ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2045/2010

Asupra

recursului de față:

Examinând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 409 din 7 aprilie

2009, Tribunalul Timiș a respins excepție prematurității cererii formulată de

reclamanta Mun. Timișoara prin Primar, C.L. al Mun. Timișoara și Primăria Mun. Timișoara

împotriva pârâtei SC B. SRL Timișoara.

Instanța

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins

cererea reclamanților ca fiind prescrisă, respingând cererea reclamantei

privind acordarea cheltuielilor de judecată, stabilind obligația acesteia la

plata sumei de 3.706 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.

Prin acțiune,

reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții, privind plata sumei

totale de 212.056 lei, din care 34.037 lei reprezentând chirie restantă,

175.977 lei - majorări de întârziere, iar 2.042 lei - penalități de întârziere,

rezultate din derularea contractului de închiriere nr. 825/1999 încheiat între

părți.

Acțiunea

reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 969 - 970 C. civ., art. 1020 -

1021 C. civ. și Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000.

Argumentând

soluția pronunțată, prima instanță a reținut că reclamanții au invocat prin

acțiune un drept de creanță născut în baza unor raporturi comerciale, privind

decontarea contravalorii chiriei pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 28 februarie

2003, ceea ce atrage aplicabilitatea termenului general de prescripție prevăzut

de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. civ., iar nu termenul special de 5 ani

prevăzut de art. 91 alin. (1) și (2) C. proc. fisc.

Instanța a mai

avut în vedere că Hotărârea C.L. nr. 42/2000 nu stabilește o obligație fiscală,

ci modifică cuantumul chiriei datorate în cazul contractului de închiriere

pentru spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință în derulare.

S-a

statuat că data nașterii dreptului la acțiune este data la care locatorul era

îndrituit a proceda la recalcularea și încasarea chiriei majorate conform Hotărârea

C.L. nr. 42/2000, respectiv data pronunțării Deciziei nr. 471 din 1 octombrie

2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a stabilit legalitatea

actului administrativ.

De asemenea,

s-a avut în vedere că - fiind vorba de obligații cu executare succesivă -

dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge

printr-o prescripție deosebită astfel că dreptul la acțiune al locatorului

pentru încasarea ultimei chirii, aferente lunii februarie 2003 s-a născut la

data scadenței acestei obligații - 28 februarie 2003, la aceeași dată începând

să curgă și penalitățile în decontare, termenul de prescripție împlinindu-se la

28 februarie 2006.

Față de data

formulării cererii de chemare în judecată - 13 decembrie 2007, instanța de fond

a constatat că reclamanta nu mai putea solicita concursul forței coercitive a

statului, în vederea plății obligației de plată a chiriei.

Apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin Decizia

nr. 157 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială.

În

considerentele deciziei, instanța apelului a reținut incidența prevederilor Decizia

nr. 167/1958 - a termenului de prescripție

de 3 ani.

S-a considerat

că suma solicitată de reclamați nu constituie o creanță bugetară potrivit art. 1

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 în contextul în care dispozițiile C. proc. fisc.

reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice

fiscale, privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de

stat și bugetelor locale prevăzute de C. fisc.

De asemenea,

instanța a mai reținut că o creanță provenind din chirii nu poate constitui o

creanță bugetară, raporturile dintre părți fiind generate de dispozițiile și

clauzele contractului cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ.

Având în

vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ. s-a constatat că în cauză operează

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, neimpunându-se a

mai fi analizate celelalte motive de apel.

Împotriva acestei

decizii, reclamanții au declarat recurs prin care au invocat prevederile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora arată următoarele:

- Instanța de

apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a aplicat greșit prevederile

legale în materie atunci când a considerat că în speță nu sunt incidente

prevederile O.G. nr. 45/2003 și O.G. nr. 92/2003.

Recurenții

apreciază că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată

întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile c. fisc. și respectiv termenul

de prescripție de 5 ani, deoarece sumele solicitate reprezintă creanțe

bugetare, dispoziție legală neluată în seamă de către instanța de apel.

În acest

sens s-a arătat că potrivit O.G. nr. 25/2003 referitoare la Finanțele Publice

locale definesc veniturile bugetare ca totalitatea resurselor bănești ce se

cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții și alte mențiuni

și că sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparținând

domeniului public sau privat al unităților administrativ - teritoriale

reprezintă creanțe bugetare.

De

asemenea, se evocă prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc. care reglementează un termen special de prescripție în cazul creanțelor

bugetare și se susține că, și în situația în care s-ar lua în considerare

termenul de prescripție general de 3 ani, acesta nu ar fi împlinit deoarece

prescripția a fost întreruptă conform art. 1867 pct. 1 C. civ.

Pe acest

aspect, recurenta arată că Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara nr. 42/2000 a

fost contestată în instanță de A.P.C.A.P.T., Prefectul Jud. Timiș și un mare

număr de chiriași, acțiunea făcând obiectul Dosarului nr. 317 din 3 ianuarie

2001 în care s-a pronunțat Sentința nr. 24 din 28 februarie 2001 prin care s-a

admis acțiunea. Recursul declarat de C.L. Timișoara a fost admis prin Decizia nr.

471 din 1 octombrie 2002, modificându-se sentința atacată, în sensul

respingerii acțiunii reclamanților.

