ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2774/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Fondul, apelul

și recursul în primul ciclu procesual:

Prin sentința nr. 22 din 18 ianuarie 2011,

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. 1914/115/2010, s-a

anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamanta SC C.B. SRL în

contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Prin decizia

comercială nr. 162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

declarat de reclamantă, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă. Acesta a fost

menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 426 din 2 februarie 2012.

S-a reținut că acțiunea

reclamantei este formulată în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009 și

art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate astfel pe

dispozițiile legale care reglementează exproprierea, reclamanta, ca titulară a unui

drept real, solicitând despăgubiri, astfel că acțiunea este scutită de plata

taxei de timbru.

Fondul și considerentele

instanței de fond în al doilea ciclu procesual:

În rejudecare, Tribunalul

Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1750 din 4 aprilie 2013, a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și

Drumuri Naționale din România. A disjuns cererea de chemare în garanție a Agenției

Naționale pentru Resurse Minerale formulată de către pârâta Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România și a respins pe fond acțiunea

civilă formulată de reclamanta SC C.B. SRL împotriva pârâtei Compania Națională

de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, reprezentantă de Direcția Regională

Drumuri și Poduri Timișoara.

Tribunalul a reținut că

prin încheierea contractului de concesiune, reclamanta a devenit titulara unui drept

de exploatare a terenului expropriat, constând în exploatarea și livrarea de nisip

și pietriș, acțiunea sa în despăgubiri fiind întemeiată pe prevederile Legii

nr. 198/2004 și Legii nr. 33/1994, așa cum s-a reținut prin considerentele

deciziei nr. 426 din 2 februarie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

din primul ciclu procesual.

Conform art. 5 din Legea

nr. 198/2004, plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza

cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum și de către orice

persoană care justifică un interes legitim. Art. 9 din Legea nr. 198/2004 prevede

că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor se poate adresa instanței.

Instanța a reținut că

Legea nr. 198/2004 reglementează situația proprietarului terenului sau titularului

altui drept real principal, situație în care nu se află reclamanta, titulara doar

a unui drept de exploatare a imobilului expropriat, drept constituit ca urmare a

transmiterii doar a doua din atributele dreptului de proprietate (posesia și folosință).

Față de aceste considerente,

instanța de fond a considerat că dreptul dobândit în cazul de față este un drept

personal (dreptul de a exploata nisipul și pietrișul și a dispune de acesta cu unele

atribute ale dreptului de proprietate (opozabil erga omnes), astfel că nici din

acest punct de vedere repararea prejudiciului nu se poate realiza în baza Legii

nr. 198/2004. În situația în care dreptul de concesiune ar fi considerat un drept

real principal, dreptul de concesiune trebuia constituit cu privire la un imobil

din domeniul privat al unei comunități locale. Ori, în cauză, imobilul, conform

naturii sale și prevederilor Legii nr. 213/1998, face parte din domeniul public

al Statului Român, astfel că reclamanta nu este titulara unui drept real principal.

Un alt aspect reținut

de instanță este lipsa autorizației de gospodărire a apelor, autorizație necesară

pentru existența contractului de concesiune, lipsa acesteia determinând incidența

clauzei 4.2.4 din contract și odată cu aceasta lipsa unui drept al reclamantei care

să constituie temeiul juridic, cauza pretențiilor față de Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Apelul și considerentele

instanței de apel în al doilea ciclu procesual:

Împotriva sentinței civile

nr. 1750 din 04 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul

nr. 2512/115/2012*, a formulat apel reclamanta.

Examinând sentința atacată

prin prisma motivelor invocate, dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., art.

2 și 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, art. 28 din Legea nr. 255/2000, art. 9

din Legea nr. 213/1998, Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 27 din 4 martie

2014, a constatat că apelul este fondat.

S-a reținut că între

reclamantă și Agenția Națională pentru Resurse Minerale s-a încheiat la 31

martie 2000 „licența de concesiune pentru exploatare” pentru o perioadă de 20 ani,

având ca obiect concesionarea dreptului de exploatare și livrarea în forme specifice

în favoarea titularului (reclamantei) a resurselor și rezervelor de nisip și pietriș

din perimetrul Orășeni.

