ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1942/2016

Decizia nr. 1942/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1750 din 4 aprilie 2013, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de către reclamanta SC A. SRL Caransebeș împotriva pârâtei B. SA, reprezentat de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.696.740,74 lei, reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea obiectivului investiții "Variantă ocolire Caransebeș", în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și nr. 33/1994. În sinteză, prima instanță a motivat că doar titularii unor drepturi reale sau personale care justifică în interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004, reclamanta în cauză fiind doar titulara unui drept de exploatare a imobilului expropriat, realizată prin contractul de concesiune.

În urma casării Deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 27 din data de 4 martie 2014, pronunțată în apel, prin Decizia nr. 2774 din 17 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, fiind înregistrată sub nr. x/115/2012***. Prin Decizia nr. 129 din 24 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/115/2012***, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC A. SRL Caransebeș împotriva Sentinței civile nr. 1750 din 4 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. x/115/2012*. În sinteză, Curtea de Apel Timișoara a considerat că licența de concesiunea reclamantei asupra terenului afectat de obiectivul de investiții a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire a apelor, care se înscrie în clauza cuprinsă în art. 16.1.1 din licență, care definește cazurile de forță majoră.

În accepțiunea Curții de Apel Timișoara, acest caz de forță majoră are legătură și cu clauza de la art. 4.2.4 din licență, întrucât lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul Direcției Apelor Banat este unul imperativ, conform art. 51 din Legea nr. 107/1996. A mai reținut instanța de apel că, în cauză, relevante sunt dispozițiile art. 58 din H.G. nr. 168/2007, potrivit cărora, în cazul nerespectării obligațiilor asumate de către una dintre părți sau al incapacității îndeplinirii acestora cealaltă parte este îndreptățită să solicite tribunalului să se pronunțe cu privire la rezilierea contractului de concesiune, cu plata unei despăgubiri.

Or, în speța de față, Agenția Națională pentru Resurse Minerale este în imposibilitate să asigure concesionarului-reclamant terenul proprietate publică al Statului Român în scopul exploatării la care s-a obligat prin licența de exploatare, dat fiind că suprafața de 22.766 mp din terenul obiect al licenței de exploatare este utilizat de Statul Român, prin intermediul B. SA, pentru construirea unui obiectiv de utilitate publică, de interes național. Reclamanta în cauză nu a uzat însă de acest remediu juridic și a chemat în judecată B. SA, deși nu are nici un raport juridic cu această instituție, dispozițiile art. 2 - 9 din Legea nr. 198/2004 și art. 21 - 28 din Legea nr. 33/1994, nefiind incidente în speța de față pentru simplul motiv că terenul, obiect al licenței pe exploatare, nu a fost expropriat de stat, ci se afla în proprietatea publică a Statului Român.

Prin Decizia nr. 2779 din 8 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 129 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. x/59/2014 din data de 25 aprilie 2016, revizuenta SC A. SRL a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 129 din 24 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/115/2012***, invocând incidența dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Revizuenta a susținut că actele noi, care pot determina procedura de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., sunt cele două adrese cu nr. 3074 din 21 martie 2016 a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, respectiv Sentința civilă nr. 49 din 29 februarie 2016 descoperite de revizuenta la data de 29 martie 2016, respectiv 25 martie 2016. Astfel, conform adresei nr. x din 21 martie 2016 a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, primită de reclamantă la data de 29 martie 2016, licența de concesiune din 31 martie 2000, reînnoită la 26 august 2010, este în ființă, această instituție solicitând revizuentei plata redevenței restante. Totodată, prin Sentința civilă nr. 49 din 29 februarie 2016, primită de revizuentă la data de 25 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara reține că Legea minelor nr. 85/2003 nu a prevăzut posibilitatea legală de reducere a perimetrelor de exploatare.

