ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2240/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2240/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de fată, retine următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1281 din 5 decembrie 2003 Tribunalul Timiș a admis în parte

acțiunea principală formulată de roclamanta SC M. SA împotriva pârâților

reclamanți reconvenționali B.A. și D.M.; a admis în parte cererea

reconvențională formulată de pârâții B.A. si D.M. împotriva reclamantei SC M. SA

Timișoara; a obligat pârâții reclamanți reconvenționali B.A. și D.M. să

plătească reclamantei pârâte reconvenționale SC M. SA Timișoara câte

5.733.613.500 lei cu titlu de despăgubiri reprezentate de contravaloarea

construcțiilor și manoperei edificate pe terenurile proprietatea reclamantei

pârâte reconvenț'onal înscrise în C.F. Freidorf; a obligat reclamanta pârâtă

reconvențional să plătească pârâților reclamanți reconvenționali B.A. si D.M.

câte 3.862.527. 223 lei cu titlu de despăgubiri pentru folosința terenurilor și

clădirilor neintabulate edificate, terenuri înscrise în C.F., Freidorf; a

respins în rest acțiunea principală și cererea reconvențională, și a compensat

cheltuielile de judecată.

Tribunalul a respins excepția

prescripției, cu motivarea că termenul de prescripție începe să curgă de la

data când au rămas definitive și irevocabile hotărârile care au rezolvat

litigiul dintre părți cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului și

construcțiilor din litigiu, iar acest termen este data de 15 februarie 2002,

când s-a pronunțat Decizia civilă nr. 168/ R a Curții de Apel Timișoara, iar față

de această dată acțiunea înregistrată de reclamantă la data de 10 iulie 2003

este înlăuntrul termenului de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei s-a reținut că în

sarcina antecesorilor și a reclamantei operează prezumția bunei credințe și s-a

dat eficiență dispozițiilor art. 494 alin. (3) teza finală C. civ., în sensul

că proprietarul fondului trebuie să despăgubească .constructorul cu valoarea

materialelor și a muncii sau cu o sumă egală cu aceea a creșterii valorii

fondului.

Întrucât pârâtele L.A. și S.E. nu sunt

proprietare ale imobilului din litigiu s-a constatat lipsa calității procesuale

a acestora.

Tribunalul a reținut că, în ceea ce

privește cererea reconvențională, potrivit dispozițiilor art. 483 C. civ.,

fructele civile, cum sunt chiriile sau sumele obținute pentru folosința

imobilelor, teren și construcții, se cuvin proprietarului imobilului, iar din

probele administrate și necontestate de către reclamantă, re;'.uitând că

aceasta a folosit efectiv, atât terenul, cât și construcțiile efectuate pe

terenul pârâtelor, apreciindu-se justificată și cererea reconvențională,

dreptul la acțiune începând să curgă de la data de 21 noiembrie 1998, când s-a

stabilit definitiv dreptul de proprietate al pârâtelor asupra terenului pe care

au fost edificate construcțiile.

Cu privire la capătul de cerere

reconvențională privind evacuarea reclamantei de pe terenurile și construcțiile

menționate anterior și capătul de cerere din acțiunea reclamantei, de

stabilirea a unui drept de retenție până la plata efectivă despăgubirilor,

instanța a dispus respingerea acestora, întrucât acțiunea de predare a imobilelor

de către reclamantă pârâtelor a fost soluționată prin sentința civilă nr. 1425

din 01 martie 2001 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă,

conform Deciziei civile nr. 2654/A/2001 a Tribunalului Timiș și respectiv Decizia

civilă nr. 168/ R din 15 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, pârâtele

având posibilitatea punerii în executare a respectivelor hotărâri, iar față de

faptul că între părți sunt obligații reciproce de plată a unoi sume aproximativ

egale ca echivalent, s-a apreciat că nu se impune acordarea unui drept de

retenție în favoarea reclamantei, această situație urmând a fi reglementată

după executarea hotărârii, când se va stabili exact suma ce trebuie plătită de

fiecare parte, în raport de dobânzile legale ce se cuvin fiecăruia.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta SC M. SA și pârâtele D.M. și B.A.

Prin Decizia civilă nr. 26 din 14

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a

respins apelul declarat de reclamanta pârâtă reconvențional SC M. SA Timișoara

(actual SC Z. SRL) împotriva sentinței civile nr. 128 din 15 decembrie 2003

pronunțată de Tribunalul Timiș.

S-a admis apelul declarat de pârâta

reclamantă reconvențional D.M. (continuat de moștenitorii ei legali B.A. și D.M.)

și de pârâta reclamantă reconvențional B.A. împotriva aceleiași sentințe, pe

care a schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat pârâții reclamanți

reconvențional să plătească reclamantei pârâtă reconvențional suma de

11.467.227.000 lei vechi, respectiv 1.146.722,70 lei noi din care % revine în

plată pârâtei B.A. iar % % revine în plată pârâtului D.M.

A obligat reclamanta pârâtă

reconvențional să plătească pârâților reclamanți reconvențional suma de

10.770.813.288 lei vechi respectiv 1.077.081,32 lei noi din care % pârâtei B.A.

iar T.V.A. % pârâtului D.M.

A compensat despăgubirile pe care

părțile și le datorează reciproc până la concurența sumei celei mai mici urmând

ca și pârâții reclamanți reconvențional să-i mai plătească reclamantei pârâtă

reconvențional suma de 696.413.712 lei vechi, respectiv 69.641,37 lei noi din

care % % din sumă respectiv 52.231 lei noi se va plăti de pârâta B.A. iar T.V.A.

parte din sumă, respectiv 17.410 lei noi se va plăti de pârâtul D.M.