Prin adresa din 1

februarie 2007, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România a informat pe reclamantă că în cadrul Programului de dezvoltare a Infrastructurii

Rutiere din România a obținut fonduri I.S.P.A. de la Comisia Europeană pentru realizarea

Variantei de ocolire a municipiului Caransebeș. Agenția a înștiințat antreprenorul

lucrării (adresa din 13 martie 2007) ce implică și realizarea proiectului „Varianta

ocolire Caransebeș” asupra faptului că această lucrare de investiție traversează

zăcământul de nisip și pietriș Orășeni, în care activitatea de exploatare a fost

concesionată de Statul Român prin Agenția Națională pentru Resurse Minerale, titularei

de licență SC C.B. SRL care, la rândul său, prin adresa din 5 februarie 2007 a prezentat

cheltuielile ce trebuie recuperate ca urmare a încetării activității ce o desfășoară

în baza licenței de exploatare.

Prin avizul din 19

ianuarie 2009, Agenția Națională pentru Resurse Minerale a avizat din punct de vedere

al protecției și exploatării raționale a rezervelor de nisip și pietriș programul

de exploatare pe anul 2009 dar, începând cu anul 2010 acest aviz nu a mai fost obținut,

urmare a refuzului consemnat prin adresa din 2 martie 2010 de a nu fi de acord cu

desfășurarea activității prevăzută în licență, în perimetrul aferent acestuia, aspect

confirmat și prin actul de control întocmit de Agenția Națională pentru Resurse

Minerale București, din care rezultă că la data controlului, 22 martie 2010, societatea

nu mai desfășurat activități miniere.

Temeiul de drept al cererii

formulate de reclamantă îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 198/2004 și Legii

nr. 33/1994, aspect reținut irevocabil prin decizia civilă nr. 426 din 2

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 2 din Legea nr. 33/1994 pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor

fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate

în proprietatea publică a comunelor, orașelor și județelor. Dispozițiile art. 26

din aceeași lege, prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului

și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. Dispozițiile

art. 28 alin. (3) din lege prevăd că uzul, uzufructul, abitația și superficia, precum

și orice alte drepturi reale, cât și concesionarea și atribuirea și folosința, se

sting prin efectul exproprierii, titularii acestora având dreptul la despăgubiri.

Dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 198/2004 (în vigoare la data exproprierii) prevăd că plata despăgubirilor

pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de titularii drepturilor

reale, precum și de orice persoană care justifică un interes legitim. Dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 198/2004 sunt preluate de prevederile art. 19 din Legea

nr. 255/2010 prin care s-a abrogat Legea nr. 198/2004.

Astfel, instanța

de apel a reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri rezultate

din imposibilitatea de a-și desfășura activitatea conform licenței de concesiune,

începând cu anul 2010.

Raportat la dispozițiile

Legii nr. 33/1994 evaluarea despăgubirilor se face de o comisie ce va ține seama

la calcularea cuantumului despăgubirilor de valoarea prejudiciului cauzat proprietarului

sau altor persoane care au interes legitim asupra imobilelor propuse a fi expropriate,

pe baza dovezilor prezentate de acestea.

Rezultă că la expropriere,

valoarea despăgubirilor cuprinde valoarea terenului expropriat (ce se cuvine proprietarului

terenului expropriat) și valoarea despăgubirilor rezultate din lipsa posibilității

de exploatare a terenului care se cuvine proprietarului terenului sau celui care

îl exploatează cu titlu legal (art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994), în cazul

speței concesionarul SC C.B. SRL.

Referitor la daunele suferite

de concesionar (reclamantă), expertiza tehnică în cauză a stabilit valoarea despăgubirilor

(daune efectiv suferite și profit nerealizat) astfel: valoarea rămasă a investițiilor

pe care le-a efectuat pentru activitatea de exploatare de resurse concesionate,

actualizată cu indicii prețurilor de consum la data expertizei contabile judiciare

(1.051.615 RON, care reprezintă daune efectiv suferite din cauza interzicerii dreptului

de exploatare a resurselor minerale concesionate, de la data încetării desfășurării

activității, 31 decembrie 2009); profitul nerealizat cu începere de la 01

ianuarie 2010 pentru cantitatea de rezerve din zăcământul Orășeni de 998.852 mc

(631.000 mc resurse din categoria B), pe care a avut dreptul legal să-l exploateze

