ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2045/2010

Asupra recursului de față: Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 409 din 7 aprilie 2009, Tribunalul Timiș a respins excepție prematurității cererii formulată de reclamanta Mun. Timișoara prin Primar, C.L. al Mun. Timișoara și Primăria Mun. Timișoara împotriva pârâtei SC B. SRL Timișoara. Instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins cererea reclamanților ca fiind prescrisă, respingând cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, stabilind obligația acesteia la plata sumei de 3.706 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Prin acțiune, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții, privind plata sumei totale de 212.056 lei, din care 34.037 lei reprezentând chirie restantă, 175.977 lei - majorări de întârziere, iar 2.042 lei - penalități de întârziere, rezultate din derularea contractului de închiriere nr. 825/1999 încheiat între părți.

Acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 969 - 970 C. civ., art. 1020 - 1021 C. civ. și Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000. Argumentând soluția pronunțată, prima instanță a reținut că reclamanții au invocat prin acțiune un drept de creanță născut în baza unor raporturi comerciale, privind decontarea contravalorii chiriei pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003, ceea ce atrage aplicabilitatea termenului general de prescripție prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. Instanța a mai avut în vedere că Hotărârea C.L. nr. 42/2000 nu stabilește o obligație fiscală, ci modifică cuantumul chiriei datorate în cazul contractului de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință în derulare.

S-a statuat că data nașterii dreptului la acțiune este data la care locatorul era îndrituit a proceda la recalcularea și încasarea chiriei majorate conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunțării Deciziei nr. 471 din 1 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a stabilit legalitatea actului administrativ.

De asemenea, s-a avut în vedere că - fiind vorba de obligații cu executare succesivă - dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită astfel că dreptul la acțiune al locatorului pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003 s-a născut la data scadenței acestei obligații - 28 februarie 2003, la aceeași dată începând să curgă și penalitățile în decontare, termenul de prescripție împlinindu-se la 28 februarie 2006. Față de data formulării cererii de chemare în judecată - 13 decembrie 2007, instanța de fond a constatat că reclamanta nu mai putea solicita concursul forței coercitive a statului, în vederea plății obligației de plată a chiriei.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 157 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. În considerentele deciziei, instanța apelului a reținut incidența prevederilor Decizia nr. 167/1958 - a termenului de prescripție de 3 ani. S-a considerat că suma solicitată de reclamați nu constituie o creanță bugetară potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 în contextul în care dispozițiile C. proc. fisc. reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale, privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale prevăzute de C. fisc. De asemenea, instanța a mai reținut că o creanță provenind din chirii nu poate constitui o creanță bugetară, raporturile dintre părți fiind generate de dispozițiile și clauzele contractului cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ. s-a constatat că în cauză operează excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, neimpunându-se a mai fi analizate celelalte motive de apel. Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs prin care au invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora arată următoarele: - Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a aplicat greșit prevederile legale în materie atunci când a considerat că în speță nu sunt incidente prevederile O.G. nr. 45/2003 și O.G. nr. 92/2003. Recurenții apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile c. fisc.

și respectiv termenul de prescripție de 5 ani, deoarece sumele solicitate reprezintă creanțe bugetare, dispoziție legală neluată în seamă de către instanța de apel. În acest sens s-a arătat că potrivit O.G. nr. 25/2003 referitoare la Finanțele Publice locale definesc veniturile bugetare ca totalitatea resurselor bănești ce se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții și alte mențiuni și că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ - teritoriale reprezintă creanțe bugetare. De asemenea, se evocă prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. care reglementează un termen special de prescripție în cazul creanțelor bugetare și se susține că, și în situația în care s-ar lua în considerare termenul de prescripție general de 3 ani, acesta nu ar fi împlinit deoarece prescripția a fost întreruptă conform art. 1867 pct. 1 C. civ.

Pe acest aspect, recurenta arată că Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000 a fost contestată în instanță de A.P.C.A.P.T., Prefectul Jud. Timiș și un mare număr de chiriași, acțiunea făcând obiectul Dosarului nr. 317 din 3 ianuarie 2001 în care s-a pronunțat Sentința nr. 24 din 28 februarie 2001 prin care s-a admis acțiunea. Recursul declarat de C.L. Timișoara a fost admis prin Decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002, modificându-se sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamanților. În continuarea expunerii, se insistă asupra aplicabilității termenului special de prescripție, de 5 ani, corespunzător creanțelor bugetare, motivând că sumele solicitate de reclamanți reprezintă venituri ale bugetului local și pot fi asimilate creanțelor bugetare.