A menținut în rest celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

A obligat reclamanta apelantă să

plătească pârâților apelanți suma de 9400 lei cheltuieli de judecată din care %

respectiv 7.050 lei noi se va plăti pârâtei B.A. iar V.A. respectiv 2.350 lei

noi se va plăti pârâtului D.M.

În motivarea acestei decizii, instanța

de apel a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește cererea de

redeschidere a dezbaterilor formulată de reclamanta SC Z. SRL, depusă după

rămânerea cauzei în pronunțare, respectiv la 14 februarie 2012, instanța de apel

a respins-o, ca neîntemeiată.

Faptul că reprezentantul legal al

societății are probleme de sănătate, nu poate constitui motiv de redeschidere a

dezbaterilor, având în vedere că deși a fost legal citată la toate termenele de

judecată cu respectarea dispozițiilor art. 91 și următoarele C. proc. civ.,

inclusiv cu mențiunea de a-și propune probe în susținerea apelului, aceasta nu

s-a prezentat în instanță și nici nu a solicitat probe.

Mai mult, instanța a rămas în

pronunțare la data de 31 ianuarie 2012, și pentru a da posibilitatea părților

să depună concluzii scrise, raportat la dispozițiile art. 156 C.pr.civ., a

amânat pronunțarea la 7 februarie 2012, și respectiv, 14 martie 2012.

De menționat că această cauză la

solicitarea reclamantei apelante la data de 14 mai 2004, în baza art. 244 pct.

1 C. proc. civ. a fost suspendată, până la judecarea Dosarului nr. 876/2004 al

Tribunalului Timiș.

Instanța de apel a constatat că prima

critică adusă hotărârii apelate de către reclamantă, privind valoarea

actualizată a construcțiilor, - care în opinia reclamantei - a fost stabilită

ca fiind în sumă de 13.646.000.000 lei prin expertiza tehnică efectuată, iar

instanța de fapt a obligat pe intimate la plata sumei de 11.462.227.000 lei,-

nu este întemeiată, întrucât prin .răspunsul la obiecțiuni (fila 234 dosar

fond), expertul face precizarea că valoarea construcțiilor (fără T.V.A.) este

de 11.467.227.000 lei.

Cea de-a doua critică viza faptul că

deși a fost obligată să plătească intimatelor câte 5.733.613.500 lei, cu titlu

de despăgubiri pentru folosința terenului și construcțiilor, obiecțiunile la

expertiza contabilă efectuată în cauză, nu au fost comunicate expertului,

instanța respingând și cererea de efectuare a unei noi expertize.

Deși au învederat că în cazul apelantei,

expertiza a avut în vedere întreg ansamblu construit, fără diferenținerea

acestora (curte, grup social, hala de producție, decantoare), reclamanta nu a

înțeles să solicite suplimentarea expertizei.

Având în vedere motivele apelului,

instanța de apel a citat în acest sens, așa cum s-a precizat mai sus,

reclamanta, însă aceasta nu s-a prezentat în instanță astfel că raportat la

principiul disponibilității, la dispozițiile art. 170 C. proc. civ., conform

cărora, obligația părții care cere administrarea unei dovezi, are obligația să

achite cheltuielile efectuate cu aceasta, curtea a apreciat că nu se mai

susține această cerere, suplimentul la expertiză necesitând costuri ce trebuiau

suportate de partea solicitantă, în speță, reclamanta.

În ceea ce privește acordarea

dreptului de retenție, instanța de apel a reținut că pentru a putea fi

instituit, trebuie să existe o conexitate între creanță și lucrul reținut,

acest drept real imperfect încetând în cazul în care detentorul a pierdut

detenția.

Cum, în cauză, între părți s-au

pronunțat hotărâri irevocabile, ce nu au fost puse în posesie, se constată că

în mod corect a fost respinsă această cerere a reclamantei.

În ceea ce privește apelul declarat de

pârâți, Curtea de Apel a constatat că este întemeiat.

Instanța de apel nu a primit

susținerea pârâtelor reclamante reconvențional, că sunt incidente dispozițiile

art. 297 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., ce au ca și consecință anularea hotărârii pronunțate de prima

instanță.

S-a arătat că nu este reală susținerea

că instanța a redeschis dezbaterile la 5 decembrie 2003 și că astfel, judecarea

cauzei s-a făcut cu încălcarea dreptului la apărare și că se impunea citarea

părților, întrucât cauza a rămas în pronunțare la 28 noiembrie 2003 și s-a

amânat pronunțarea la 5 decembrie 2003, când s-a pronunțat hotărârea atacată.

Prin hotărârea atacată, tribunalul nu

a acordat mai mult decât s-a cerut, nu a pronunțat plus petit.

S-a reținut că este nefondată critica

pârâților apelanți în sensul că instanța, în situația în care aprecia ca

întemeiată acțiunea reclamantei, putea acorda cel mult suma de 1.000.000.000

lei, pretinsă prin acțiune, întrucât prin completare de acțiune (fila 65 dosar

fond), reclamanta a precizat că își majorează cuantumul despăgubirilor conform

evaluării efectuate prin expertiza tehnică dispusă în cauză.

Întrucât - arată apelantele - prima

instanță nu a luat în considerare răspunsul la obiecțiunile la expertiza

efectuată în cauză, au solicitat completarea expertizei în sensul stabilirii

valorii materialelor și manoperei incorporate în construcții, iar nu valoarea

construcției în sine.

