ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2779/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2779/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2779/2015

Prin sentința nr. 22

din 18 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. x/115/2010,

s-a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în

contradictoriu cu pârâta CN B. SA prin C. Timișoara și CN B. SA.

Prin Decizia comercială

nr. 162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat

de reclamantă, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, decizia fiind menținută prin Decizia

Înaltei Curți de Casație și justiție nr. 426 din 2 februarie 2012.

S-a reținut că

acțiunea reclamantei este formulată în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009

și art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate

astfel pe dispozițiile legale care reglementează exproprierea, astfel că,

acțiunea reclamantei pentru plata de despăgubiri este scutită de plata

taxei judiciare de timbru.

În rejudecare, sentința

civilă nr. 1750 din 04 aprilie 2013, Tribunalul Caraș-Severin a respins

acțiunea civilă formulată de către reclamanta SC A. SRL Caransebeș

împotriva pârâtei CN B. SA, reprezentat de C. Timișoara.

Prin aceeași sentință

s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CN B. SA și

s-a disjuns cererea de chemare în garanție a D. formulată de pârâta CN B. SA.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei, prin care a solicitat obligarea

pârâtei la plata sumei de 4.696.740,74 lei reprezentând despăgubiri aferente

prejudiciului cauzat de derularea obiectivului investiții „Variantă ocolire

Caransebeș” implementat de pârâtă nu este fondată în raport cu temeiul juridic

al acțiunii, axat pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994,

întrucât doar titularii unor drepturi reale sau personale care justifică un

interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004, or

reclamanta în cauză este doar titulara unui drept de exploatare a imobilului

expropriat, drept constituit ca urmare a transmiterii posesiei și folosinței,

realizată prin contractul de concesiune, care conferă un drept personal -

dreptul de a exploata nisipul și pietrișul și de a dispune de acesta, cu unele

atribute ale dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut

că imobilul face parte din domeniul public al statului, în sensul Legii nr. 213/1998,

astfel că nici în ipoteza în care dreptul de concesiune ar fi un drept real

principal, nu ar putea da naștere la despăgubiri, deoarece un astfel de drept

real poate fi constituit cu privire la un imobil din domeniul privat al unei

comunități locale.

Un alt aspect reținut

de instanță a fost lipsa autorizației de gospodărire a apelor, condiție de fond

pentru existența contractului de concesiune, sens în care invocă incidența

clauzei 4.2.4 din contractul de concesiune. Reclamanta, încheind un contract de

concesiune a devenit titulara unui drept de exploatare a terenului expropriat,

constând în exploatarea și livrarea de nisip și pietriș, cu precizarea că

terenul a fost expropriat în vederea executării de lucrări de construcții de

autostrăzi și drumuri naționale, în baza Legii nr. 198/2004.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta a declarat apel invocând motive de nelegalitate și

netemeinicie a hotărârii atacate.

Prin Decizia civilă nr.

27 din 4 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis

apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1750 din 04

aprilie 2013 cu consecința admiterii în parte a acțiunii și obligării

reclamantei la plata sumei de 1.025.358 lei cu titlu de despăgubiri, menținând

în rest hotărârea apelată.

În esență, Curtea de

Apel a reținut că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prevăd că

despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul

cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, în timp ce dispozițiile art.

28 alin. (3) din lege prevăd că dezmembrămintele dreptului de proprietate și

orice alte drepturi reale, inclusiv concesiunea se sting prin efectele

exproprierii, titularii acestora având drept la despăgubiri, norma fiind

întărită de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 care consacră un drept

la despăgubiri, oricăror persoane care justifică un interes legitim.

Prin Decizia civilă nr.

2774 din 17 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamantă și de pârâta în cauză, cât și de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cu consecința casării Deciziei nr. 27/2014

a Curții de Apel Timișoara și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de

Apel Timișoara.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța supremă a reținut că reclamanta este titulara

unui drept real, izvorât din contractul de concesiune, însă situația de fapt nu

a fost stabilită de către instanța de fond și de apel, căci nu s-a stabilit

dacă perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de

exploatare a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes

public „Variantă de ocolire Caransebeș”, respectiv în perimetrul de protecție

și interdicție; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parțial

sau total sau dacă au existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale

punctelor de colț care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de

amplasament al Variantei de ocolire Caransebeș și în ce măsură acestea au

afectat continuarea concesiunii, în ce măsură reclamanta avea vreo obligație de

reamplasare a exploatării, dacă i s-a solicitat aceasta și în ce măsură și-a

respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind

amplasarea și exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor.

Totodată, instanța

supremă a solicitat instanței de apel să stabilească dacă contractul de

concesiune încetează în condițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994, cu care se

completează Legea nr. 198/2004 sau dacă concesiunea a încetat anterior prin

aplicarea art. 4.2.4 din licență, din culpa concesionarului sau a încetat ca

urmare a neacordării autorizației de gospodărire a apelor din cauza lucrării de

interes public; dacă titularul dreptului de concesiune este sau nu îndreptățit

la despăgubiri în condițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 22,

art. 26 alin. (1) și art. 28 3 din Legea nr. 33/1994 și la dispozițiile H.G. nr.

434/2009 sau poate pretinde despăgubiri de la concedent în condițiile art. 57 lit.

b din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.

În același timp, Înalta

Curte a statuat că instanța de apel va stabili dacă reclamanta este

îndreptățită la repararea integrală sau doar parțială a prejudiciului, însă numai

după stabilirea prealabilă a dreptului de a pretinde despăgubiri, cât și după

stabilirea temeiului juridic corect de natură să justifice acordarea de

despăgubiri, context în care instanța, în rejudecare, va evalua dispozițiile art.

