ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2240/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de fată, retine următoarele: Prin sentința civilă nr. 1281 din 5 decembrie 2003 Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea principală formulată de roclamanta SC M. SA împotriva pârâților reclamanți reconvenționali B.A. și D.M.; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții B.A. si D.M. împotriva reclamantei SC M. SA Timișoara; a obligat pârâții reclamanți reconvenționali B.A. și D.M. să plătească reclamantei pârâte reconvenționale SC M. SA Timișoara câte 5.733.613.500 lei cu titlu de despăgubiri reprezentate de contravaloarea construcțiilor și manoperei edificate pe terenurile proprietatea reclamantei pârâte reconvenț'onal înscrise în C.F.

Freidorf; a obligat reclamanta pârâtă reconvențional să plătească pârâților reclamanți reconvenționali B.A. si D.M. câte 3.862.527. 223 lei cu titlu de despăgubiri pentru folosința terenurilor și clădirilor neintabulate edificate, terenuri înscrise în C.F., Freidorf; a respins în rest acțiunea principală și cererea reconvențională, și a compensat cheltuielile de judecată. Tribunalul a respins excepția prescripției, cu motivarea că termenul de prescripție începe să curgă de la data când au rămas definitive și irevocabile hotărârile care au rezolvat litigiul dintre părți cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor din litigiu, iar acest termen este data de 15 februarie 2002, când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 168/ R a Curții de Apel Timișoara, iar față de această dată acțiunea înregistrată de reclamantă la data de 10 iulie 2003 este înlăuntrul termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei s-a reținut că în sarcina antecesorilor și a reclamantei operează prezumția bunei credințe și s-a dat eficiență dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., în sensul că proprietarul fondului trebuie să despăgubească .constructorul cu valoarea materialelor și a muncii sau cu o sumă egală cu aceea a creșterii valorii fondului. Întrucât pârâtele L.A. și S.E. nu sunt proprietare ale imobilului din litigiu s-a constatat lipsa calității procesuale a acestora.

Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește cererea reconvențională, potrivit dispozițiilor art. 483 C. civ., fructele civile, cum sunt chiriile sau sumele obținute pentru folosința imobilelor, teren și construcții, se cuvin proprietarului imobilului, iar din probele administrate și necontestate de către reclamantă, re;'.uitând că aceasta a folosit efectiv, atât terenul, cât și construcțiile efectuate pe terenul pârâtelor, apreciindu-se justificată și cererea reconvențională, dreptul la acțiune începând să curgă de la data de 21 noiembrie 1998, când s-a stabilit definitiv dreptul de proprietate al pârâtelor asupra terenului pe care au fost edificate construcțiile.

Cu privire la capătul de cerere reconvențională privind evacuarea reclamantei de pe terenurile și construcțiile menționate anterior și capătul de cerere din acțiunea reclamantei, de stabilirea a unui drept de retenție până la plata efectivă despăgubirilor, instanța a dispus respingerea acestora, întrucât acțiunea de predare a imobilelor de către reclamantă pârâtelor a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1425 din 01 martie 2001 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă, conform Deciziei civile nr. 2654/A/2001 a Tribunalului Timiș și respectiv Decizia civilă nr. 168/ R din 15 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, pârâtele având posibilitatea punerii în executare a respectivelor hotărâri, iar față de faptul că între părți sunt obligații reciproce de plată a unoi sume aproximativ egale ca echivalent, s-a apreciat că nu se impune acordarea unui drept de retenție în favoarea reclamantei, această situație urmând a fi reglementată după executarea hotărârii, când se va stabili exact suma ce trebuie plătită de fiecare parte, în raport de dobânzile legale ce se cuvin fiecăruia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC M. SA și pârâtele D.M. și B.A. Prin Decizia civilă nr. 26 din 14 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanta pârâtă reconvențional SC M. SA Timișoara (actual SC Z. SRL) împotriva sentinței civile nr. 128 din 15 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș. S-a admis apelul declarat de pârâta reclamantă reconvențional D.M. (continuat de moștenitorii ei legali B.A. și D.M.) și de pârâta reclamantă reconvențional B.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A obligat pârâții reclamanți reconvențional să plătească reclamantei pârâtă reconvențional suma de 11.467.227.000 lei vechi, respectiv 1.146.722,70 lei noi din care % revine în plată pârâtei B.A.