Au solicitat de asemenea, audierea

martorilor care au avut cunoștință despre modul care au fost edificate

construcțiile, probe pe care pârâtele apelante nu le-au mai susținut pe

parcursul judecății, solicitând prin suplimentul la expertiză doar stabilirea

cuantumului despăgubirilor actualizate.

S-a constatat și faptul că excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții apelanți, a fost corect

respinsă de prima instanță, care a reținut că raportat la data introducerii

acțiunii și a soluționării irevocabile a litigiului dintre părți, cu privire la

dreptul de proprietate asupra terenului și construcțiilor din litigiu, acțiunea

a fost formulată cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de

dispozițiile Decretului nr. 167/1998.

Sunt incidente în cauză dispozițiile

art. 494 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta fiind un constructor de bună-credință,

aspect reținut cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 1437 din 29

mai 2002.

Prin sentința civilă nr. 1425 din 1

februarie 2001 pronunțată de Judecătoria Timișoara, irevocabilă, a fost admisă

în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.E., însușită și de intervenienta

B.A. și a fost obligată reclamanta SC M. SA Timișoara (reclamanta din dosarul

de față) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

Timișoara, înscris în C.F. Freidorf (fila 7 dosar fond), aceleași terenuri ce

fac și obiectul prezentei cauze.

Sentința civilă mai sus menționata, a

rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 2590/2002, prin care s-a reținut că

reclamanta a fost de bună-credință când a ridicat construcțiile pe terenurile

menționate mai sus.

Întrucât construcțiile au fost

efectuate de antecesoarea reclamantei ca și constructor de bunii-credință, iar

proprietarului terenului îi incumbă obligația de a suporta valoarea

construcțiilor ce nu pot fi ridicate, rezultă că în mod corect au fost obligați

pârâții să plătească reclamantei suma de 11.467.227.000 lei (conform raportului

de expertiză și răspunsului la obiecțiuni) - fila 234 dosar fond.

Instanța de apel a arătat că, deși

pârâtele critică hotărârea și în ceea ce privește valoarea construcțiilor,

susținând că expertul trebuia să calculeze cât din valoarea totală a

conslrucțiilor reprezintă valoarea materialelor și a muncii, nu au cerut prin

suplimentul la expertiză această evaluare.

Cum, reclamanta a folosit efecîiv

construcțiile și terenul proprietatea pârâților, nu s-au stabilit prin

hotărârea atacată corect sumele reprezentând despăgubiri pentru folosința

terenului pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii

reconvenționale, respectiv, pe perioada noiembrie 1999 - octombrie 2002, astfel

că cererea formulată prin apelul declarat, de a fi obligată reclamanta la plata

sumei cu titlu de despăgubiri, este întemeiată în parte.

În acest sens, trebuie menționat că,

anterior termenului de pronunțare din 5 decembrie 2003, pârâții au solicitat în

conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., obligarea

reclamantei la plata despăgubirilor până la data pronunțării hotărârii,

respectiv, 1 decembrie 2003, astfel că, raportat la probatoriul administrat și

la considerentele arătate, Curtea de Apel a apreciat ca fiind întemeiată

cererea pârâtelor sub acest aspect, și a obligat pe reclamantă să plătească

pârâților, pe lângă despăgubirile acordate de prima instanță, respectiv,

772.525.054.446 lei vechi, și contravaloarea despăgubirilor pentru terenuri și

construcții, aferente lunilor noiembrie și decembrie 2002 și anului 2003, în

total 10.770.813.288 lei vechi, respectiv, 1,077.081,32 lei noi pentru cei doi

pârâți.

Raportat la faptul că între părți s-au

purtat un număr mare de litigii, că există hotărâri irevocabile, prin care s-a

dispus obligarea reclamantei să lase în deplină proprietate și posesie

imobilele din litigiu (sentința civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timișoara,

irevocabilă, sentința civilă nr. 16402/2002 pronunțată de Judecătoria

Timișoara, irevocabilă), că există înregistrat Dosar execuțional nr. 220/2002

(fila 73 dosar apel), prin care s-a cerut evacuai ea reclamantei din imobilele

din litigiu, instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate pretențiile pârâților

la acordarea de despăgubiri,periodice începând cu anul 2004 - până la preluarea

terenurilor și construcțiilor din litigiu.

Faptul că nu s-au pus în executare

hotărârile menționate, nu îi poate îndreptăți pe pârâți să ceară în continuare

despăgubiri periodice lunare, calculate în baza hotărârilor Consiliului Local,

ce stabilesc tarife la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de

locuință.

Referitor la cererea de evacuare a

reclamantei, s-a constatat că aceasta a fost corect -respinsă de prima

instanță, raportat la considerentele arătate și la împrejurarea că deși există

hotărâri irevocabile în acest sens, ele nu au fost puse-în executare.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanta SC Z.t SRL Timișoara Prin Administrator Judiciar Cabinet

Individual de Insolventă U.R.A. și pârâții B.A. și D.M.

Recursul declarat de reclamanta SC Z.

SRL Timișoara prin Administrator Judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A.

În motivarea recursului, recurenta - reclamantă

susține că SC Z. SRL(fosta SC M. SA) începând cu data 02 februarie 2012, adică

la data pronunțării deciziei recurate, se afla în deschiderea procedurii simplificate

de insolvență (Dosar nr. 1817/30/2011, secția a II civila, Tribunalul Timiș), administrator

judiciar Cabinet Individual de Insolvență U.R.A. cu sediul în Timișoara,

jud.Timiș, care nu a fost citat în cauză, motiv de nelegalitate care se

încadrează în dispozițiile art. 304.pct. 5 C. proc. civ.