5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (3) din

Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009, comparativ cu dispozițiile art. 57 lit. b)

din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.

În rejudecare,

instanța de apel, a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească: dacă

perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de concesiune,

a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public

„Variantă de ocolire Caransebeș”, respectiv în perimetrul de protecție și

interdicție; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parțial sau

total sau dacă a existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo ale

punctelor de colț care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de

amplasament al Variantei de ocolire Caransebeș și în ce măsură și-a respectat-o

conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și

exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor, raportul de

expertiză fiind anexat la dosar, cât și suplimentul cuprinzând răspunsurile la

obiecțiunile formulate la raport.

Prin Decizia nr. 129

din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantei SC A. SRL Caransebeș împotriva sentinței civile nr.

1750 din 04 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr.

x/115/2012*.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a accesat

procedura prevăzută de Legea minelor nr. 61/1998 în scopul obținerii unei

concesiuni miniere, respectiv a unui drept acordat de stat prin intermediul D.

pentru a efectua activități miniere în baza unei licențe (art. 3 alin. (1) pct.

7 din lege), care să-i permită exploatarea rezervelor de nisip și pietriș

aferente unui teren proprietate publică a statului din perimetrul Orășeni, jud.

Caraș-Severin, devenind titulara licenței de exploatare nr. 3270 din data de 31

martie 2000, resemnată în data de 12 aprilie 2002.

Instanța de apel

a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea minelor potrivit

cărora „accesul la terenul necesar efectuării activităților miniere se face în

condițiile legii, prin concesionarea terenurilor proprietate publică. Conform art.

10 alin. (4) din Lege licența de exploatare se acordă pentru maximum 20 de ani,

cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani și intră în vigoare

după aprobarea de către Guvern (art. 11 alin. (1) din lege). Totodată, art. 16

din Lege face referire la natura dreptului obținut prin dare în concesiune,

calificându-l ca fiind „un drept distinct de cel de proprietate asupra

terenurilor”, iar art. 18 alin. (2) din lege prevede că „pentru exploatările de

nisipuri și pietrișuri din albiile râurilor, permisele de exploatare se

eliberează după obținerea avizelor prevăzute de legislația în vigoare în

domeniul gospodăririi apelor”, iar alin. (3) al normei prevede că „perimetrele

pentru care se acordă drept de exploatare se stabilesc și se reînnoiesc anual

de către autoritățile competente, la solicitarea celor interesați”.

Art. 21 din Lege reglementează

cazurile de încetare a concesiunii miniere, între care, sub lit. d este

prevăzut cazul de „survenire a unor evenimente care constituie cauze de forță

majoră, definite prin licență”, iar în cuprinsul art. 3 pct. 14 legea definește

forță majoră ca „un eveniment imprevizibil, inevitabil și insurmontabil care

generează imposibilitatea temporară sau definitivă de executare, parțială sau

totală, a obligațiilor titularului de licență”.

Coroborând această

din urmă normă cu dispozițiile art. 21 lit. d) din Lege rezultă că părțile

contractante au libertatea de a defini prin licență cazurile de forță majoră. Sub

acest aspect, Curtea constată că în art.16 sub pct. 16.1.1 din licența de

exploatare invocată de reclamanta în cauză, părțile contractante de comun acord

au definit forță majoră ca fiind „un eveniment imprevizibil și insurmontabil,

independent de orice control din partea titularului (licenței) ale cărei efecte

se întind pe o durată mai mare de 12 luni și care generează imposibilitatea

temporară sau definitivă de executare parțială sau totală a obligațiilor

titularului conform prevederilor prezentei licențe.

Art. 26 din lege

prevede că în cazul în care survine un eveniment dintre cele prevăzute la art. 21

alin. (1) lit. d), titularul licenței notifică autorității competente - D. -

situația, în termen de 15 zile de la producerea evenimentului, cu prezentarea

documentelor justificative, în timp ce alin. (2) al normei prevede că în

situația în care autoritatea competentă notifică titularului licenței refuzul

său de a accepta evenimentul invocat de titular ca fiind o cauză de forță

majoră, provocând imposibilitatea definitivă a continuării executării

activităților miniere, neimputabilă acesteia, titularul licenței poate cere

instanței de arbitraj sau judecătorești, după caz, pronunțarea anulării

unilaterale a licenței pentru caz de forță majoră, fără obligarea la plata de

daune interese. S-a subliniat că autoritatea competentă notificată trebuie să

răspundă titularului licenței într-un termen de 30 de zile, iar absența

răspunsului în termenul prevăzut de art. 26 alin. (2) din Lege echivalează cu

refuzul de a accepta evenimentul invocat de titular, producând efecte juridice

similare. Art. 27 alin. (2) din lege stipulează că la încetarea concesiunii

pentru oricare din cauzele prevăzute la art. 21 lit. a)-c) exploatarea revine

în proprietatea statului fără nici o indemnizație și liberă de orice drepturi

sau sarcini, indiferent de natura acestora.

Instanța de apel

observă că, absența vreunei indemnizații este prevăzută de lege exclusiv pentru

cazurile de încetare a concesiunii prevăzut la art. 21 lit. a)-c), nu și pentru

cazul reglementat sub lit. d) - survenirea cazului de forță majoră astfel cum

acesta este definit prin licență, prin acordul părților. Natura cazurilor de

încetare a concesiunii prevăzut sub lit. a)-c) justifică această abordare; lit.

(a) expirarea duratei concesiunii; b) renunțarea de către titularul licenței,

în condițiile art. 22 din lege; c) retragerea concesiunii de către autoritatea

competentă, conform prevederilor art. 23–25 din Lege).