în calitate de titular al licenței de concesiune corectat cu parametrii de exploatare,

actualizat cu indicele lunar al prețului de consum, comunicat de I.N.S.S.E. la data

întocmirii raportului de expertiză contabilă judiciară (2.358.583 RON)

Cu privire la valoarea

rămasă a investițiilor efectuate, instanța de apel a apreciat că aceasta nu poate

fi acordată reclamantei, având în vedere că i-au rămas în proprietate și ca atare

le poate valorifica în continuare dar și faptul că din contractul de concesiune

(art. 7.1.1) rezultă că toate cheltuielile necesare pentru desfășurarea activității

societății se suportă de titular.

Instanța de apel

a reținut însă că reclamanta este îndreptățită la acordarea profitului nerealizat,

însă nu în sumă de 2.358.583 RON, astfel cum au calculat experții, care au luat

în considerare doar indicele lunar al prețului de consum, nu și cheltuielile de

producție aferente, calculate prin raportare la un mc de balast. Raportat la acest

aspect, Curtea a luat în considerare la calcularea profitului nerealizat începând

cu 2010 media profitului net rezultat pe perioada 2000-2010 care este de 93214,4

RON/an, rezultând astfel suma de 1.025.358 RON (93214,4 RON/an x 11 ani).

Raportat la cele menționate

mai sus, nu a putut fi primită susținerea pârâtei în sensul că suprafața pe care

s-a desfășurat activitatea reclamantei nu face parte din categoria imobilelor afectate

de construirea variantei de ocolire Caransebeș, iar lipsa acceptului pârâtei necesar

eliberării autorizației de gospodărire a apelor se întemeiază tocmai pe motivarea

că zona de exploatare se suprapune perimetrului de implementare a proiectului „Varianta

Ocolire Caransebeș”.

Astfel, instanța

de apel, admițând apelul reclamantei, a schimbat în parte sentința atacată

în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la 1.025.358 RON

cu titlu de despăgubiri și la 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,

menținând în rest celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Recursul și considerentele

instanței de recurs:

Împotriva deciziei

nr. 27 din 4 martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat

recurs reclamanta, pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

a. Recurenta reclamantă

C.B. SRL a solicitat în principal, admiterea recursului, modificarea deciziei în

sensul admiterii în totalitate a acțiunii și obligării pârâtei 3.410.198 RON, reprezentând

despăgubire, calculată conform raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea

contabilitate, depus la dosar. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei și trimiterea

cauzei pentru judecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Singurele critici pe care

reclamanta le aduce deciziei atacate vizează modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Susține că, înlăturând

din componența despăgubirilor valoarea rămasă a investițiilor efectuate în vederea

derulării contractului de concesiune, instanța de apel a făcut o aplicare greșită

a legii, nesocotind totodată și valoarea juridică a prevederilor art. 7.1.1. din

contractul de concesiune.

Susține că a efectuat

investițiile exclusiv în considerarea duratei contractului de concesiune, acestea

având o afectațiune specială, majoritatea fiind destinate exclusiv exploatării

resurselor minerale în perimetrul care a făcut obiectul menționatului contract.

Astfel, prevederile art. 7.1.1. din contract ar putea fi incidente doar în măsura

în care licența de concesiune s-ar fi derulat pe întreaga perioadă a contractului.

Prin încetarea contractului la jumătatea perioadei, are dreptul la repararea prejudiciului

cauzat și prin investițiile realizate și neamortizate.

Recurenta reclamantă relevă

în motivele de recurs și concluziile experților.

Totodată, recurenta reclamantă

critică și modul în care instanța de apel a stabilit despăgubirile, prin

prisma beneficiului nerealizat, utilizând media profitul net pe perioada 2000-2010.

Susține că, cantitatea totală a rezervei de resurse minerale este parametrul

direct rezultat din contractul de concesiune, că era îndreptățită să exploateze

întreaga cantitate contractată, iar încetarea contractului de concesiune a privat-o

de exploatarea acesteia și, implicit, de profitul pe care exploatarea l-ar fi adus.