În continuarea

expunerii, se insistă asupra aplicabilității termenului special de prescripție,

de 5 ani, corespunzător creanțelor bugetare, motivând că sumele solicitate de

reclamanți reprezintă venituri ale bugetului local și pot fi asimilate

creanțelor bugetare.

De asemenea,

recurenții expun pe larg derularea raporturilor contractuale cu trimitere la

modul de stabilire al chiriei și la prevederile Hotărârea C.L. nr. 42/2000.

Pârâta a depus

concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

decizia prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente,

- Deși

recurenții au indicat ca prim motiv de nelegalitate pe acela prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., susținând că s-ar fi interpretat greșit actul dedus

judecății, aceasta nu arată în clar actul la care face referire și nici în ce a

constat interpretarea greșită a acestuia.

În cauză,

actul dedus judecății constă în contractul de închiriere nr. 826/1999 încheiat

între părți, act ce stă la baza demersului judiciar prezent prin care se tinde

la recuperarea chiriei restante.

Așa fiind

raportul juridic al părților este unul contractual, generat de dispozițiile și

clauzele convenției cu raportare la prevederile art. 969 C. civ., iar

instanțele anterioare au reținut în mod corect acest aspect.

Nici în

situația în care recurenții s-ar fi referit la Hotărârea C.L. a Mun. Timișoara

nr. 42/2000 ca act dedus judecății - nu s-ar putea deduce în ce a constat

interpretarea greșită a instanței în lipsa unor critici punctuale pe acest

aspect.

Nefondată

este și critica ce se referă la aplicarea greșită a prevederilor O.G. nr. 45/2003

și O.G. nr. 92/2003 cu referire la caracterul creanței și la termenul de

prescripție aplicabil în cauză.

Așa cum, în

mod fundamentat s-a reținut de către ambele instanțe, raportul juridic al

părților nu este guvernat de actele normative menționate, întrucât, în cauză,

locatorul nu apare în calitate de organ fiscal pentru recuperarea unei creanțe

bugetare, ci de organ administrativ ce acționează în baza unui contract

încheiat cu un comerciant, valorificându-și drepturile izvorâte din contract

care constituie legea părților.

În atare situație,

indiferent de destinația ulterioară a sumelor obținute din chirii, creanța

invocată de reclamanți în prezenta cauză nu are caracterul unei creanțe

bugetare sau fiscale care să atragă aplicarea termenului special de prescripție

- de 5 ani reglementat de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

În cauză,

termenul de prescripție este cel de 3 ani prevăzut de Decizia nr. 167/1958,

instanța de apel statuând în mod legal asupra acestui aspect.

Instanța nu

poate primi nici critica prin care se invocă întreruperea prescripției

dreptului la acțiune, nefiind incidente prevederile art. 1872 C. civ., care

reglementează interpretarea prescripției în cazul debitorilor solidari ceea ce

nu este cazul în cauza de față.

Analizând

însă pretinsul caz de întrerupere evocat de recurenți ca fiind atacarea în

instanță a Hotșrârea C.L. nr. 42/2000, prin prisma prevederilor art. 16 alin.

(1) lit. b) și alin. (2) din Decizia nr. 167/1958, se constată că nu sunt

îndeplinite condițiile cerute de lege.

Potrivit

actului normativ menționat, prescripția se întrerupe prin introducerea unei

cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă a fost introdusă la

o instanță, ori la un organ de arbitraj necompetent însă, cu condiția ca

aceasta să fie fost admisă.

În cauză, așa

cum au arătat și recurenții, prin Decizia nr. 471 din 1 octombrie 2002 acțiunea

reclamantei A.P.C.A.T. Timiș a fost respinsă în mod irevocabil cu consecința

menținerii Hotărârea C.L. nr. 42/2000.

Pe de altă

parte, câtă vreme pârâta nu a fost parte în litigiul respectiv hotărârea

judecătorească nu i-ar fi putut fi opusă.

În baza

considerentelor expuse, înalta Curte constată că instanța apelului a constatat

în mod legal ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamanților, motiv

pentru care va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

Având în

vedere prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții datorează

cheltuieli de judecată însă instanța va face aplicarea alin. (3) al aceluiași

art., cu privire la onorariul de avocat în cuantum de 4.165 lei, apreciind că

valoarea acestuia este prea mare față de munca îndeplinită de acesta care a

fost prezent la un singur termen de judecată când a susținut concluziile scrise

depuse la 31 mai 2010 prin corespondență.

În ce

privește cheltuielile de judecată consemnate în factura emisă de societatea

civilă de avocați C.C. și care se referă la cheltuieli de avion, cazare, masă

și fax pentru termenul din data de 2 iunie 2010 se constată că nu s-au depus

acte din care să rezulte că s-au efectuat efectiv aceste cheltuieli nefiind

suficientă consemnarea din actul de la fila 47, motiv pentru care petitul va fi

admis doar în parte până la limita sumei de 2.000 lei, reprezentând onorariu de

avocați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții Mun. Timișoara - prin Primar, C.L. al Mun. Timișoara și

Primăria Mun. Timișoara împotriva Deciziei civile nr. 157 din 26 octombrie

2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Admite în

parte cererea de obligare a recurenților - reclamanți la plata cheltuielilor de

judecată, în sensul că obligă recurenții - reclamanți să plătească intimatei -

pârâte SC B. SRL Timișoara suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.