Cazul prevăzut la art.

21 lit. d din lege pune în discuție încetarea concesiunii pentru motive

neimputabile titularului licenței de exploatare.

În speța de față,

reclamanta pretinde faptul că, pentru anul 2009, nu a mai obținut autorizația

vizată de art. 57 din Legea apelor nr. 107/1996 astfel că a fost obligată - în

raport cu dispozițiile legale care condiționează activitatea de extracție a

nisipurilor și pietrișurilor din albia minieră de existența unei autorizații de

gospodărire a apelor, sens în care este clauza cuprinsă sub pct. 4.2.4 din

licența de exploatare - să sisteze exploatarea, în raport cu dispozițiile art. 18

alin. (2) din Legea nr. 61/1998, potrivit cu care „Pentru exploatarea de

nisipuri și pietrișuri din albiile râurilor, permisele de exploatare se

eliberează după obținerea avizelor prevăzute de legea în vigoare în domeniul

gospodăririi apelor”.

Motivul invocat de

reclamanta în cauză este cel identificat în legătură cu împrejurarea că E.

Banat, prin adresa din 25 septembrie 2008, respectiv din 29 mai 2009, a

comunicat că emiterea autorizației de gospodărire a apelor este condiționată de

obținerea în prealabil, în condițiile art. 33 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996

a acceptului CN B. SA, care promovează în perimetrul aflat exploatării - obiect

al licenței de exploatare în discuție proiectul de utilitate publică -

„Variantă ocolire Caransebeș”. În acest context, în prezenta cauză s-a dovedit

că Statul Român în calitate de titular al dreptului de proprietate publică

asupra terenului, obiect al concesiunii în discuție a demarat construcția unui

obiectiv de interes național - de utilitate publică - intitulat „Variantă ocolire

Caransebeș” - sens în care a emis și H.G. nr. 577/2009 privind declanșarea

procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe

amplasamentul lucrării „Reabilitare DN 6 Drobeta Turnu Severin - Lugoj, între

Km 358 + 000 și Km 495 + 800” pe teritoriul localității Caransebeș, Buchin și

Păltiniș.

Expertiza efectuată

în cauza de față atestă că obiectivul astfel impus, ca arie, absoarbe și

perimetrul de exploatare atribuit reclamantei, afectându-l pe o suprafață de

22.766 mp. În asemenea condiții, având în vedere că absența sau retragerea

avizelor, autorizației de gospodărire a apelor conform legii și licenței de

exploatare, atrage sistarea activității de extracție a nisipurilor și

pietrișurilor din albia minieră (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 61/1998 și

clauza de sub pct. 4.2.4 din licență), instanța de apel a constat că

autoritatea competentă să emită autorizația de gospodărire a apelor într-adevăr

poate refuza motivat eliberarea autorizației de gospodărire a apelor, respectiv

poate retrage o astfel de autorizație motivat, sens în care sunt dispozițiile art.

55 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările

ulterioare. Aceeași lege, în art. 60, prevede că refuzul de acest tip poate fi

contestat de cel interesat conform Legii contenciosului administrativ și fiscal

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Între obligațiile

asumate de reclamantă, în temeiul raporturilor sale de concesiune cuprinse în

capitolul 8.2 din licența de exploatare, sub pct. 8.2.1 este prevăzută

obligația titularului licenței de a respecta Legea nr. 61/1998, respectiv

normele, regulamentele și instrucțiunile emise în aplicarea legii, cât și

prevederile Legii apelor nr. 107/1996.

Obligația de a obține

avizul de gospodărire a apelor este înscrisă în clauza de sub pct. 8.2.10, iar

obligația de obținere anuală a autorizației de gospodărire a apelor pentru

exploatarea de nisipuri și pietrișuri din perimetrul stabilit prin programul

anual de exploatare este înscrisă expres în clauza de sub pct. 8.2.11 din

licența de exploatare. În egală măsură, sub clauza de sub pct. 8.2.23 este

stipulată interdicția titularului licenței de a executa activități miniere fără

autorizațiile prevăzute de lege și de licență.

Instanța de apel

constată că reclamanta nu a uzat de dispozițiile art. 60 din legea apelor,

respectiv nu a atacat refuzul E. Banat de a emite autorizația de gospodărire a

apelor, în condițiile legii contenciosului administrativ, deși la data

refuzului erau în vigoare atât dispozițiile art. 60 din Legea nr. 107/1996 cu

modificările ulterioare, cât și Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, la care face trimitere însuși art. 60, menționat.

Starea de fapt

evidențiată de reclamantă pune cert în evidență imposibilitatea continuării

activităților miniere, obiect al licenței de exploatare, din motive

independente de voința sa, context în care Curtea de Apel a stabilit legea

aplicabilă litigiului de față, în strictă corelație cu observarea cadrului

procesual fixat de reclamanta în cauză, în virtutea principiului

disponibilității care guvernează materia civilă a litigiilor, pe de o parte,

iar, pe de altă parte, în raport cu considerentele deciziei de casare cu

trimitere spre rejudecare, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

care, printre altele a solicitat instanței de apel să stabilească legea

aplicabilă litigiului.

În acest context, instanța

de apel a constatat că licența de exploatare a fost emisă sub imperiul Legii nr.

61/1998 - legea minelor - care, prin art. 7, permitea concesionarea activității

miniere persoanelor juridice române, potrivit Legii nr. 61/1998, sens în care

sunt și dispozițiile art. 16 din lege.