Critica încadrată de recurenta

-reclamantă în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privește faptul că în mod

nejustificat s-a respins cererea de redeschidere a dezbaterilor formulata de SC

Z. SRL având în vedere că reprezentantul legal al societății d-l C.D. se afla

de o lungă perioada de timp internat în spital fiind grav bolnav iar societatea

neavând alți angajați a fost în imposibilitatea de a se apară. Mai mult

societatea s-a aflat în imposibilitatea de a depune probe în susținerea

apelului neavând cunoștiință de termenele de judecată respective, reprezentantul

legal fiind spitalizat conform documentelor medicale depuse la dosar.

În consecință, recurenta -reclamantă

solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate si trimiterea cauzei

spre rejudecarea apelului la Curtea de apel Timișoara, urmând ca in acest apel

sa fie îndeplinita procedura cu citarea administratorului judiciar.

În motivarea recursului formulat de

pârâții B.A. și D.M., se susțin următoarele critici de nelegalitate:

1) Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la acest motiv de

nelegalitate, recurenții - pârâți arată că în mod eronat instanța de apel a

menținut soluția tribunalului de a acorda reclamantei suma de 1.168.967 lei,

deși reclamanta nu a făcut niciodată o cerere expresă în acest sens.

Susțin recurenții - pârâți că prin

acțiune, reclamanta a pretins suma de 100.000 lei, câtimea pretențiilor sale a

fost majorată la 230.000 lei prin scriptul denumit „Precizare" depus la

fila 26 din dosarul Tribunalului la 18 septembrie 2002, iar prin scriptul de la

fila 65 a dosarului Tribunalului Timiș, invocat în motivarea deciziei recurate,

reclamanta a arătat că cere admiterea acțiunii sale pentru suma care urmează a

fi stabilită prin expertiza tehnică, cu reactualizarea acesteia și dobânzi

legale, însă în acest script reclamanta nu a arătat care este cuantumul sumei

pretinse.

Invocând dispozițiile art. 112 pct. 3,

132 alin. (2) pct. 2 și 129 alin. ultim C. proc. civ., recurenții - pârâți

susțin că reclamanta era obligată să arate cuantumul precis al pretențiilor

sale imediat ce Ie-a cunoscut valoarea, precum și faptul dacă pretențiile sale

includ sau nu cota de T.V.A., instanța neavând dreptul să opteze substituind-o

pe reclamantă.

În consecință, consideră că Tribunalul

a dat mai mult decât s-a cerut, iar Curtea de Apel a validat soluția nelegală a

Tribunalului, în condițiile în care se putea acorda cel mult suma de 230.000

lei.

2) Motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

a) Excepția prescripției dreptului la

acțiune al reclamantei a fost respinsă în mod nelegal și netemeinic.

Curtea de Apel Timișoara, la fel ca

Tribunalul Timiș, a reținut că termenul de 3 ani al prescripției nu s-a

împlinit, în raport de data la care au rămas irevocabile hotărârile în litigiul

dintre părți privind dreptul de proprietate, dar data de referință nu este

arătată.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul

la acțiune.

Dreptul constructorului pe terenul

altuia de a pretinde de la proprietar despăgubiri în condițiile art. 494 alin.

(3) C. civ. este un drept de creanță care se naște la data la care proprietarul

terenului își revendică imobilul împotriva acelui constructor.

Proprietarul terenului devine, prin

accesiune imobiliară artificială, în temeiul art. 492 C. civ., proprietar al

construcțiilor edificate pe terenul său încă de la data încorporării

materialelor în sol.

În speță, imobilul a fost revendicat

împotriva reclamantei la 20 mai 1996 prin cererea reconvențională depusă în Dosarul

nr. 10230/1994 al Judecătoriei Timișoara.

Susține că dreptul reclamantei de a

pretinde despăgubiri în baza art. 494 alin. (3) C. civ. (1864) pentru

materialele și manopera încorporate în construcții s-a născut în momentul în

care aceasta a cunoscut revendicarea pârâților de a li se preda imobilele în

întregime, adică la 20 mai 1996, astfel încât acest drept - care este un drept

de creanță - s-a prescris.

Consideră că această concluzie se

impune și pentru că reclamanta a recunoscut, în acel proces, dreptul pârâților

de proprietate, atunci când și-a modificat cererea în constatarea dreptului de

proprietate asupra terenului în cerere pentru recunoașterea dreptului de

superficie.

b) Curtea de Apel a soluționat greșit

și fondul atât al acțiunii principale, cât și al cererii reconvenționale.

Pe fondul acțiunii, în mod nelegal s-a

reținut, contrar probelor administrate în cauză, că reclamanta a fost un

constructor de bună-credință, fiind aplicabile dispozițiile art. 494 alin. (3)

C. civ.

Această motivare este susținută de Decizia

civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, în care,

respingându-i-se recursul, se face reclamantei recomandarea de a cere

despăgubiri într-un alt proces deoarece ar fi constructor de bună-credință.

Curtea de Apel, în decizia recurată,

consideră că precedenta decizie a Curții ar avea puterea lucrului judecat cu

privire la buna-credință a reclamantei.Consideră recurenții-pârâți că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale autorității lucrului judecat așa cum

acestea sunt prevăzute de art. 1201 C. civ. (1864), dispozițiile acestuia fiind

greșit aplicate în cauză.

Arată că în precedentul proces nu s-a

pus în discuția pârtilor și nu s-a dezbătut chestiunea bunei-credinte' a

constructorului deoarece obiectul pricinii era altul.

În speță, Decizia din 2002 a Curții de

Apel Timișoara, deși cuprinde o referire la buna-credință a reclamantei în

ridicarea construcțiilor, totuși nu are puterea lucrului judecat câtă vreme

acea referire nu are legătură cu cauza, nu explică în nici un fel dispozitivul

și nu se referă la un „ lucru judecat", adică la o chestiune care să fi

făcut obiectul dezbaterilor.

În consecință, instanțele de fond și

de apel ar fi trebuit să ia în considerare probele administrate cu privire la

reaua credință a reclamantei (respectiv, autorizația de construcție din 24 mai

1985 -filele 22 și 71 dosar apel - emisă pentru titulara I.J.P.I.P.S.

Timișoara, antecesoarea reclamantei și care se referă la alte terenuri; planul parcelar

- filele 30-32 și 72 dosar apel - pe baza căruia a fost emisă autorizația de

construcție.)

Arată și faptul că reclamanta a

construit obiective cu o suprafață la sol de peste 6.300 mp pe un teren de

numai 1.656 mp (cât însumează cele două parcele înscrise în autorizație) - iar

această situație ar fi trebuit să fie suficient de relevantă pentru

reaua-credință a constructorului neproprietar.

Consideră că acestea sunt dovezi

necontestate și incontestabile că reclamanta a fost un constructor de

rea-credintă.

Așadar, constructorul era prevenit

prin planul parcelar și a cunoscut încă înainte de a începe lucrările, că nu va

construi pe terenul din autorizație, ci pe altul, neexpropriat, pe care, apoi,

a și construit.

Recurenții - pârâți mai arată și

faptul că despăgubirile acordate reclamantei reprezintă valoarea tehnică a

tuturor construcțiilor existente, așa cum rezultă din expertiza tehnică.

Potrivit art. 494 alin. (3) teza

finală C. civ., constructorul de bună credință va fi despăgubit de proprietarul

terenului, fie cu valoarea materialelor și a manoperei, fie cu creșterea de

valoare a fondului, la alegerea proprietarului terenului.

Expertiza tehnică nu a arătat valoarea

materialelor și a manoperei și nici care ar fi creșterea valorii fondului, iar

reclamanta nu a propus alte probe în acest scop.

Susțin recurenții - pârâți că au depus

la dosar contractul ferm din 1985 și anexele la acesta încheiat de reclamantă

cu o întreprindere de construcții având ca obiect tocmai executarea

construcțiilor în cauză, acte cu care au dovedit că reclamanta a edificat numai

o parte din construcții, nu pe toate.

Reclamanta nu a dovedit că ar fi

construit și alte edificii și nici că le-ar fi înregistrat în patrimoniul său

(în evidențele contabile) la o anumită valoare.

Valoarea lucrărilor, conform

contractului, era de 2.915.500 lei (la valorile din 1985), iar expertul tehnic

pare a fi de acord cu această constatare (pag. 3 din Răspunsul la obiecțiuni),

fără a o actualiza, astfel încât reclamanta nu si-a dovedit pretențiile (sau,

mai corect, Ie-a dovedit doar la nivelul sumei din contract).

Cu privire la cererea,

reconventională, recurenții - pârâți arată că au majorat câtimea pretențiilor

în fața primei instanțe, care nu făcea decât să totalizeze despăgubirile lunare

până la data dezbaterii în fond, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ., calculul respectând întrutotul algoritmul expus în

raportul de expertiză contabilă administrat în cauză (expert F.D.), iar

motivarea era aceea că reclamanta a continuat și continuă să ocupe și să

folosească imobilele în litigiu și, de aceea, datorează despăgubiri pentru

această folosință.

Instanța de apel a încuviințat, la

cererea pârâților, suplimentarea expertizei contabile, care a fost realizată de

expertul A.N.O.

Cu privire la despăgubirile pentru

folosirea fără drept de către reclamantă a terenurilor și construcțiilor

pârâților, Curtea de Apel a validat dreptul la despăgubiri, recunoscut și de Tribunal

și a majorat cuantumul acestora la 1.077.081,32 lei, cuprinzând și

despăgubirile lunile noiembrie și decembrie 2003, soluție legală în opinia

recurenților - pârâți.

Consideră însă că limitarea

despăgubirilor la luna decembrie 2003 și respingerea cererii de despăgubiri

lunare în continuare, până la predarea imobilelor sunt, însă, soluții pe care

Curtea Ie-a adoptat cu încălcarea dispozițiilor art. 483, 485 și urm., art.

488, 489, 494, art. 998, 1073, 1084, 1088, 1090 și art. 480 C. civ. și cu

ignorarea altora.

Susțin că reclamanta trebuie obligată

să-i despăgubească pentru lipsa folosinței imobilelor până la data la care le

va preda, respectiv o sumă în cuantum total de 1.168.967 lei, cu titlu de

despăgubiri pentru folosirea fără drept, în perioada noiembrie 1999 -aprilie

2004, a terenurilor în întindere de 12.262 mp și a construcțiilor neînscrise în

C.F. în suprafață desfășurată de 3.012,68 mp și despăsubiri lunare de 22.715

lei începând cu luna mai 2004 până la predarea terenurilor și construcțiilor, din

care pentru folosirea terenului suma lunară de 2.007 lei, iar pentru folosirea

construcțiilor o sumă lunară de 20.708 lei.

Consideră că trebuie înlăturate

motivările Curții de Apel Timișoara cu privire la limitarea despăgubirilor

datorită neexecutării hotărârii judecătorești de evacuare a reclamantei de pe

terenurile în cauză.

În primul rând, reclamanta nu a

contestat faptul că, după evacuarea din 10 mai 2004, ea însăși, fără drept, a

reluat posesia și folosința terenurilor și că, astfel, sunt întrunite în

continuare condițiile de acordare a despăgubirilor.

În al doilea rând, consideră că

instanța de apel recunoaște reclamantei un drept - acela de a folosi gratuit

terenurile pârâților - care nu se află în patrimoniul ei și încalcă, astfel,

dreptul acestora de proprietate prevăzut de art. 480 C. civ. între ale cărui

atribute se află și atributul folosinței și posesiei.

Cu alte cuvinte, curtea de apel, prin

decizia sa, creează un beneficiu reclamantei prin valorificarea propriei culpe

de a nu executa benevol hotărârea judecătorească de evacuare a terenurilor.

Chiar dacă terenul ar fi exclus de la

plata despăgubirilor, totuși construcțiile nu pot fi excluse deoarece cu

privire la construcții nu există o hotărâre judecătorească de evacuare.

Așadar, cel puțin pentru construcții

despăgubirile trebuie acordate în continuare până la predarea lor către pârâți.

Cu privire la cererea de evacuare,

recurenții - pârâți susțin că reclamanta nu are nici un titlu, nici un drept

real cu privire la imobilele în litigiu, astfel încât ocuparea și folosirea

acestora este cu totul abuzivă și nelegală.

Consideră că respingerea cererii de

evacuare a reclamantei - concomitent cu respingerea și a cererii reclamantei de

recunoaștere a unui drept de retenție asupra acelorași imobile - nu reprezintă

altceva decât o recunoaștere inadmisibilă printr-o hotărâre judecătorească a

unei stări de profundă nelegalitate.

Recurenții - pârâți susțin că nu

există autoritate de lucru judecat cu privire la evacuare în raport de sentința

civilă nr. 1425/2001 a Judecătoriei Timișoara pentru că Judecătoria Timișoara,

prin sentința civilă nr. 16402 din 25 septembrie 2002 (Dosar nr. 16300/2002) filele

74-77 dosar apel-a admis contestația la executare a reclamantei și a lămurit

dispozitivul sentinței civile nr. 1425/2001 în sensul că evacuarea reclamantei

se referă numai la terenuri, nu și la construcții.

Așadar, recurenții - pârâși arată că

nu au un titlu pentru evacuarea reclamantei din construcții și nici de pe

terenurile ocupate de acestea, astfel încât petitul privind evacuarea trebuia

admis.

Consideră că evacuarea trebuia dispusă

și cu privire la terenuri câtă vreme, necontestat de către reclamantă, aceasta

este în posesia lor nelegitimă, reluată după executarea hotărârii de evacuare.

În consecință, recuienții - pârâți

solicită admiterea recursului, casarea în parte a Deciziei civile nr. 26 din 14

februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara și, în rejudecarea cauzei:

I. menținerea dispoziției de respingere

a apelului reclamantei SC Z. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1281

din 05 decembrie 2003 a Tribunalului Timiș;

II. admiterea apelului pârâților

împotriva aceleiași sentințe și schimbarea în parte a acesteia, după cum

urmează :

- admiterea în întregime a cererii

reconventionale precizate, obligând reclamanta principală - pârâtă

reconvcnțională SC Z. SA Timișoara să plătească pârâților suma totală de

1.168.967 lei, din care reclamantei reconventionale apelante B.A. suma de

876.725 lei reprezentând o cotă de 3/4, iar reclamantului reconvențional apelant

D.M. suma de 292.241 lei reprezentând o cotă de 1/4, cu titlu de despăgubiri

pentru folosirea fără drept în perioada noiembrie 1999 - aprilie 2004 a

terenurilor de 12.262 mp înscrise în C.F. Freidorf și a construcțiilor cu o

suprafață desfășurată de 3.012,68 mp neînscrise în cartea funciară, existente

pe aceste terenuri, situate în Timișoara;

- obligarea reclamantei să plătească

pârâților în continuare, începând cu luna mai 2004 până la predarea

terenurilor, o despăgubire lunară de 2.007 lei pentru folosirea fără drept a

terenurilor, în cotele arătate mai sus pentru fiecare;

- obligarea reclamantei să plătească

pârâților în continuare, începând cu luna mai 2004 până la predarea

construcțiilor, o despăgubire lunară de 20.708 lei pentru folosirea fără drept

a construcțiilor, în cotele arătate mai sus pentru fiecare;

- evacuarea reclamantei de pe

terenurile de 12.262 mp înscrise în C.F. Freidorfnr. și din construcțiile

neînscrise în cartea funciară existente pe aceste terenuri, situate în

Timișoara;

- respingerea acțiunii reclamantei

principale, cu subsidiarul de a admite, dacă va fi considerată întemeiată,

acțiunea principală numai în limita sumei de 2.300.000.000 lei (230.000 lei ),

constatând, în acest caz subsidiar, compensarea de drept a creanțelor reciproce

până la concurența creanței celei mai mici și obligarea reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată în apel.

Analiza recursurilor

La termenul din datai de 5 iunie 2013,

înalta Curte a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului declarat de reclamanta

SC Z. SRL Timișoara prin administrator judiciar Cabinet Individual de

Insolventă U.R.A., ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art.

137 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că SC Z. SRL Timișoara

se află în procedura insolvenței, dar dispozițiile art. 77 din Legea nr.

