revizuire, de respingere a cererii de revizuire ca

inadmisibilă.

Văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1),

coroborate cu cele ale art. 304 C. proc. civ., se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât

nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a

hotărârii atacate.

Dată fiind prioritatea

soluționării excepției nulității recursului, celelalte

aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu vor mai fi analizate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția

invocată fiind o excepție de fond absolută și peremptorie,

ce face de prisos analiza motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

revizuenta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 185 din 16 iunie 2016 a Curții

de Apei Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - CL