Prin Decizia civilă nr. 185 din 16 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/59/2014, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire promovată împotriva Deciziei civile nr. 129 din 24 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. Curtea a constatat că primul motiv de inadmisibilitate derivă din interpretarea, în cazul concret dedus judecății, a dispozițiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind faptul că, prin decizia civilă revizuită, a fost respins apelul formulat de apelanta SC A. SRL, prin analiza nelegalității sentinței atacate, astfel că nu există cerința de a fi fost evocat fondul cauzei. Pe de altă parte, curtea a mai constatat că excepția inadmisibilității privește și ipoteza art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., în sensul că pretinsele înscrisuri de care se prevalează revizuenta nu întrunesc caracteristicile actului nou. Astfel, art. 322 pct. 5 C. proc. civ. prevede că poate fi supusă revizuirii o hotărâre definitivă care evocă fondul atunci când, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Or, Decizia civilă nr. 129 din 24 iunie 2015 a fost păstrată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea recursului. Pe de altă parte, adresa nr. x din 21 martie 2016 nu are caracterul unui act nou reținut de partea potrivnică sau care să nu fi putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ceea ce presupune ca actul să fi existat anterior sau contemporan cu momentul judecării dosarului în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 129 din 24 iunie 2015. În sfârșit, Decizia civilă nr. 49 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara nu întrunește ipoteza în care acesta să fi desființat sau fi modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere după darea hotărârii.

Prin recursul declarat la data de 21 iulie 2016, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ. revizuenta a solicitat modificarea deciziei atacate, și, pe cale de consecință, admiterea apelului declarat împotriva Deciziei civile nr. 49 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara. Prin motivele de recurs invocate, revizuenta a reluat, identic, motivele cererii de revizuire prin care a susținut, în sinteză faptul că: Prin Decizia nr. 129 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara a reținut că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire a apelor, care se înscrie în clauza cuprinsă în art. 16.1.1 din licență, care definește cazurile de forță majoră.

În accepțiunea Curții de Apel Timișoara, cazul de forță majoră are legătură și cu clauza de la art. 4.2.4 din licență, întrucât lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul Direcției Apelor Banat este unul imperativ, conform art. 51 din Legea 107/1996. Prin aceeași decizie, Curtea de Apel Timișoara mai stabilește că demersul revizuentei, motivat pe prevederile Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004 este neîntemeiat, din moment ce bunul concesionat este un bun aflat în domeniul public al statului.

Argumentele instanței de apel, care au fost reținute și prin decizia prin care recursul reclamantei a fost respins, sunt contrazise de două înscrisuri descoperite revizuenta la data de 29 martie 2016, respectiv 25 martie 2016. Astfel, conform adresei nr. x din 21 martie 2016 a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, primită de revizuentă la data de 29 martie 2016, licența de concesiune nr. x din 31 martie 2000, reînnoită la 26 august 2010, este în ființă, aceasta instituție solicitându-i plata redevenței restante. Apreciază recurenta că, în aceste condiții este evidentă greșeală instanței de apel, deoarece dispozițiile art 16.1.1. și art. 4.2.4. din licență nu pot genera încetarea licenței datorită neobținerii autorizației de gospodărire a apelor, reținerea instanței fiind contrazisă prin adresa nr. x din 21 martie 2016. A mai susținut recurenta ca, faptul neobținerii autorizației de gospodărire, nu este un caz de forță majoră în sensul art. 4.2.1.

lit. d) din contractul de licență. Mai mult, prin Sentința civilă nr. 49 din 29 februarie 2016, Curtea de Apel Timișoara reține ca Legea minelor nr. 85/2003 nu a prevăzut posibilitatea legală de reducere a perimetrelor de exploatare. Recurenta susține că înscrisurile nou descoperite justifică și incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004, iar din raportul de expertiză topo rezultă că întregul perimetru de exploatare a fost afectat. Analizând cu prioritate, excepția nulității recursului, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 326 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, deși recurenta a invocat formal dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de revizuire.

De altfel, se observă că motivele de recurs sunt identice cu cererea de revizuire, recurenta recurgând la preluarea cuvânt cu cuvânt a motivelor din cererea de revizuire, prin invocarea unor aspecte de netemeinicia ale deciziei atacate cu revizuire. Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului și constituie decizia pronunțată de instanța de revizuire, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, recurenta a preluat motivele cererii de revizuire, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de revizuire și să formuleze critici susceptibile de cenzură în recurs, ignorând existența judecății realizate de instanța de revizuire.

Or, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de revizuire, de respingere a cererii de revizuire ca inadmisibilă. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 304 C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate. Dată fiind prioritatea soluționării excepției nulității recursului, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu vor mai fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția invocată fiind o excepție de fond absolută și peremptorie, ce face de prisos analiza motivelor de recurs.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul declarat de revizuenta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 185 din 16 iunie 2016 a Curții de Apei Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 octombrie 2016. Procesat de GGC - CL