Această lege

permitea, în condițiile art. 6 lit. e) concesionarea terenului proprietate

publică pentru activități de tipul celor care formează obiectul licenței de

exploatare în discuție, prevăzând în art. 21 un caz de încetare a concesiunii

miniere, când survine un eveniment care constituie o clauză de forță majoră,

astfel cum aceasta este definită în licența de exploatare (art. 21 alin. (1) lit.

d) situație în care titularul licenței trebuie să notifice D. (art. 26 alin. (1)

din lege cu referire la art. 29 din Lege).

În speța de față,

reclamanta invocă imposibilitatea continuării activității sale din motive

independente de voința acesteia, instanța apreciind că acestea se înscriu

în clauza cuprinsă în art. 16 pct. 16.1.1 din licența de exploatare, cu

referire la art. 4.2.4 din art. IV din licența de exploatare, căci lipsa

autorizației de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii

acesteia, cu precizarea că avizul E. Banat este unul conform, prevăzut

imperativ de Legea apelor nr. 107/1996, iar mai apoi, expres prin art. 51 din

Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

În raport cu această

stare de fapt, Curtea a constat necesar a lămuri natura raporturilor juridice

pretins existente între părțile împricinate în prezenta cauză, în raport cu

normele juridice care reglementează licența de exploatare, stipulând drepturi

și obligații derivate deopotrivă din clauzele contractuale, materializate în

licența de exploatare, care este legea părților contractante. Sub acest aspect,

s-a reținut că licența de exploatare în discuție este cârmuită nu doar de

voința părților, ci preponderent și imperativ de legea care o guvernează,

respectiv Legea nr. 61/1998, având în vedere specificul raporturilor dintre

părțile contractante.

S-a avut în vedere

și împrejurarea că, în speță, contractul de concesiune analizat este

unul cu execuție succesivă, astfel că se supune deopotrivă normelor juridice în

vigoare la diferite etape de derulare a activității de exploatare desfășurată

de reclamanta în cauză. În acest context, s-a apreciat necesar a fi analizate și

dispozițiile O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de

bunuri proprietate publică aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007,

precum și dispozițiile H.G. nr. 168/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice

de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006. Sub acest aspect s-au apreciat a fi relevante

dispozițiile art. 58 din H.G. nr. 168/2007, potrivit cu care, în cazul

nerespectării obligațiilor asumate de către una dintre părți sau al

incapacității îndeplinirii acestora cealaltă parte este îndreptățită să

solicite tribunalului să se pronunțe cu privire la rezilierea contractului de

concesiune, cu plata unei despăgubiri. Or, în speța de față, D. este în

imposibilitate să asigure concesionarului-reclamant terenul proprietate publică

al Statului Român în scopul exploatării la care s-a obligat prin licența de

exploatare, dat fiind că suprafața de 22.766 mp din terenul obiect al licenței

de exploatare este utilizat de Statul Român, prin intermediul CN B. SA pentru

construirea unui obiectiv de utilitate publică, de interes național.

Reclamanta în cauză

nu a uzat însă de acest remediu juridic și a chemat în judecată CN B. SA, deși

nu are nici un raport juridic cu această instituție, dispozițiile art. 2-9 din

Legea nr. 198/2004, art. 21–28 din Legea nr. 33/1994 nefiind incidente în speța

de față pentru simplul motiv că terenul, obiect al licenței pe exploatare nu a

fost expropriat de stat, ci se află în proprietatea publică a Statului Român.

Astfel, reclamanta nu

și-a valorificat nici clauza contractuală prevăzut sub pct. 4.2.4 din contract,

în raport cu refuzul E. Banat de a emite autorizația de gospodărire a apelor,

căci potrivit art. 60 din Legea nr. 107/1996 cu modificările ulterioare refuzul

de a emite avizele/autorizațiile de gospodărire a apelor, pot fi contestate

conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Or, reclamanta era

obligată să-și valorifice drepturile în condițiile licenței de exploatare și

ale legii care o guvernează, respectiv ale normelor juridice în vigoare la momentul

la care a intervenit situația care îi „blochează” continuarea activității de

exploatare, garantată de către cocontractantul său, respectiv D. Pârâta în

cauză este străină de astfel de raporturi contractuale și nu poate fi obligată

la plata vreunor daune derivate din imposibilitatea derulării obiectului

licenței de exploatare, neavând nici o culpă în producerea prejudiciului reclamat

de către reclamanta în cauză, astfel încât reclamanta nu poate pretinde

despăgubiri în baza legilor exproprierii.

Cât privește alte

posibile obligații/drepturi derivate din licența de exploatare și Legea nr. 61/1998,

relative la reamplasarea exploatării, vizată de Ordinul nr. 48/1998 pentru

aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea balastierelor din zona

drumurilor și podurilor, Curtea de Apel a constat că asemenea probleme pot fi

ridicate exclusiv într-un cadru procesual în care figurează ca părți reclamanta

și D., pârâta în cauza de față fiind străină de asemenea proceduri.

De asemenea,

împrejurarea că terenul utilizat pentru construcția obiectivului de interes

național „Variantă ocolire Caransebeș” a fost sau nu afectat de proceduri de

transfer, cât și împrejurarea că mai multe persoane fizice ale căror terenuri

din zonă, necesare construirii obiectivului de utilitate publică au fost

expropriate, persoanele în cauză fiind despăgubite, în calitatea lor de

titulari ale drepturilor de proprietate asupra unor parcele de teren afectate

obiectivului de interes național menționat, în baza Legii nr. 198/2004, cu

referire la Legea nr. 33/1994, sunt lipsite de relevanță, din moment ce terenul

atribuit spre folosință reclamantei în scopul desfășurării activităților

miniere prevăzută în licența de exploatare face parte din proprietatea publică

a Statului Român, nefăcând obiectul exproprierii.