Utilizarea mediei profiturilor

nete realizate în perioada 2000 - 2010, la stabilirea beneficiului nerealizat este

incorecta și raportat la faptul ca avizele de exploatare, care au fost emise anual

de concedent, au prevăzut cantități aprobate diferite, destinate exploatării anuale.

b. Recurenta pârâtă Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA a solicitat modificarea

deciziei în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței nr. 1750

din 04 aprilie 2013 a Tribunalul Caraș Severin, invocând prevederile art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât motivele de recurs

au fost expuse combinat, ele vor fi grupate și concentrate pe probleme de nelegalitate

invocate, ce urmează a fi dezlegate unitar.

Susține că instanța

de fond, în mod corect, a apreciat că doar titularii unui drept de concesiune care

vizează un bun din domeniul privat au dreptul la despăgubiri conform Legii nr. 198/2004.

De altfel, procedura de acordare a despăgubirilor este extrem de clar precizată

de Legea nr. 198/2004 și de H.G. nr. 434/2009, completată cu prevederile Legii

nr. 33/1994 ce prevăd o etapă administrativă, dar și o etapă judecătorească în acțiunea

de obținere a despăgubirilor demarată de către persoanele menționate la art. 5

alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Reclamanta a încercat

într-adevăr soluționarea cererii de obținere a despăgubirilor în cadrul etapei administrative

dar aceasta a fost exclusă de la plata despăgubirilor întrucât doar titularii drepturilor

reale personale și proprietarii terenurilor supuse exproprierii pot solicita despăgubiri.

Susține că terenul în care își desfășura reclamanta activitatea nu a fost expropriat

și nici supus vreunei proceduri de transfer (parțial sau total), amplasamentul nefăcând

parte din categoria imobilelor afectate de construirea Variantei de Ocolire Caransebeș,

întrucât suprafața nu se află în coridorul de expropriere și nu a fost afectată

de construcția obiectivului. Societatea apelantă - reclamantă nu apare pe lista

proprietarilor a căror imobile au fost supuse exproprierii, astfel neexistând nici

un temei legal pentru acordarea vreunei despăgubiri, în temeiul Legii nr. 198/2004.

Arată că, în mod corect,

instanța de fond a reținut că plata despăgubirilor se face pentru imobilele

expropriate, pentru valoarea bunului în materialitatea sa (și nu pentru prejudicii

legate de exploatarea bunului) și faptul că doar titularii unor drepturi reale sau

personale care justifică un interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii

nr. 198/2004.

Reclamanta este doar titulară

a unui drept de exploatare a imobilului (un drept personal - dreptul de a exploata

nisipul și pietrișul și a dispune de acesta cu unele atribute ale dreptului de proprietate,

opozabil erga omnes) care nici măcar nu a fost expropriat, drept constituit ca urmare

a transmiterii a doua din atributele dreptului de proprietate (posesia și folosință).

Astfel, repararea prejudiciului nu se poate realiza în baza Legii nr. 198/2004.

Imobilul, conform naturii sale și prevederilor Legii nr. 213/1998, face parte din

domeniul public al Statului Român, situație în care reclamanta nu este titulara

unui drept real principal. Dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994

prevăd că doar uzul, uzufructul, abitația și superficia, precum și orice alte drepturi

reale, cât și concesionarea și atribuirea și folosința, se sting prin efectul exproprierii,

doar titularii acestora având dreptul la despăgubiri. În temeiul Legii nr. 198/2004,

expropriatorul, întocmește o documentație tehnico-economică pentru fiecare lucrare,

documentație care cuprinde planuri cu amplasamentul lucrării, delimitarea suprafețelor

și construcțiilor propuse spre expropriere cu indicarea numelor și proprietarilor,

planurile fiind vizate de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Astfel,

doar proprietarii care urmează a fi expropriați vor fi despăgubiți în baza unui

raport de evaluare iar societatea reclamantă nu figura și nu figurează printre proprietarii

de terenuri de pe amplasamentul lucrării, continuând de fapt și de drept să își

desfășoare activitatea în perimetrul supus exploatării.