iar % % revine în plată pârâtului D.M. A obligat reclamanta pârâtă reconvențional să plătească pârâților reclamanți reconvențional suma de 10.770.813.288 lei vechi respectiv 1.077.081,32 lei noi din care % pârâtei B.A. iar T.V.A. % pârâtului D.M. A compensat despăgubirile pe care părțile și le datorează reciproc până la concurența sumei celei mai mici urmând ca și pârâții reclamanți reconvențional să-i mai plătească reclamantei pârâtă reconvențional suma de 696.413.712 lei vechi, respectiv 69.641,37 lei noi din care % % din sumă respectiv 52.231 lei noi se va plăti de pârâta B.A. iar T.V.A. parte din sumă, respectiv 17.410 lei noi se va plăti de pârâtul D.M. A menținut în rest celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A obligat reclamanta apelantă să plătească pârâților apelanți suma de 9400 lei cheltuieli de judecată din care % respectiv 7.050 lei noi se va plăti pârâtei B.A. iar V.A. respectiv 2.350 lei noi se va plăti pârâtului D.M. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește cererea de redeschidere a dezbaterilor formulată de reclamanta SC Z. SRL, depusă după rămânerea cauzei în pronunțare, respectiv la 14 februarie 2012, instanța de apel a respins-o, ca neîntemeiată. Faptul că reprezentantul legal al societății are probleme de sănătate, nu poate constitui motiv de redeschidere a dezbaterilor, având în vedere că deși a fost legal citată la toate termenele de judecată cu respectarea dispozițiilor art. 91 și următoarele C. proc.

civ., inclusiv cu mențiunea de a-și propune probe în susținerea apelului, aceasta nu s-a prezentat în instanță și nici nu a solicitat probe. Mai mult, instanța a rămas în pronunțare la data de 31 ianuarie 2012, și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, raportat la dispozițiile art. 156 C.pr.civ., a amânat pronunțarea la 7 februarie 2012, și respectiv, 14 martie 2012. De menționat că această cauză la solicitarea reclamantei apelante la data de 14 mai 2004, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a fost suspendată, până la judecarea Dosarului nr. 876/2004 al Tribunalului Timiș.

Instanța de apel a constatat că prima critică adusă hotărârii apelate de către reclamantă, privind valoarea actualizată a construcțiilor, - care în opinia reclamantei - a fost stabilită ca fiind în sumă de 13.646.000.000 lei prin expertiza tehnică efectuată, iar instanța de fapt a obligat pe intimate la plata sumei de 11.462.227.000 lei,- nu este întemeiată, întrucât prin .răspunsul la obiecțiuni (fila 234 dosar fond), expertul face precizarea că valoarea construcțiilor (fără T.V.A.) este de 11.467.227.000 lei. Cea de-a doua critică viza faptul că deși a fost obligată să plătească intimatelor câte 5.733.613.500 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosința terenului și construcțiilor, obiecțiunile la expertiza contabilă efectuată în cauză, nu au fost comunicate expertului, instanța respingând și cererea de efectuare a unei noi expertize.

Deși au învederat că în cazul apelantei, expertiza a avut în vedere întreg ansamblu construit, fără diferenținerea acestora (curte, grup social, hala de producție, decantoare), reclamanta nu a înțeles să solicite suplimentarea expertizei. Având în vedere motivele apelului, instanța de apel a citat în acest sens, așa cum s-a precizat mai sus, reclamanta, însă aceasta nu s-a prezentat în instanță astfel că raportat la principiul disponibilității, la dispozițiile art. 170 C. proc. civ., conform cărora, obligația părții care cere administrarea unei dovezi, are obligația să achite cheltuielile efectuate cu aceasta, curtea a apreciat că nu se mai susține această cerere, suplimentul la expertiză necesitând costuri ce trebuiau suportate de partea solicitantă, în speță, reclamanta.

În ceea ce privește acordarea dreptului de retenție, instanța de apel a reținut că pentru a putea fi instituit, trebuie să existe o conexitate între creanță și lucrul reținut, acest drept real imperfect încetând în cazul în care detentorul a pierdut detenția. Cum, în cauză, între părți s-au pronunțat hotărâri irevocabile, ce nu au fost puse în posesie, se constată că în mod corect a fost respinsă această cerere a reclamantei. În ceea ce privește apelul declarat de pârâți, Curtea de Apel a constatat că este întemeiat. Instanța de apel nu a primit susținerea pârâtelor reclamante reconvențional, că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., ce au ca și consecință anularea hotărârii pronunțate de prima instanță. S-a arătat că nu este reală susținerea că instanța a redeschis dezbaterile la 5 decembrie 2003 și că astfel, judecarea cauzei s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare și că se impunea citarea părților, întrucât cauza a rămas în pronunțare la 28 noiembrie 2003 și s-a amânat pronunțarea la 5 decembrie 2003, când s-a pronunțat hotărârea atacată. Prin hotărârea atacată, tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut, nu a pronunțat plus petit. S-a reținut că este nefondată critica pârâților apelanți în sensul că instanța, în situația în care aprecia ca întemeiată acțiunea reclamantei, putea acorda cel mult suma de 1.000.000.000 lei, pretinsă prin acțiune, întrucât prin completare de acțiune (fila 65 dosar fond), reclamanta a precizat că își majorează cuantumul despăgubirilor conform evaluării efectuate prin expertiza tehnică dispusă în cauză.