Nici natura dreptului

izvorât dintr-un contract de concesiune nu are relevanță în prezenta cauză, în

raport cu împrejurarea că terenul atribuit reclamantei nu a fost expropriat,

făcând parte din domeniul proprietății publice a Statului Român, astfel încât,

sub acest aspect, hotărârea atacată fiind complinită prin decizia

pronunțată, iar apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Caransebeș, solicitând, în

principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul

admiterii apelului și, pe cale de consecință, a acțiunii civile formulate și

a obligării pârâtei intimate la plata sumei de 3.410.198 lei cu titlu de despăgubire,

calculată conform raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă; iar, în

subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, și, urmare

a rejudecării, admiterea apelului și, pe cale de consecință, a acțiunii civile

formulate și a obligării pârâtei intimate la plata sumei solicitată cu

titlu de despăgubire.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a formulat, în esență, următoarele

critici:

apel a interpretat greșit licența de concesiune pentru exploatare din 31

martie 2000, renegociată la 12 aprilie 2002 schimbându-i înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic. Arată că, potrivit deciziei de casare, instanța de apel

trebuia să stabilească dacă licența de concesiune a încetat ca urmare a

incidenței uneia dintre cele trei situații reținute de instanța supremă: în

condițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 cu care se completează Legea nr. 198/2004;

prin aplicarea dispozițiilor art. 4.2.4. din licența din culpa concesionarului;

ca urmare a neacordării autorizației de gospodărire a apelor din cauza lucrării

de interes public.

Instanța de apel stabilește

că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de neobținerea

autorizației de gospodărire a apelor, care se înscrie în clauza cuprinsă în art.

16.1.1 din licența, care definește cazurile de forță majoră. În accepțiunea instanței

de apel, acest caz de forță majoră are legătură și cu clauza de la art. 4.2.4

din licență, întrucât lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte

echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul E. este unul imperativ,

conform art. 51 din Legea nr. 107/1996.

Consideră recurenta că

soluția dată de instanța de apel este rezultatul schimbării înțelesului vădit

neîndoielnic al art. 16.1.1 și 4.2.4 din licența, acestea neputând genera

încetarea licenței de concesiune datorită neobținerii autorizației de

gospodărire a apelor, care nu este un caz de forță majoră, în sensul alin. (2)

al art. 16.1.1 care definește cazurile de forță majoră stabilite de părți.

Consideră că

referirea instanței de apel la neobținerea autorizației de

gospodărire a apelor ca fiind un caz de forță majoră în condițiile art. 16.1.1

din licența constituie o motivare ce cuprinde un considerent contradictoriu și străin

de natura pricinii.

Recurenta susține

și faptul că, instanța de apel reține greșit drept caz de încetare

și prevederile art. 4.2.4 din licecță întrucât neobținerea

autorizației ar echivala cu retragerea licenței. Consideră că acest

considerent reprezintă o motivare străină de natura, întrucât este bazată pe

schimbarea înțelesului lamurit și vădit neîndoielnic al clauzei 4.2.4 din

licența de concesiune prin prisma art. 4.2.4 care face referire la retragerea

autorizației de gospodărie a apelor datorită nerespectării prevederilor

acesteia. Or, întreg materialul probator nu dovedește că reclamanta ar fi în culpă

și că acest lucru ar fi generat retragerea respectivei autorizații.

Arată că, și referirile

instanței de apel la prevederile art. 8.2.10 și 8.2.11 din licență sunt străine

de natura pricinii, întrucât acestea vizează raportul contractual dintre reclamantă

și concedent. Neobținerea autorizație s-a datorat unor motive

extracontractuale, astfel încât, fapta pârâtei intimate care a implementat

lucrarea de interes public, a cărei activitate raportat la speța de față este

reglementată de Legea nr. 198/2004, completată cu Legea nr. 33/1994, a fost cea

care a generat neobținerea autorizației de gospodărire a apelor si,

implicit, încetarea licenței de concesiune.

fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, reclamanta arată că, în pofida art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., instanța de apel nu a analizat dacă pot fi pretinse despăgubiri în condițiile

art. 57 lit. b) din O.U.G. 54/2006. Făcând referire la cuprinsul articolului

menționat, recurenta susține că textul legal nu este incident speței,

întrucât licența de concesiune nu a fost denunțată de concedent. Consideră că

și art. 58 din H.G. nr. 168/2007 a fost greșit aplicat deoarece nu

s-a demonstrat în cauză culpa contractuală a concedentului sau a

concesionarului raportat la neobținerea autorizației de gospodărire a

apelor. Susține, astfel nelegalitatea hotărârii atacată deoarece instanța

de apel s-a raportat la texte de lege inaplicabile spetei, devreme ce fapta pârâtei

intimate de a promova lucrarea de interes public a fost cea care a generat neobținerea

menționatei autorizații.

O altă critică

subsumată motivului de recurs ce se referă la greșita aplicare a legii vizează

reținerea inaplicabilității prevederilor art. 22, 26, 28 din Legea nr.

33/1994 și a prevederilor Legii nr. 198/2004 raportului juridic dedus judecații.

Apreciază greșită concluzia instanței de apel deoarece pleacă de la

premisa inexistenței unui raport contractual între reclamantă și pârâtă. Consideră

că, aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994, respectiv a prevederilor Legii nr.