85/2006 sunt aplicate doar acțiunilor formulate de administrator judiciar sau

lichidator.

în speță, cererea de recurs a fost

formulată de societatea SC Z. SRL Timișoara, purtând ștampila acestei societăți

și fiind semnată de administrator C.D.

În aceste condiții, pentru termenul

din 5 iunie 2013, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A.

a fost citat cu mențiunea de a declara dacă își însușește recursul declarat de

societate, iar SC Z. SRL Timișoara a fost citată cu mențiunea de a achita taxa

judiciară de timbru în cuantum de 10.425,19 lei și de a depune timbrul judiciar

în valoare de 5 lei, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii

de citare de la fila 59. Citația a fost comunicată recurentei la data de 13

februarie 2013, la sediul administratorului judiciar Cabinet Individual de

Insolventă U.R.A. din Timișoara, jud. Timiș, astfel cum s-a dispus prin

încheierea din 30 ianuarie 2013, fiind semnată de U.A., "rudă cu

destinatarul".

Cum, până la data soluționării

recursului, administratorul judiciar Cabinet Individual de Insolventă U.R.A. nu

s-a conformat dispozițiilor instanței în sensul că nu a declarat dacă își

însușește recursul declarat de societate, pentru a se putea prevala de dispozițiile

art. 77 din Legea nr. 85/2006, iar recurenta - reclamantă SC Z. SRL Timișoara

deși a fost înștiințată cu privire la cuantumul taxei de timbru datorate, prin

intermediul citației (dovada comunicării citației reprezentând în același timp

și dovada împrejurării că recurenta a avut cunoștință de obligația timbrării

recursului), aceasta nu a dat curs obligației stabilite în sarcina sa, în

raport de, prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 (potrivit

cărora neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul

stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii), respectiv, art. 9

alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar (text care face

trimitere, sub aspectul sancțiunii nerespectării obligației de a depune timbrul

judiciar, la dispozițiile legale referitoare la taxa de timbru), Înalta Curte

va anula recursul declarat de reclamantă, ca netimbrat.

Înalta Curte constată că recursul

formulat de pârâții B.A. și D.M. este fondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului de față privește

cererea formulată de reclamanta SC M. SA (actuală SC Z. SRL Timișoara prin

administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență U.R.A.) de obligare a

pârâților, în solidar, la plata sumei de 1.000.000.000 lei, reprezentând

contravaloarea construcțiilor ridicate de reclamantă și a investițiilor făcute

cu bună credință pe terenul proprietatea acestora și stabilirea dreptului de

retenție până la plata efectivă a despăgubirilor.

Pe calea cererii reconvenționale pârâtele

au solicitat obligarea reclamantei la plata a sumei neactualizate de

408.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept în

perioada noiembrie 1999-octombrie 2002 a terenului în suprafață de 12.262 mp,

proprietatea pârâtelor, la plata sumei neactualizate de 2.166.000.000 lei, cu

titlu de despăgubiri pentru folosirea, pe aceeași perioadă, a construcțiilor

neînscrise în cartea funciară în suprafață față de aproximativ de 1500 mp,

proprietatea pârâtelor, prin accesiune imobiliară artificială situată pe

terenurile arătate anterior și obligarea reclamantei în continuare până la

predarea construcțiilor și a terenurilor, a unor despăgubiri 17.166.800

lei/lună pentru teren și 88.200.000 lei/lună pentru construcții în cotă de 1/2

% pentru fiecare pârâtă.

S-a mai solicitat obligarea

reclamantei a actualizării sumei arătate anterior, începând cu 30 noiembrie

1999 până la stingerea obligației, precum și la plata dobânzilor legale, pe

aceeași perioadă, cuantumul acestor sume urmând a fi stabilit în cursul

executării.

De asemenea, s-a solicitat evacuarea

reclamantei de pe terenurile și construcțiile neînscrise în cartea funciară,

amplasate pe terenul din Timișoara, înscris în C.F. Freidorf.

În subsidiar, s-a solicitat compenseze

obligațiile părților până la concurența sumei celei mai mici, obligând-o pe

reclamantă la plata plății necompensate.

Într-un alt litigiu derulat între

aceleași părți ce a avut ca obiect acțiune în revendicare, prin sentința civilă

nr. 1425 din 1 februarie 2001 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia

civilă nr. 2654/ A din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Timiș și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, s-a

admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta S.E., însușită și de

intervenienta B.A. și a fost obligată reclamanta SC M. SA Timișoara (reclamanta

din dosarul de față) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat

în Timișoara, înscris în C.F. Freidorf (fila 7 dosar fond), aceleași terenuri

ce fac și obiectul prezentei cauze.

Soluția adoptată de instanța de apel

s-a bazat pe constatarea că sentința civilă nr. 1437 din 29 mai 2002 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, ar avea putere de lucru judecat cu privire la

buna -credință a reclamantei.

Pornind de la această premisă greșită,

instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 494 alin.

(3) C. proc. civ.

Simpla referire în sentința invocată

la buna-credință a reclamantei în ridicarea construcțiilor, neanalizată și

r.eargumentată juridic, nu are puterea lucrului judecat, câtă vreme buna sau

reaua -credință a constructorului se apreciază în concret, pe baza unui

probatoriu concludent, util și pertinent, respectiv dacă la momentul edificării

construcției constructorul a cunoscut sau nu faptul că ridică o construcție pe

terenul altuia și are prevalentă asupra modului de soluționare a raporturilor

dintre constructor, pe de o parte și proprietarului fondului, pe de altă parte

și asupra drepturilor ce i se cuvin constructorului.