Întrucât - arată apelantele - prima instanță nu a luat în considerare răspunsul la obiecțiunile la expertiza efectuată în cauză, au solicitat completarea expertizei în sensul stabilirii valorii materialelor și manoperei incorporate în construcții, iar nu valoarea construcției în sine. Au solicitat de asemenea, audierea martorilor care au avut cunoștință despre modul care au fost edificate construcțiile, probe pe care pârâtele apelante nu le-au mai susținut pe parcursul judecății, solicitând prin suplimentul la expertiză doar stabilirea cuantumului despăgubirilor actualizate.

S-a constatat și faptul că excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții apelanți, a fost corect respinsă de prima instanță, care a reținut că raportat la data introducerii acțiunii și a soluționării irevocabile a litigiului dintre părți, cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor din litigiu, acțiunea a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de dispozițiile Decretului nr. 167/1998. Sunt incidente în cauză dispozițiile art. 494 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta fiind un constructor de bună-credință, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002. Prin sentința civilă nr. 1425 din 1 februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, irevocabilă, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.E., însușită și de intervenienta B.A.

și a fost obligată reclamanta SC M. SA Timișoara (reclamanta din dosarul de față) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Freidorf (fila 7 dosar fond), aceleași terenuri ce fac și obiectul prezentei cauze. Sentința civilă mai sus menționata, a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 2590/2002, prin care s-a reținut că reclamanta a fost de bună-credință când a ridicat construcțiile pe terenurile menționate mai sus. Întrucât construcțiile au fost efectuate de antecesoarea reclamantei ca și constructor de bunii-credință, iar proprietarului terenului îi incumbă obligația de a suporta valoarea construcțiilor ce nu pot fi ridicate, rezultă că în mod corect au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 11.467.227.000 lei (conform raportului de expertiză și răspunsului la obiecțiuni) - fila 234 dosar fond.

Instanța de apel a arătat că, deși pârâtele critică hotărârea și în ceea ce privește valoarea construcțiilor, susținând că expertul trebuia să calculeze cât din valoarea totală a conslrucțiilor reprezintă valoarea materialelor și a muncii, nu au cerut prin suplimentul la expertiză această evaluare. Cum, reclamanta a folosit efecîiv construcțiile și terenul proprietatea pârâților, nu s-au stabilit prin hotărârea atacată corect sumele reprezentând despăgubiri pentru folosința terenului pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii reconvenționale, respectiv, pe perioada noiembrie 1999 - octombrie 2002, astfel că cererea formulată prin apelul declarat, de a fi obligată reclamanta la plata sumei cu titlu de despăgubiri, este întemeiată în parte.

În acest sens, trebuie menționat că, anterior termenului de pronunțare din 5 decembrie 2003, pârâții au solicitat în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., obligarea reclamantei la plata despăgubirilor până la data pronunțării hotărârii, respectiv, 1 decembrie 2003, astfel că, raportat la probatoriul administrat și la considerentele arătate, Curtea de Apel a apreciat ca fiind întemeiată cererea pârâtelor sub acest aspect, și a obligat pe reclamantă să plătească pârâților, pe lângă despăgubirile acordate de prima instanță, respectiv, 772.525.054.446 lei vechi, și contravaloarea despăgubirilor pentru terenuri și construcții, aferente lunilor noiembrie și decembrie 2002 și anului 2003, în total 10.770.813.288 lei vechi, respectiv, 1,077.081,32 lei noi pentru cei doi pârâți.

Raportat la faptul că între părți s-au purtat un număr mare de litigii, că există hotărâri irevocabile, prin care s-a dispus obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate și posesie imobilele din litigiu (sentința civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă, sentința civilă nr. 16402/2002 pronunțată de Judecătoria Timișoara, irevocabilă), că există înregistrat Dosar execuțional nr. 220/2002 (fila 73 dosar apel), prin care s-a cerut evacuai ea reclamantei din imobilele din litigiu, instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate pretențiile pârâților la acordarea de despăgubiri,periodice începând cu anul 2004 - până la preluarea terenurilor și construcțiilor din litigiu. Faptul că nu s-au pus în executare hotărârile menționate, nu îi poate îndreptăți pe pârâți să ceară în continuare despăgubiri periodice lunare, calculate în baza hotărârilor Consiliului Local, ce stabilesc tarife la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință.

Referitor la cererea de evacuare a reclamantei, s-a constatat că aceasta a fost corect -respinsă de prima instanță, raportat la considerentele arătate și la împrejurarea că deși există hotărâri irevocabile în acest sens, ele nu au fost puse-în executare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC Z.t SRL Timișoara Prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. și pârâții B.A. și D.M. Recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL Timișoara prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. În motivarea recursului, recurenta - reclamantă susține că SC Z. SRL(fosta SC M. SA) începând cu data 02 februarie 2012, adică la data pronunțării deciziei recurate, se afla în deschiderea procedurii simplificate de insolvență (Dosar nr. 1817/30/2011, secția a II civila, Tribunalul Timiș), administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență U.R.A.

cu sediul în Timișoara, jud.Timiș, care nu a fost citat în cauză, motiv de nelegalitate care se încadrează în dispozițiile art. 304.pct. 5 C. proc. civ. Critica încadrată de recurenta -reclamantă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privește faptul că în mod nejustificat s-a respins cererea de redeschidere a dezbaterilor formulata de SC Z. SRL având în vedere că reprezentantul legal al societății d-l C.D. se afla de o lungă perioada de timp internat în spital fiind grav bolnav iar societatea neavând alți angajați a fost în imposibilitatea de a se apară. Mai mult societatea s-a aflat în imposibilitatea de a depune probe în susținerea apelului neavând cunoștiință de termenele de judecată respective, reprezentantul legal fiind spitalizat conform documentelor medicale depuse la dosar.