198/2004 asupra unui raport juridic presupune tocmai inexistența unui raport

contractual. Scopul Legii nr. 198/2004 este acela de a crea un instrument de

reglementare special menit a despăgubi persoanele prejudiciate de implementarea

obiectivelor de interes public relevate de construcția de drumuri și autostrăzi.

Cum activitatea pârâtei de construire a obiectivului „Varianta de Ocolire

Caransebeș” a generat blocarea licenței de concesiune, prin imposibilitatea

obținerii acordului pentru gospodărirea apelor, din cauze neimputabile părților

contractante ale licenței de exploatare, ci din motive imputabile pârâtei

intimate, împrejurare care în opinia recurentei atrage incidența dispozițiilor

Legilor nr. 33/1994 și nr. 198/2004 pentru plata despăgubirilor solicitate.

Răspunzând

solicitării deciziei de casare, instanța de apel conchide că nu este relevant faptul

că terenul destinat licenței de concesiune a fost afectat de proceduri de

transfer, fără însă a avea în vedere obiectul licenței. Sub acest aspect, recurenta

arată că perimetrul de exploatare a fost supus exproprierii, contrar aserțiunii

instanței de apel, iar, ca urmare a exproprierii s-a aflat în imposibilitate de

a exploata zăcământul incorporat în terenul afectat de expropriere, aspect ce

rezultă din raportul de expertiză topografică care relevă afectarea integrală a

perimetrului de exploatare de procedurile de transfer realizate în urma

exproprierii. Recurența subliniază importanța prevederilor art. 5,

alin 6 ind. 1 teza finala din Legea nr. 198/2004, arătând că legea specială produce

efecte și asupra terenurilor proprietate publică aflate în concesiune.

Cum perimetrul de

exploatare a intrat sub incidența Legii nr. 198/2004, iar art. 28 alin. (3) din

Legea nr. 33/1994 nu distinge între concesiunea imobilelor proprietate publică

și privată, recurenta apreciază că este evident dreptul său de a solicita

despăgubiri în temeiul actelor normative menționate. Instanța de apel, pe lângă

faptul că a aplicat greșit prevederile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004,

omite a observa relevanța materialului probator care denotă îndreptățirea reclamantei

de a solicita despăgubiri, deoarece astfel cum rezultă din raportul de expertiză

topografică, perimetrul de exploatare a fost afectat de proceduri de transfer, fiind

astfel afectat și contractul de concesiune care viza zăcămintele terenurilor

expropriate.

Susține că instanța

de apel a reținut eronat că dispozițiile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004

și art. 21-28 din Legea nr. 33/1994 nu ar fi incidente în speță pe motiv

ca terenul, obiect al licenței de exploatare, nu a fost expropriat de stat, ci

se afla în proprietatea publică a Statului român. În mod evident legiuitorul

prin includerea în art. 28 din Legea nr. 33/1994 a contractelor de concesiune,

fără a distinge între proprietatea privată și publică, a avut în vedere

acordarea de despăgubiri titularilor acestor contracte, obiectul concesiunii

fiind proprietate publica (a Statului sau a Unitatea Administrativ Teritorială).

Autorizația pentru

gospodărirea apelor nu a putut fi obținută, datorita activității desfășurate de

parata intimata, care, prin proiectul implementat a blocat dreptul reclamantei de

a exploata terenul concesionat, situașie în care nu poate fi reținută

vreo culpă în sarcina acesteia privitoare la nerespectarea condițiilor impuse

de E. Evident că neobținerea autorizației, la care a făcut referire

instanța de apel, s-a datorat activității pârâtei, care, între altele a

fost notificată de concedent că reclamanta are un contract valabil în perimetrul

în care CN B. SA urma să implementeze proiectul "Varianta ocolire

Caransebeș", aspect care justifică interesul legitim al reclamantei în a

solicita despăgubirile care fac obiectul dosarului de față. Consideră,astfel,

că argumentele prezentate justifică pretențiile formulate ce se

circumscriu prevederilor Legilor nr. 198/2004 și nr. 33/1994.

În drept, reclamanta

a invocat motivele de recurs înscrise în art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

B., prin C. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursul formulat și menținerea

ca legală și temeinică a deciziei atacate, întrucât s-a reținut corect că

perimetrul supus exploatării face parte din domeniul public și nu a fost

afectat de procedura de expropriere prevăzută de prevederile Legii nr. 198/2004

și ale Legii nr. 33/1194.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și dispozițiile

legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

se impune a sublinia faptul că, deși reclamanta-recurentă și-a fundamentat

recursul pe motivele înscrise în art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul

de interpretare a materialului probator de către instanța care a

pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect

al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C.

proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual,

instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt

stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci

doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt

stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la

reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținută în etapele procesuale

anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect ala controlului

judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în

cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Printr-un prim motiv

de recurs, reclamanta consideră că soluția instanței de apel este rezultatul

schimbării înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic a clauzelor licenței de concesiune pentru

exploatare din 31 martie 2000, renegociată la 12 aprilie 2002, întrucât

instanța a stabilit greșit că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de

forță majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire a apelor.

Totodată, a apreciat că reținerea de către instanța de apel a

împrejurării că neobținerea autorizației de gospodărire a apelor

constituie un caz de forță majoră în condițiile art. 16.1.1 și art. 4.2.4

din licență constituie o motivare ce cuprinde un considerent contradictoriu și

străin de natura pricinii.

În examinarea acestui

motiv de recurs, a cărui dezvoltare face posibil încadrarea în dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., dar și în pct. 7 al aceluiași articol, Înalta Curte

va constata netemeinicia susținerilor formulate.

Motivul de

nelegalitate înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează ipoteza în care

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile formulate de

recurentă, ce vizează teza a II a textului legal evocat, sunt neîntemeiate.