Înalta Curte constată a fi fondate

criticile pârâților pe acest aspect, esențial pentru dezlegarea corectă a

raportului juridic dedus judecății, ceea ce decurge dintr-o incompletă

stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, astfel încât, se va

dispune casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în

vedeiea suplimentării probatoriului referitor la buna sau reaua - credință a

constructorului.

Numai după stabilirea bunei sau relei

credințe a constructorului, instanța va putea trece la refacerea expertizei

tehnice pentru a stabili valoarea despăgubirilor datorate de proprietarul

terenului, ce reprezintă un alt motiv pentru care se impune calarea deciziei

pronunțate de instanța de apel, înalta Curte constatând că și criticile

formulate sub acest aspect de recurenții - pârâți sunt fondate.

Articolul 494 alin. (3) teza finală C.

civ. vizează situația în care proprietarul fondului pe cere se află

construcțiile sau plantațiile făcute de altul datorează despăgubiri celui care

a construit sau plantat. Atunci când constructorul este de bună -credință,

având convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa, în mod

obligatoriu proprietarul terenului devine proprietarul construcției cu

obligația de a-l despăgubi pe constructor, fără a putea cere însă dărâmarea sau

ridicarea lucrărilor efectuate. Textul de lege stabilește întinderea obligației

de despăgubire, oferind posibilitatea proprietarului terenului de a opta între

plata contravalorii materialelor și a prețului muncii, pe de o parte, sau plata

unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren, pe de altă parte.

În privința întinderii obligației de

despăgubire, proprietarul terenului poate să opteze între două soluții

posibile: a) să-l indemnizeze pe constructor cu o sumă de bani egală cu valoarea

materialelor și prețul muncii; b) să-i plătească o sumă de bani reprezentând

sporul de valoare înregistrat ca urmare a edificării construcției, a punerii

plantației sau facerii altei lucrări.

Expertiza tehnică efectuată în cauză

în faza procesuală a fondului a avut în vedere valoarea actualizată a

construcțiilor existente pe terenul proprietatea pârâților, fără a arăta

valoarea materialelor și a manoperei încorporate în construcții și nici care ar

fi creșterea valorii fondului, iar reclamanta nu a propus alte probe în acest

scop, nedovedind că ar fi construit și alte edificii și că le-ar fi înregistrat

în patrimoniul său.

În aceste condiții, se impune

efectuarea unei noi expertize tehnice, astfel încât instanța, în raport de

alegerea proprietarului, să poată acorda o despăgubire conformă cu art. 494

alin. (3) teza finală C. civ.

Înalta Curte constată fondate și

criticile recurenților -pârâți potrivit cărora construcțiile nu pot fi excluse

de la plata despăgubirilor întrucât cu privire la construcții nu există o

hotărâre de evacuare.

În acest sens, nu există autoritate de

lucru judecat cu privire la evacuare în raport de sentința civilă nr. 1425/2001

a Judecătoriei Timișoara, întrucât prin sentința civilă nr. 16402 din 25

septembrie 2002 pronunțată de aceeași instanță, irevocabilă, s-a admis

contestația la executare a reclamantei și s-a lămurit dispozitivul sentinței

civile nr. 1425/2001 în sensul că evacuarea reclamantei se referă numai la

terenuri, nu și la construcții.

În consecință, nu ex;stă o culpă a

pârâților în neexecutarea unei hotărâri în evacuare cu privire la construcții,

astfel cum există în cazul terenului (conform sentinței civile nr. 16402/2002

pronunțată de Judecătoria Timișoara, irevocabilă), motiv pentru care se impune

stabilirea valorii despăgubirilor cuvenite pârâților, iar aceasta nu se poate

realiza decât pe calea unei expertize care nu se poate administra în recurs.

Prin urmare, raportul de expertiză

tehnică urmează a fi refăcut în rejudecare cu stabilirea unor obiective clare,

concludente și utile dezlegării pricinii, după lămurirea aspectelor legate de

buna sau reaua credință a constructorului.

În plus, Înalta Curte constată că

respingerea "concomitentă" a cererii reclamantei de acordare a unui

drept de retenție și a cererii pârâților de evacuare sub aparenta lor

"compensare" este greșită.

Instanța trebuie să se pronunțe

distinct pe aceste capete de cerere, căci respingerea dreptului de retenție nu

conduce automat la respingerea cererii de evacuare. Dimpotrivă. Respingerea

dreptului de retenție face posibilă analiza temeiniciei cererii de evacuare și

chiar admiterea ei, dacă probatoriul o justifică și temeiurile de drept își

găsesc aplicarea.

Toate aceste elemente de fapt rămânând

neelucidate pun în imposibilitate instanța de recurs să statueze asupra

corectei aplicări a legii în cauză.

Instanța, în fond după casare, va

analiza și celelalte critici ale recurenților pârâți în vederea stabilirii

situației de fapt cu administrarea înregului probatoriu necesar și util cauzei.

Prin urmare, față de considerentele

expuse, în temeiul art. 313 C. proc. civ., având în vedere interesele bunei

administrări a justiției, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea

recursului declarat de pârâții B.A. și D.M. împotriva Deciziei civile nr. 26

din 14 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă,

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul

declarat de reclamanta SC Z. SRL Timișoara prin Administrator Judiciar Cabinet

Individual de Insolvență U.R.A. împotriva Deciziei civile nr. 26 din 14

februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite recursul declarat de pârâții B.A.

și D.M. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia și trimite cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 05 iunie 2013.