În consecință, recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de apel Timișoara, urmând ca in acest apel sa fie îndeplinita procedura cu citarea administratorului judiciar. În motivarea recursului formulat de pârâții B.A. și D.M., se susțin următoarele critici de nelegalitate: 1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Referitor la acest motiv de nelegalitate, recurenții - pârâți arată că în mod eronat instanța de apel a menținut soluția tribunalului de a acorda reclamantei suma de 1.168.967 lei, deși reclamanta nu a făcut niciodată o cerere expresă în acest sens.

Susțin recurenții - pârâți că prin acțiune, reclamanta a pretins suma de 100.000 lei, câtimea pretențiilor sale a fost majorată la 230.000 lei prin scriptul denumit „Precizare" depus la fila 26 din dosarul Tribunalului la 18 septembrie 2002, iar prin scriptul de la fila 65 a dosarului Tribunalului Timiș, invocat în motivarea deciziei recurate, reclamanta a arătat că cere admiterea acțiunii sale pentru suma care urmează a fi stabilită prin expertiza tehnică, cu reactualizarea acesteia și dobânzi legale, însă în acest script reclamanta nu a arătat care este cuantumul sumei pretinse. Invocând dispozițiile art. 112 pct. 3, 132 alin. (2) pct. 2 și 129 alin. ultim C. proc. civ., recurenții - pârâți susțin că reclamanta era obligată să arate cuantumul precis al pretențiilor sale imediat ce Ie-a cunoscut valoarea, precum și faptul dacă pretențiile sale includ sau nu cota de T.V.A., instanța neavând dreptul să opteze substituind-o pe reclamantă.

În consecință, consideră că Tribunalul a dat mai mult decât s-a cerut, iar Curtea de Apel a validat soluția nelegală a Tribunalului, în condițiile în care se putea acorda cel mult suma de 230.000 lei. 2) Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. a) Excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei a fost respinsă în mod nelegal și netemeinic. Curtea de Apel Timișoara, la fel ca Tribunalul Timiș, a reținut că termenul de 3 ani al prescripției nu s-a împlinit, în raport de data la care au rămas irevocabile hotărârile în litigiul dintre părți privind dreptul de proprietate, dar data de referință nu este arătată. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.

Dreptul constructorului pe terenul altuia de a pretinde de la proprietar despăgubiri în condițiile art. 494 alin. (3) C. civ. este un drept de creanță care se naște la data la care proprietarul terenului își revendică imobilul împotriva acelui constructor. Proprietarul terenului devine, prin accesiune imobiliară artificială, în temeiul art. 492 C. civ., proprietar al construcțiilor edificate pe terenul său încă de la data încorporării materialelor în sol. În speță, imobilul a fost revendicat împotriva reclamantei la 20 mai 1996 prin cererea reconvențională depusă în Dosarul nr. 10230/1994 al Judecătoriei Timișoara. Susține că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri în baza art. 494 alin. (3) C. civ.

(1864) pentru materialele și manopera încorporate în construcții s-a născut în momentul în care aceasta a cunoscut revendicarea pârâților de a li se preda imobilele în întregime, adică la 20 mai 1996, astfel încât acest drept - care este un drept de creanță - s-a prescris. Consideră că această concluzie se impune și pentru că reclamanta a recunoscut, în acel proces, dreptul pârâților de proprietate, atunci când și-a modificat cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în cerere pentru recunoașterea dreptului de superficie. b) Curtea de Apel a soluționat greșit și fondul atât al acțiunii principale, cât și al cererii reconvenționale. Pe fondul acțiunii, în mod nelegal s-a reținut, contrar probelor administrate în cauză, că reclamanta a fost un constructor de bună-credință, fiind aplicabile dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ.

Această motivare este susținută de Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, în care, respingându-i-se recursul, se face reclamantei recomandarea de a cere despăgubiri într-un alt proces deoarece ar fi constructor de bună-credință. Curtea de Apel, în decizia recurată, consideră că precedenta decizie a Curții ar avea puterea lucrului judecat cu privire la buna-credință a reclamantei.Consideră recurenții-pârâți că nu sunt întrunite elementele constitutive ale autorității lucrului judecat așa cum acestea sunt prevăzute de art. 1201 C. civ. (1864), dispozițiile acestuia fiind greșit aplicate în cauză. Arată că în precedentul proces nu s-a pus în discuția pârtilor și nu s-a dezbătut chestiunea bunei-credinte' a constructorului deoarece obiectul pricinii era altul.

În speță, Decizia din 2002 a Curții de Apel Timișoara, deși cuprinde o referire la buna-credință a reclamantei în ridicarea construcțiilor, totuși nu are puterea lucrului judecat câtă vreme acea referire nu are legătură cu cauza, nu explică în nici un fel dispozitivul și nu se referă la un „ lucru judecat", adică la o chestiune care să fi făcut obiectul dezbaterilor. În consecință, instanțele de fond și de apel ar fi trebuit să ia în considerare probele administrate cu privire la reaua credință a reclamantei (respectiv, autorizația de construcție din 24 mai 1985 -filele 22 și 71 dosar apel - emisă pentru titulara I.J.P.I.P.S.

Timișoara, antecesoarea reclamantei și care se referă la alte terenuri; planul parcelar - filele 30-32 și 72 dosar apel - pe baza căruia a fost emisă autorizația de construcție.) Arată și faptul că reclamanta a construit obiective cu o suprafață la sol de peste 6.300 mp pe un teren de numai 1.656 mp (cât însumează cele două parcele înscrise în autorizație) - iar această situație ar fi trebuit să fie suficient de relevantă pentru reaua-credință a constructorului neproprietar. Consideră că acestea sunt dovezi necontestate și incontestabile că reclamanta a fost un constructor de rea-credintă. Așadar, constructorul era prevenit prin planul parcelar și a cunoscut încă înainte de a începe lucrările, că nu va construi pe terenul din autorizație, ci pe altul, neexpropriat, pe care, apoi, a și construit.

Recurenții - pârâți mai arată și faptul că despăgubirile acordate reclamantei reprezintă valoarea tehnică a tuturor construcțiilor existente, așa cum rezultă din expertiza tehnică. Potrivit art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., constructorul de bună credință va fi despăgubit de proprietarul terenului, fie cu valoarea materialelor și a manoperei, fie cu creșterea de valoare a fondului, la alegerea proprietarului terenului. Expertiza tehnică nu a arătat valoarea materialelor și a manoperei și nici care ar fi creșterea valorii fondului, iar reclamanta nu a propus alte probe în acest scop. Susțin recurenții - pârâți că au depus la dosar contractul ferm din 1985 și anexele la acesta încheiat de reclamantă cu o întreprindere de construcții având ca obiect tocmai executarea construcțiilor în cauză, acte cu care au dovedit că reclamanta a edificat numai o parte din construcții, nu pe toate.

Reclamanta nu a dovedit că ar fi construit și alte edificii și nici că le-ar fi înregistrat în patrimoniul său (în evidențele contabile) la o anumită valoare. Valoarea lucrărilor, conform contractului, era de 2.915.500 lei (la valorile din 1985), iar expertul tehnic pare a fi de acord cu această constatare (pag. 3 din Răspunsul la obiecțiuni), fără a o actualiza, astfel încât reclamanta nu si-a dovedit pretențiile (sau, mai corect, Ie-a dovedit doar la nivelul sumei din contract). Cu privire la cererea, reconventională, recurenții - pârâți arată că au majorat câtimea pretențiilor în fața primei instanțe, care nu făcea decât să totalizeze despăgubirile lunare până la data dezbaterii în fond, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., calculul respectând întrutotul algoritmul expus în raportul de expertiză contabilă administrat în cauză (expert F.D.), iar motivarea era aceea că reclamanta a continuat și continuă să ocupe și să folosească imobilele în litigiu și, de aceea, datorează despăgubiri pentru această folosință. Instanța de apel a încuviințat, la cererea pârâților, suplimentarea expertizei contabile, care a fost realizată de expertul A.N.O. Cu privire la despăgubirile pentru folosirea fără drept de către reclamantă a terenurilor și construcțiilor pârâților, Curtea de Apel a validat dreptul la despăgubiri, recunoscut și de Tribunal și a majorat cuantumul acestora la 1.077.081,32 lei, cuprinzând și despăgubirile lunile noiembrie și decembrie 2003, soluție legală în opinia recurenților - pârâți.

Consideră însă că limitarea despăgubirilor la luna decembrie 2003 și respingerea cererii de despăgubiri lunare în continuare, până la predarea imobilelor sunt, însă, soluții pe care Curtea Ie-a adoptat cu încălcarea dispozițiilor art. 483, 485 și urm., art. 488, 489, 494, art. 998, 1073, 1084, 1088, 1090 și art. 480 C. civ. și cu ignorarea altora. Susțin că reclamanta trebuie obligată să-i despăgubească pentru lipsa folosinței imobilelor până la data la care le va preda, respectiv o sumă în cuantum total de 1.168.967 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept, în perioada noiembrie 1999 -aprilie 2004, a terenurilor în întindere de 12.262 mp și a construcțiilor neînscrise în C.F.