Lipsa autorizației de

gospodărire a apelor, autorizație necesară pentru existența contractului de concesiune,

determină incidența clauzei 4.2.4 din contract și odată cu aceasta, lipsa unui drept

al reclamantei care să constituie temeiul juridic, cauza pretențiilor față de Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Susține că de fapt,

prezentul litigiu a derivat din împrejurarea că reclamanta nu a mai putut obține

autorizație de gospodărire urmare a corespondenței purtate cu Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România deoarece s-a constatat

că datorită suprapunerii coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colț care delimitează

perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei Ocolire Caransebeș,

reclamanta nu și-a respectat obligația de reamplasare a exploatării. Dar,

în nici un moment, nu a fost vorba despre afectarea imobilului supus exploatării

de o procedură de expropriere sau transfer în vederea realizării Variantei de Ocolire

Caransebeș.

Invocă și nerespectarea

de către reclamantă a obligației de reamplasare a balastierei în conformitate cu

prevederile Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și

exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor, care stipulează expres

că ”pentru drumurile și podurile noi, în calitate de obiective de utilitate publică,

balastierele existente se vor reamplasa în interval de un an, pe cheltuiala proprietarului,

pentru a nu periclita stabilitatea drumului și a podului sau a nu produce modificări

ale regimului apelor în zonă”. Nerespectarea acestei obligații absolvă pârâta de

obligația de acordare a unor despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004. Se invocă de

asemenea, că reclamanta, primind adresa din 13 martie 2007 a Agenției pentru Resurse

Minerale, nu a solicitat relocarea exploatării, nu a efectuat demersuri în acest

sens, nu a contestat refuzul emiterii autorizației și nici nu a denunțat contractul

de concesiune.

Susține că, atâta

vreme cât instanța de apel a considerat că reclamanta nu este îndreptățită

la despăgubirile reprezentând valoarea rămasă a investițiilor efectuate, în mod

contradictoriu a considerat că este îndreptățită la acordarea profitului nerealizat.

Raportat la aspectele precizate de către reclamantă privind blocarea activității

sale, acestea nu pot constitui temei legal pentru acordarea de despăgubiri în temeiul

prevederilor Legii nr. 198/2004, iar existența unui presupus raport de cauzalitate

între activitatea de realizare a variantei de ocolire și prejudiciul produs reclamantei

nu poate constitui obiectul unor despăgubiri acordate în temeiul prevederilor Legii

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

c. Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara a invocat în recursul său, motive de nelegalitate ce se

circumscriu prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea

este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 198/2004 și a Legii

nr. 33/1994.

Susține că reclamanta,

prin încheierea contractului de concesiune, a devenit titulara unui drept de exploatare

a terenului expropriat, constând în exploatarea și livrarea de nisip și pietriș.

Conform deciziei nr. 426 din 2 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate

se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum

și de către orice persoană care justifică un interes legitim. Așadar, doar titularii

unor drepturi reale sau personale care justifică un interes legitim pot solicita

despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004, reclamanta neîncadrându-se în categoria

persoanelor îndreptățite la despăgubiri, fiind titulară doar a unui drept de

exploatare a imobilului.

Astfel, corect prima instanță,

având în vedere doctrina și practica judiciară neunitară cu privire la natura contractului

de concesiune, a considerat că dreptul dobândit, în cazul de față, este un drept

personal (dreptul de a exploata nisipul și pietrișul și de a dispune de acesta cu

unele atribute ale dreptului de proprietate (opozabil erga omnes). În aceste condiții,

repararea prejudiciului nu se poate realiza în baza Legii nr. 198/2004, dreptul

de concesiune asupra unui bun proprietatea statului nefiind un drept real principal.

De asemenea, lipsa autorizației

de gospodărire a apelor, autorizație necesară pentru existența contractului de concesiune,

care determină incidența clauzei 4.2.4 din contract și odată cu aceasta lipsa unui

drept al reclamantei, lipsește de temei pretențiile față de Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

De asemenea, se invocă

faptul că instanța de apel nu a ținut cont de împrejurarea că suprafața pe

care s-a desfășurat activitatea reclamantei nu face parte din categoria imobilelor

afectate de construirea variantei de ocolire Caransebeș.

Parchetul susține

că decizia este nelegală sub aspectul aplicării greșite a Legii nr. 198/2004 și

a Legii nr. 33/1994, instanța neavând în vedere și dispozițiile prevăzute în

art. 1, respectiv art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor

de concesiune de bunuri proprietate publică, modificată și completată prin Legea

nr. 22/2007 și Legea nr. 145/2013.

În cauză, imobilul, conform

naturii sale și prevederilor Legii nr. 213/1998, face parte din domeniul public

al Statului Român, reclamanta nefiind titulara unui drept real principal.

Potrivit art. 57 lit.

b) din O.U.G. nr. 54/2006, privind regimul contractelor de concesiune de bunuri

proprietate publică, încetarea contractului de concesiune poate avea loc în cazul

în care interesul național sau local o impune, prin denunțarea unilaterală de către

concedent cu plata unei despăgubiri juste și prealabile în sarcina acestuia. Așadar,

dacă imobilul ar fi fost supus exproprierii, în vederea realizării proiectului „Varianta

ocolire Caransebeș", contractul de concesiune trebuia să înceteze, iar concedentul

trebuia să o despăgubească pe reclamantă.

Pe de altă parte, perimetrul

supus exploatării nu a fost afectat nici de proceduri de transfer parțial sau total,

dată fiind împrejurarea că era deja în proprietatea Statului Român, nefiind afectat

de construcția obiectivului „Varianta de ocolire Caransebeș". Reclamanta nu

a fost supusă nici unei proceduri, nu apare pe lista proprietarilor a căror imobile

au fost supuse exproprierii, nu a fost emisă o hotărâre de stabilire a cuantumului

despăgubirilor, nu este titulara unui drept real, terenul este proprietatea Statului

Român, acesta nu face parte din categoria imobilelor afectate de construirea obiectivului

„Varianta de ocolire Caransebeș" și nu se află în coridorul de expropriere,

astfel că, lipsește temeiul legal pentru plata despăgubirilor de către expropriator.

Excepția nulității

recursurilor este nefondată.

Toate criticile, așa cum

au fost formulate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, se încadrează în motivele

de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1864

urmând a se analiza temeinicia lor.

Recursurile sunt fondate

pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prima problemă ce se impune

a fi rezolvată este aceea a îndreptății reclamantei de a pretinde despăgubiri,

în temeiul Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 198/2004, ca titulară a unui drept

real, aspecte de nelegalitate invocate în recurs atât de recurenta Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România cât și de Parchet.

S-a reținut de instanța

de apel că reclamanta este titulară a unui drept de concesiune, între acesta și

Agenția Națională pentru Resurse Minerale încheindu-se, la 31 martie 2000, „licența

de concesiune pentru exploatare” pentru o perioadă de 20 ani, având ca obiect concesionarea

dreptului de exploatare și livrarea în forme specifice în favoarea titularului (reclamantei)

a resurselor și rezervelor de nisip și pietriș din perimetrul Orășeni. Ca urmare,

instanța de apel în mod corect a reținut că reclamanta este titulara unei

drept real.

Dreptul de concesiune

este reglementat prin art. 136 alin. (4) din Constituție care prevede că bunurile

proprietate publică pot

fi concesionate.

O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a

contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune

de servicii, împreună cu O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune

de bunuri proprietate publică reprezintă, în prezent, dreptul comun în materia concesiunilor.

Există și o serie de alte reglementări referitoare la concesiune, cum ar fi

cele cuprinse în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, dar și în alte legi speciale cum ar fi Legea minelor

nr. 85/2003, care a abrogat Legea minelor nr. 61/1998 (ce a fost avută în vedere

la acordarea licenței de concesiune în cauza de față) etc.

Conform dispozițiilor

legale enunțate mai sus, concesionarea se face printr-un contract de concesiune

prin care o autoritate publică,

numită

concedent, transmite pentru o perioadă determinată, celeilalte părți, numită

concesionar, dreptul și

obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, pe riscul și

pe răspunderea sa, în

schimbul unei redevențe.

Pot fi concesionate bunurile mobile sau imobile din domeniul

public al statului sau unităților administrativ-teritoriale

.

Atunci când are ca obiect

bunuri aparținând domeniului public, dreptul de concesiune este un drept real

principal, derivat din dreptul de proprietate publică care se naște dintr-un

contract administrativ și este opozabil tuturor, cu excepția proprietarului.

De altfel și Noul

C. civ. enumeră, în art. 866, printre drepturile reale corespunzătoare proprietății

publice, dreptul de concesiune.

Natura controversară a

contractului de concesiune ținea doar de natura actului de concesiune ca act

de putere sau ca un contract administrativ, fără a se contesta că dreptul de concesiune

este un drept real principal.

Astfel, sunt nefondate

susținerile recurenților pârâți potrivit cărora reclamanta nu este

titulara unui drept real întrucât

dreptul de concesiune al acesteia nu vizează un

bun din domeniul privat sau că este doar titulară a unui drept de exploatare a imobilului

(un drept personal - dreptul de a exploata nisipul și pietrișul și a dispune de

acesta cu unele atribute ale dreptului de proprietate, opozabil erga omnes) drept

constituit ca urmare a transmiterii a doua din atributele dreptului de proprietate

(posesia și folosință).

Curtea apreciază însă

că instanțele de fond și apel nu au stabilit situația de fapt în

ceea ce privește intrarea perimetrului de exploatare al reclamantei, delimitat

prin licența de concesiune, în perimetrul de realizare a obiectivului ”Varianta

de Ocolire Caransebeș”, respectiv în perimetrul de protecție și interdicție,

deși în cauză s-au făcut apărări și susțineri pe aceste aspecte iar

din corespondența purtată de părți reiese că sunt păreri divergente cu

privire la aceasta chestiune.

De dezlegarea acestui

aspect ține rezolvarea tuturor celorlalte chestiuni deduse judecății.

În aceste condiții,

numai o expertiză ar putea stabili acest împrejurare.

Astfel, în temeiul

art. 304 pct. 8 și 9 rap. la art. 312 și art. 313 C. proc. civ. de la

1864, Curtea va admite toate recursurile, pentru a se asigura o judecată unitară,

va casa hotărârea recurată și va trimite cauza pentru rejudecare instanței

de apel, fiind necesară administrarea de probe noi.

Instanța de apel

va proceda la efectuarea unei expertize care să stabilească dacă: perimetrul de

exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de concesiune, a intrat sau

nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public ”Varianta de Ocolire

Caransebeș”, respectiv în perimetrul de protecție și interdicție;

dacă terenul a fost afectat de proceduri de transfer parțial sau total sau dacă

au existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colț care

delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei Ocolire

Caransebeș și în ce măsură acestea au afectat continuarea concesiunii; în ce

măsură reclamanta avea vreo obligație de reamplasare a exploatării, dacă i

s-a solicitat aceasta și în ce măsura și-a respectat-o conform Ordinului

nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea balastierelor

din zona drumurilor și podurilor.

În raport de situația

de fapt pe care o va determina, instanța de apel va stabili dacă contractul

de concesiune încetează în condițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 cu care

se completează Legea nr. 198/2004, sau dacă concesiunea a încetat anterior, prin

aplicarea dispozițiilor art. 4.2.4 din licență, din culpa concesionarului

sau a încetat ca urmare a neacordării autorizației de gospodărire a apelor

din cauza lucrării de interes public; dacă titularul dreptului real de concesiune

(terenul nefiind supus exproprierii propriu-zise deoarece face parte din domeniul

public al statului) este sau nu îndreptățit la despăgubiri în condițiile

art. 5 din Legea nr. 198/2004 rap. la art. 22, art. 26 alin. (1) și 28 alin.

(3) din Legea nr. 33/1994 și la dispozițiile H.G. nr. 434/2009 (deși

nu se află pe lista proprietarilor a căror imobile au fost supuse exproprierii)

sau poate pretinde despăgubiri de la concedent în condițiile art. 57 lit.

b) din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.

În raport de stabilirea

dreptului de a pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii, instanța

de apel va stabili dacă reclamanta este îndreptățită la repararea integrală

a prejudiciului sau numai la o parte din acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului reclamantei.

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC C.B. SRL, de pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România prin Direcția Generală Drumuri și Poduri Timișoara și de recurentul

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei nr. 27 din 04

martie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 17 octombrie 2014.