Din perspectiva

obiectului investirii instanței de fond, a motivelor de apel formulate de

reclamantă și a îndrumărilor dispuse prin decizia de casare, se constată

că motivarea hotărârii instanței de rejudecare cuprinde pe larg argumentele

pe care aceasta se sprijină, fără a vădi motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, argumentația logico-juridică în exercițiul controlului

judiciar găsindu-și exponențialul în soluția pronunțată.

Susținerea recurentei

potrivit căreia decizia instanței de apel s-ar fundamanta pe considerente străine

de natura pricinii nu poate constitui un motiv temeinic care să atragă

nelegalitatea deciziei atacate, atât timp cât în exercitarea controlului

judiciar instanța de apel a analizat coroborat, prin trimiteri punctuale,

natura și înțelesul clauzelor înscrise în licența de concesiune

pentru exploatare, examinare în urma căreia a concluzionat în privința

legalității și temeiniciei soluției prin care acțiunea

reclamantei a fost respinsă. În contextul situației de fapt reținută

de instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, argumentele

instanței de apel în examinarea clauzelor contractuale, în consens cu dispozițiile

art. 969 și 966 C. civ. de la 1864, nu se vădesc a fi contradictorii ori

străine de natura pricinii, atât timp cât acestea sprijină și completează motivarea

hotărârii atacate prin considerente proprii care clarifică chestiunile de drept

stabilite, în sarcina instanței de rejudecare, prin decizia de casare.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care vizează ipoteza în care

instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte va constata

netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 8

C. proc. civ. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit

căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante și, din acest punct de vedere, recurenta nu a demonstrat că,

în cauză, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămutit al actului

dedus judecății.

Astfel, dispozițiile

legale înscrise în Legea minelor nr. 61/1998 (art. 18 alin. (2)), care

guvernează licența de concesiune pentru exploatare din 31 martie 2000,

resemnată la 12 aprilie 2002, precum și clauzele refritoare la

obligațiile contractuale izvorâte în temeiul raporturilor de concesiune cuprinse

la cap. 8.2 (respectiv 8.2.10 - 8.2.12, 8.2.23), dar și clauza 4.2.4

condiționează titularul licenței de a executa activități miniere

de existența autorizației de gospodărire a apelor, eliberată în

conformitate cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1997.

Prin urmare, desfășurarea

activității de exploatare de nisipuri și pietrișuri din perimetrul Orășeni,

județul Caraș-Severin, ce constituia obiectul licenței de concesiune, era

condiționat de obținerea autorizației de gospodărire a apelor de

către reclamantă, ca titular al licenței. La nivelul anului 2009, autoritatea

competentă să emită autorizația de gospodărire a apelor a condiționat,

conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, emiterea autorizației de

obținerea, în prealabil, a acceptului SC B. SA care derula în perimetrul

supus licenței de exploatare un obiectiv de utilitate publică intitulat

„Variantă ocolire Caraș-Severin”. În aceste condiții, cum

absența sau retagerea avizelor, respectiv a autorizației de gospodărire a

apelor atrage sistarea activității de exploatare minieră conform legii

și licenței de exploatare și întrucât autorizația prevăzută

de art. 57 din Legea nr. 107/1997 la nivelul anului 2009 nu a mai fost

obținută de către reclamantă, aceasta s-a aflat în imposibilitate de a

desfășura activitatea de extracție a nisipurilor și

pietrișurilor din albia minieră.

Astfel, situația

de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată față de configurația

actuală a art. 304 C. proc. civ., denotă împrejurarea că instanța de apel

a calificat corect împrejurarea ce a condus la imposibilitatea continuării

activității recurentei în sensul că, evenimentul reclamat în cauză, se

circumscrie unui caz de forță majoră în sensul clauzei 16.1.1 din

licență.

Cazurile de încetare

a concesiunii miniere au fost prevăzute în cuprinsul licenței de

concesiune, printre acestea fiind menționat și cazul de încetare ca

urmare a apariției unor evenimente care constituie cauze de forță majoră,

definite prin licență (clauza 4.2.1. lit. c). În acest sens, reclamanta și D.

au definit (clauza 16.1.1) forța majoră ca fiind „un eveniment imprevizibil și

insurmontabil, independent de orice control din partea titularului (licenței)

ale cărei efecte se întind pe o durată mai mare de 12 luni și care

generează imposibilitatea temporară sau definitivă de executare parțială sau

totală a obligațiilor titularului conform prevederilor prezentei licențe”. Or,

calificarea dată situației ce a produs imposibilitatea continuării

activității drept caz de forță majoră nu reprezintă decât

consecința efectelor și consecințelor pe care le generează cuprinsul

clauzelor contractuale relativ la evenimentul survenit independent de orice

control din partea titularului licenței în sensul că activitatea minieră este sistată

în caz de absență ori retragere a avizelor legale.

Susținerea recurentei

potrivit căreia neobținerea autorizației de gospodărire a apelor nu ar

constitui un caz de forță majoră în sensul alin. (2) al art. 16.1.1 ce

definește cazurile de forță majoră nu poate fi primită, atât timp cât instanța

de apel a analizat cauza care au generat imposibilitatea desfășurării

activității reclamantei și consecițele acesteia din perspectiva condițiilor

impuse de prevederile legale și clauzele contractuale, nu doar a mențiunilor

înscrise în alin. (2) al clauzei la care face referire recurenta și care vizează

o serie de situații enunțiative și nu restrictive.