în suprafață desfășurată de 3.012,68 mp și despăsubiri lunare de 22.715 lei începând cu luna mai 2004 până la predarea terenurilor și construcțiilor, din care pentru folosirea terenului suma lunară de 2.007 lei, iar pentru folosirea construcțiilor o sumă lunară de 20.708 lei. Consideră că trebuie înlăturate motivările Curții de Apel Timișoara cu privire la limitarea despăgubirilor datorită neexecutării hotărârii judecătorești de evacuare a reclamantei de pe terenurile în cauză. În primul rând, reclamanta nu a contestat faptul că, după evacuarea din 10 mai 2004, ea însăși, fără drept, a reluat posesia și folosința terenurilor și că, astfel, sunt întrunite în continuare condițiile de acordare a despăgubirilor.

În al doilea rând, consideră că instanța de apel recunoaște reclamantei un drept - acela de a folosi gratuit terenurile pârâților - care nu se află în patrimoniul ei și încalcă, astfel, dreptul acestora de proprietate prevăzut de art. 480 C. civ. între ale cărui atribute se află și atributul folosinței și posesiei. Cu alte cuvinte, curtea de apel, prin decizia sa, creează un beneficiu reclamantei prin valorificarea propriei culpe de a nu executa benevol hotărârea judecătorească de evacuare a terenurilor. Chiar dacă terenul ar fi exclus de la plata despăgubirilor, totuși construcțiile nu pot fi excluse deoarece cu privire la construcții nu există o hotărâre judecătorească de evacuare. Așadar, cel puțin pentru construcții despăgubirile trebuie acordate în continuare până la predarea lor către pârâți.

Cu privire la cererea de evacuare, recurenții - pârâți susțin că reclamanta nu are nici un titlu, nici un drept real cu privire la imobilele în litigiu, astfel încât ocuparea și folosirea acestora este cu totul abuzivă și nelegală. Consideră că respingerea cererii de evacuare a reclamantei - concomitent cu respingerea și a cererii reclamantei de recunoaștere a unui drept de retenție asupra acelorași imobile - nu reprezintă altceva decât o recunoaștere inadmisibilă printr-o hotărâre judecătorească a unei stări de profundă nelegalitate.

Recurenții - pârâți susțin că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la evacuare în raport de sentința civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timișoara pentru că Judecătoria Timișoara, prin sentința civilă nr. 16402 din 25 septembrie 2002 (Dosar nr. 16300/2002) filele 74-77 dosar apel-a admis contestația la executare a reclamantei și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1425/2001 în sensul că evacuarea reclamantei se referă numai la terenuri, nu și la construcții. Așadar, recurenții - pârâși arată că nu au un titlu pentru evacuarea reclamantei din construcții și nici de pe terenurile ocupate de acestea, astfel încât petitul privind evacuarea trebuia admis. Consideră că evacuarea trebuia dispusă și cu privire la terenuri câtă vreme, necontestat de către reclamantă, aceasta este în posesia lor nelegitimă, reluată după executarea hotărârii de evacuare.

În consecință, recuienții - pârâți solicită admiterea recursului, casarea în parte a Deciziei civile nr. 26 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara și, în rejudecarea cauzei: I. menținerea dispoziției de respingere a apelului reclamantei SC Z. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1281 din 05 decembrie 2003 a Tribunalului Timiș; II. admiterea apelului pârâților împotriva aceleiași sentințe și schimbarea în parte a acesteia, după cum urmează : - admiterea în întregime a cererii reconventionale precizate, obligând reclamanta principală - pârâtă reconvcnțională SC Z. SA Timișoara să plătească pârâților suma totală de 1.168.967 lei, din care reclamantei reconventionale apelante B.A.

suma de 876.725 lei reprezentând o cotă de 3/4, iar reclamantului reconvențional apelant D.M. suma de 292.241 lei reprezentând o cotă de 1/4, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept în perioada noiembrie 1999 - aprilie 2004 a terenurilor de 12.262 mp înscrise în C.F.

Freidorf și a construcțiilor cu o suprafață desfășurată de 3.012,68 mp neînscrise în cartea funciară, existente pe aceste terenuri, situate în Timișoara; - obligarea reclamantei să plătească pârâților în continuare, începând cu luna mai 2004 până la predarea terenurilor, o despăgubire lunară de 2.007 lei pentru folosirea fără drept a terenurilor, în cotele arătate mai sus pentru fiecare; - obligarea reclamantei să plătească pârâților în continuare, începând cu luna mai 2004 până la predarea construcțiilor, o despăgubire lunară de 20.708 lei pentru folosirea fără drept a construcțiilor, în cotele arătate mai sus pentru fiecare; - evacuarea reclamantei de pe terenurile de 12.262 mp înscrise în C.F.

Freidorfnr. și din construcțiile neînscrise în cartea funciară existente pe aceste terenuri, situate în Timișoara; - respingerea acțiunii reclamantei principale, cu subsidiarul de a admite, dacă va fi considerată întemeiată, acțiunea principală numai în limita sumei de 2.300.000.000 lei (230.000 lei ), constatând, în acest caz subsidiar, compensarea de drept a creanțelor reciproce până la concurența creanței celei mai mici și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel. Analiza recursurilor La termenul din datai de 5 iunie 2013, înalta Curte a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului declarat de reclamanta SC Z. SRL Timișoara prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A., ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. Este adevărat că SC Z. SRL Timișoara se află în procedura insolvenței, dar dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006 sunt aplicate doar acțiunilor formulate de administrator judiciar sau lichidator. în speță, cererea de recurs a fost formulată de societatea SC Z. SRL Timișoara, purtând ștampila acestei societăți și fiind semnată de administrator C.D. În aceste condiții, pentru termenul din 5 iunie 2013, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. a fost citat cu mențiunea de a declara dacă își însușește recursul declarat de societate, iar SC Z. SRL Timișoara a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 10.425,19 lei și de a depune timbrul judiciar în valoare de 5 lei, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 59. Citația a fost comunicată recurentei la data de 13 februarie 2013, la sediul administratorului judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A.

din Timișoara, jud. Timiș, astfel cum s-a dispus prin încheierea din 30 ianuarie 2013, fiind semnată de U.A., "rudă cu destinatarul". Cum, până la data soluționării recursului, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A.

nu s-a conformat dispozițiilor instanței în sensul că nu a declarat dacă își însușește recursul declarat de societate, pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, iar recurenta - reclamantă SC Z. SRL Timișoara deși a fost înștiințată cu privire la cuantumul taxei de timbru datorate, prin intermediul citației (dovada comunicării citației reprezentând în același timp și dovada împrejurării că recurenta a avut cunoștință de obligația timbrării recursului), aceasta nu a dat curs obligației stabilite în sarcina sa, în raport de, prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 (potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii), respectiv, art. 9 alin. (2) din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar (text care face trimitere, sub aspectul sancțiunii nerespectării obligației de a depune timbrul judiciar, la dispozițiile legale referitoare la taxa de timbru), Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantă, ca netimbrat. Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâții B.A. și D.M. este fondat, pentru următoarele considerente: Obiectul litigiului de față privește cererea formulată de reclamanta SC M. SA (actuală SC Z. SRL Timișoara prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență U.R.A.) de obligare a pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000.000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor ridicate de reclamantă și a investițiilor făcute cu bună credință pe terenul proprietatea acestora și stabilirea dreptului de retenție până la plata efectivă a despăgubirilor.

Pe calea cererii reconvenționale pârâtele au solicitat obligarea reclamantei la plata a sumei neactualizate de 408.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept în perioada noiembrie 1999-octombrie 2002 a terenului în suprafață de 12.262 mp, proprietatea pârâtelor, la plata sumei neactualizate de 2.166.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea, pe aceeași perioadă, a construcțiilor neînscrise în cartea funciară în suprafață față de aproximativ de 1500 mp, proprietatea pârâtelor, prin accesiune imobiliară artificială situată pe terenurile arătate anterior și obligarea reclamantei în continuare până la predarea construcțiilor și a terenurilor, a unor despăgubiri 17.166.800 lei/lună pentru teren și 88.200.000 lei/lună pentru construcții în cotă de 1/2 % pentru fiecare pârâtă.

S-a mai solicitat obligarea reclamantei a actualizării sumei arătate anterior, începând cu 30 noiembrie 1999 până la stingerea obligației, precum și la plata dobânzilor legale, pe aceeași perioadă, cuantumul acestor sume urmând a fi stabilit în cursul executării. De asemenea, s-a solicitat evacuarea reclamantei de pe terenurile și construcțiile neînscrise în cartea funciară, amplasate pe terenul din Timișoara, înscris în C.F. Freidorf. În subsidiar, s-a solicitat compenseze obligațiile părților până la concurența sumei celei mai mici, obligând-o pe reclamantă la plata plății necompensate.

Într-un alt litigiu derulat între aceleași părți ce a avut ca obiect acțiune în revendicare, prin sentința civilă nr. 1425 din 1 februarie 2001 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 2654/ A din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.E., însușită și de intervenienta B.A. și a fost obligată reclamanta SC M. SA Timișoara (reclamanta din dosarul de față) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. Freidorf (fila 7 dosar fond), aceleași terenuri ce fac și obiectul prezentei cauze. Soluția adoptată de instanța de apel s-a bazat pe constatarea că sentința civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ar avea putere de lucru judecat cu privire la buna -credință a reclamantei.

Pornind de la această premisă greșită, instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 494 alin. (3) C. proc. civ. Simpla referire în sentința invocată la buna-credință a reclamantei în ridicarea construcțiilor, neanalizată și r.eargumentată juridic, nu are puterea lucrului judecat, câtă vreme buna sau reaua -credință a constructorului se apreciază în concret, pe baza unui probatoriu concludent, util și pertinent, respectiv dacă la momentul edificării construcției constructorul a cunoscut sau nu faptul că ridică o construcție pe terenul altuia și are prevalentă asupra modului de soluționare a raporturilor dintre constructor, pe de o parte și proprietarului fondului, pe de altă parte și asupra drepturilor ce i se cuvin constructorului.

Înalta Curte constată a fi fondate criticile pârâților pe acest aspect, esențial pentru dezlegarea corectă a raportului juridic dedus judecății, ceea ce decurge dintr-o incompletă stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, astfel încât, se va dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vedeiea suplimentării probatoriului referitor la buna sau reaua - credință a constructorului. Numai după stabilirea bunei sau relei credințe a constructorului, instanța va putea trece la refacerea expertizei tehnice pentru a stabili valoarea despăgubirilor datorate de proprietarul terenului, ce reprezintă un alt motiv pentru care se impune calarea deciziei pronunțate de instanța de apel, înalta Curte constatând că și criticile formulate sub acest aspect de recurenții - pârâți sunt fondate.

Articolul 494 alin. (3) teza finală C. civ. vizează situația în care proprietarul fondului pe cere se află construcțiile sau plantațiile făcute de altul datorează despăgubiri celui care a construit sau plantat. Atunci când constructorul este de bună -credință, având convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa, în mod obligatoriu proprietarul terenului devine proprietarul construcției cu obligația de a-l despăgubi pe constructor, fără a putea cere însă dărâmarea sau ridicarea lucrărilor efectuate. Textul de lege stabilește întinderea obligației de despăgubire, oferind posibilitatea proprietarului terenului de a opta între plata contravalorii materialelor și a prețului muncii, pe de o parte, sau plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren, pe de altă parte.

În privința întinderii obligației de despăgubire, proprietarul terenului poate să opteze între două soluții posibile: a) să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii; b) să-i plătească o sumă de bani reprezentând sporul de valoare înregistrat ca urmare a edificării construcției, a punerii plantației sau facerii altei lucrări. Expertiza tehnică efectuată în cauză în faza procesuală a fondului a avut în vedere valoarea actualizată a construcțiilor existente pe terenul proprietatea pârâților, fără a arăta valoarea materialelor și a manoperei încorporate în construcții și nici care ar fi creșterea valorii fondului, iar reclamanta nu a propus alte probe în acest scop, nedovedind că ar fi construit și alte edificii și că le-ar fi înregistrat în patrimoniul său.

În aceste condiții, se impune efectuarea unei noi expertize tehnice, astfel încât instanța, în raport de alegerea proprietarului, să poată acorda o despăgubire conformă cu art. 494 alin. (3) teza finală C. civ. Înalta Curte constată fondate și criticile recurenților -pârâți potrivit cărora construcțiile nu pot fi excluse de la plata despăgubirilor întrucât cu privire la construcții nu există o hotărâre de evacuare. În acest sens, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la evacuare în raport de sentința civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timișoara, întrucât prin sentința civilă nr. 16402 din 25 septembrie 2002 pronunțată de aceeași instanță, irevocabilă, s-a admis contestația la executare a reclamantei și s-a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1425/2001 în sensul că evacuarea reclamantei se referă numai la terenuri, nu și la construcții.

În consecință, nu ex;stă o culpă a pârâților în neexecutarea unei hotărâri în evacuare cu privire la construcții, astfel cum există în cazul terenului (conform sentinței civile nr. 16402/2002 pronunțată de Judecătoria Timișoara, irevocabilă), motiv pentru care se impune stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite pârâților, iar aceasta nu se poate realiza decât pe calea unei expertize care nu se poate administra în recurs. Prin urmare, raportul de expertiză tehnică urmează a fi refăcut în rejudecare cu stabilirea unor obiective clare, concludente și utile dezlegării pricinii, după lămurirea aspectelor legate de buna sau reaua credință a constructorului. În plus, Înalta Curte constată că respingerea "concomitentă" a cererii reclamantei de acordare a unui drept de retenție și a cererii pârâților de evacuare sub aparenta lor "compensare" este greșită.

Instanța trebuie să se pronunțe distinct pe aceste capete de cerere, căci respingerea dreptului de retenție nu conduce automat la respingerea cererii de evacuare. Dimpotrivă. Respingerea dreptului de retenție face posibilă analiza temeiniciei cererii de evacuare și chiar admiterea ei, dacă probatoriul o justifică și temeiurile de drept își găsesc aplicarea. Toate aceste elemente de fapt rămânând neelucidate pun în imposibilitate instanța de recurs să statueze asupra corectei aplicări a legii în cauză. Instanța, în fond după casare, va analiza și celelalte critici ale recurenților pârâți în vederea stabilirii situației de fapt cu administrarea înregului probatoriu necesar și util cauzei. Prin urmare, față de considerentele expuse, în temeiul art. 313 C. proc.

civ., având în vedere interesele bunei administrări a justiției, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat de pârâții B.A. și D.M. împotriva Deciziei civile nr. 26 din 14 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC Z. SRL Timișoara prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolvență U.R.A. împotriva Deciziei civile nr. 26 din 14 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Admite recursul declarat de pârâții B.A. și D.M. împotriva aceleiași decizii. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 05 iunie 2013.