De asemenea, recurenții expun pe larg derularea raporturilor contractuale cu trimitere la modul de stabilire al chiriei și la prevederile Hotărârea C.L. nr. 42/2000. Pârâta a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente, - Deși recurenții au indicat ca prim motiv de nelegalitate pe acela prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că s-ar fi interpretat greșit actul dedus judecății, aceasta nu arată în clar actul la care face referire și nici în ce a constat interpretarea greșită a acestuia. În cauză, actul dedus judecății constă în contractul de închiriere nr. 826/1999 încheiat între părți, act ce stă la baza demersului judiciar prezent prin care se tinde la recuperarea chiriei restante.

Așa fiind raportul juridic al părților este unul contractual, generat de dispozițiile și clauzele convenției cu raportare la prevederile art. 969 C. civ., iar instanțele anterioare au reținut în mod corect acest aspect. Nici în situația în care recurenții s-ar fi referit la Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000 ca act dedus judecății - nu s-ar putea deduce în ce a constat interpretarea greșită a instanței în lipsa unor critici punctuale pe acest aspect. Nefondată este și critica ce se referă la aplicarea greșită a prevederilor O.G. nr. 45/2003 și O.G. nr. 92/2003 cu referire la caracterul creanței și la termenul de prescripție aplicabil în cauză.

Așa cum, în mod fundamentat s-a reținut de către ambele instanțe, raportul juridic al părților nu este guvernat de actele normative menționate, întrucât, în cauză, locatorul nu apare în calitate de organ fiscal pentru recuperarea unei creanțe bugetare, ci de organ administrativ ce acționează în baza unui contract încheiat cu un comerciant, valorificându-și drepturile izvorâte din contract care constituie legea părților. În atare situație, indiferent de destinația ulterioară a sumelor obținute din chirii, creanța invocată de reclamanți în prezenta cauză nu are caracterul unei creanțe bugetare sau fiscale care să atragă aplicarea termenului special de prescripție - de 5 ani reglementat de art. 91 din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. În cauză, termenul de prescripție este cel de 3 ani prevăzut de Decizia nr. 167/1958, instanța de apel statuând în mod legal asupra acestui aspect. Instanța nu poate primi nici critica prin care se invocă întreruperea prescripției dreptului la acțiune, nefiind incidente prevederile art. 1872 C. civ., care reglementează interpretarea prescripției în cazul debitorilor solidari ceea ce nu este cazul în cauza de față. Analizând însă pretinsul caz de întrerupere evocat de recurenți ca fiind atacarea în instanță a Hotșrârea C.L. nr. 42/2000, prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Decizia nr. 167/1958, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege.

Potrivit actului normativ menționat, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă a fost introdusă la o instanță, ori la un organ de arbitraj necompetent însă, cu condiția ca aceasta să fie fost admisă. În cauză, așa cum au arătat și recurenții, prin Decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002 acțiunea reclamantei A.P.C.A.T. Timiș a fost respinsă în mod irevocabil cu consecința menținerii Hotărârea C.L. nr. 42/2000. Pe de altă parte, câtă vreme pârâta nu a fost parte în litigiul respectiv hotărârea judecătorească nu i-ar fi putut fi opusă. În baza considerentelor expuse, înalta Curte constată că instanța apelului a constatat în mod legal ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamanților, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

Având în vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții datorează cheltuieli de judecată însă instanța va face aplicarea alin. (3) al aceluiași art., cu privire la onorariul de avocat în cuantum de 4.165 lei, apreciind că valoarea acestuia este prea mare față de munca îndeplinită de acesta care a fost prezent la un singur termen de judecată când a susținut concluziile scrise depuse la 31 mai 2010 prin corespondență. În ce privește cheltuielile de judecată consemnate în factura emisă de societatea civilă de avocați C.C. și care se referă la cheltuieli de avion, cazare, masă și fax pentru termenul din data de 2 iunie 2010 se constată că nu s-au depus acte din care să rezulte că s-au efectuat efectiv aceste cheltuieli nefiind suficientă consemnarea din actul de la fila 47, motiv pentru care petitul va fi admis doar în parte până la limita sumei de 2.000 lei, reprezentând onorariu de avocați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții Mun. Timișoara - prin Primar, C.L. al Mun. Timișoara și Primăria Mun. Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 157 din 26 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat. Admite în parte cererea de obligare a recurenților - reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, în sensul că obligă recurenții - reclamanți să plătească intimatei - pârâte SC B. SRL Timișoara suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.