Prin urmare, întrucât

continuarea activității miniere era condiționată de obținerea autorizațiilor prevăzute

de lege și de licență și întrucât avizul de gospodărire a apelor, ce se înscrie

într-o obligație legală, nu a fost obținut în condițiile reținute, instanța

de apel a concluzionat corect în sensul că starea de fapt evidențiată în cauză se

circumscrie unui eveniment de natura celor prevăzute de părți în clauza

16.1.1 ce atrage imposibilitatea continuării activității miniere, atât timp cât

autorizația de gospodărire a apelor condiționează desfășurarea activității, iar

lipsa acesteia generează efecte echivalente cu retragerea acesteia. Trimiterea

instanței de apel la cuprinsul clauzei înscrisă la pct. 4.2.4 constituie un

argument care subliniază obligația legală și contractuală pentru

obținerea autorizației de gospodărire a apelor în vederea desfășurării

activității miniere în baza licenței, interpretarea clauzei fiind realizată în

consens cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1996 conform căruia absența

sau retragerea autorizației de gospodărire a apelor atrage după sine obligativitatea

încetării activității.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în

care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia

criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. încât instanța de rejudecare nu a analizat dacă

despăgubirile ar putea fi pretinse în condițiile art. 57 lit. b) din

O.U.G. nr. 54/2006, text legal care, în accepțiunea recurentei, nu ar fi incident.

Critica recurentei nu

este întemeiată, deoarece instanța de apel, în rejudecare, a exercitat

corect controlul judiciar deoarece verificarea legalității și

temeiniciei sentinței apelate a fost realizată în conformitate cu limitele

cadrului procesual al investirii sale, dar și a îndrumărilor cu valoare

obligatorie ale Deciziei de casare nr. 2774 din 17 octombrie 2014 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât, potrivit art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond,

care rejudecă procesul după casare,este aceea că hotărârile instanței de

control sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, starea de

fapt a procesului urmând să fie stabilită de instanța de trimitere.

În acest context,

instanța de rejudecare a procedat corect la stabilirea completă a

situației de fapt pe baza probatoriului ce a fost suplimentat în această

fază procesuală, procedând judicios la verificarea legii aplicabile raportului

juridic dedus judecății. Faptul că instanța de trimitere,

soluționând toate aspectele de fapt și drept ale cauzei în raport de

situația de fapt stabilită pe baza probatoriul administrat, a ajuns la

aceeași concluzie cu cea inserată în hotărârea apelată, nu înseamnă că, în

rejudecare, instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de

casare în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, nu pot

fi reținute condițiile pentru a atrage incidența motivului de

recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atât timp cât reclamanta, deși

este titulara unui drept de concesiune, respectiv a unui drept real ce rezultă

din „licența de concesiune pentru exploatare” încheiată la data de 31

martie 2000 cu D., nu poate pretinde despăgubiri în condițiile Legii nr. 198/2004

și ale Legii nr. 33/1994 devreme ce, terenul atribuit spre folosință

reclamantei în scopul desfășurării activității miniere, prevăzut în

licența de exploatare, nu a fost supus exproprierii, fiind proprietate

publică a Statului român. În acest context și în conformitate cu decizia

de casare, instanța de apel a analizat relevanța dispozițiilor înscrise

în O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri

proprietate publică și H.G. nr. 168/2007 (art. 58) privind aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006 din perspectiva

posibilității valorificării drepturilor în condițiile licenței de

exploatare și a legii care o guvernează în caz de neexecutare a

obligațiilor contractuale sau a incapacității îndeplinirii acestora

de către una din părțile contractante. Faptul că instanța de apel a

înlăturat susținerile reclamantei relativ la examinarea pretențiilor sale în

temeiul legilor de expropriere evocate în justificarea acțiunii acesteia, nu

înseamnă că, în rejudecare, instanța nu a respectat dispozițiile obligatorii

ale deciziei de casare potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat acestui

motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în

vedere dispozițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 și art. 3, 5, 6, 7 și 9 din

Legea nr. 198/2004 în considerarea cărora, fiind titulara unui drept real,

justifică un interes legitim în a solicita despăgubiri conform textelor legale

evocate.

Critica recurentei nu

poate fi primită.

Reclamanta este într-adevăr

titulara unui drept real, respectiv a unui drept de concesiune ce rezultă din încheierea

dintre aceasta și D. a unui contract denumit „licență de concesiune pentru

exploatare” pentru o perioadă de 20 de ani, având ca obiect concesionarea

dreptului de exploatare și livrare în forme specifice în favoarea titularului

(reclamantei) a resurselor și rezervelor de nisip și pietriș din perimetrul

Orășeni, județul Caraș-Severin.

Este adevărat că,

dispozițiile constituționale, precum și alte reglementări legale în materie de

concesiune prevăd posibilitatea concesionării de bunuri mobile sau imobile din

domeniul public al statului sau a unităților administrativ-teritoriale, însă

atunci când concesiunea vizează bunuri aparținând domeniului public, dreptul de

concesiune constituie un drept real principal, derivat din dreptul de

proprietate publică care se naște dintr-un contract administrativ, fiind

opozabil tuturor, cu excepția proprietarului.

În cauză, pretențiile

reclamantei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea

obiectivului de investiții “Variantă de ocolire Caransebeș“ implementat de

pârâtă au ca temei juridic prevederile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, H.G. nr.

434/2009 și art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind

întemeiate, astfel, pe dispozițiile legale care reglementează exproprierea.

Relativ la bunurile

care pot face obiect al exproprierii, dispozițiile înscrise în art. 2 din Legea

nr. 33/1994 stipulează că pot fi expropriate doar bunurile imobile proprietatea

persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop