ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 05.04.2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1440/2011

HOTĂRÂRE
05.04.2011
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1440/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra recursului de față,

din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

I.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința comercială nr. 52 din 22

ianuarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4460/30/2009, Tribunalul Timiș a admis

excepția prescripției dreptului la acțiunea principală și a respins cererea

principală ca prescrisă, formulată de reclamantul pârât M.T. prin P. în contradictoriu

cu pârâta reclamantă SC F. SRL Timișoara. Prin aceeași sentință a fost admisă,

în parte, cererea reconvențională, fiind obligat reclamantul-pârât să radieze

din evidențele sale debitul de 185.934 lei și penalitățile și majorările

aferente acestui debit vizând pârâta reclamantă SC F. SRL Timișoara. Totodată,

instanța a obligat reclamantul pârât să elibereze o adeverință din care să

rezulte că spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy respectiv B-dul Regele

Carol

I

, nu sunt grevate de datoriile

indicate mai sus, precum și a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că prin contractul de închiriere nr. 44/1999, reclamantul

pârât M.T., în calitate de locator, a închiriat pârâtei reclamante SC F. SRL,

în calitate de locatar, suprafața de 113,41 m.p. situată în Timișoara, B-dul

Tinereții cu prețul unei chirii lunare.

Părțile au prevăzut în art. 4 alin. (2)

din contractul de închiriere posibilitatea reactualizării cuantumul chiriei

lunare pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității

administrative locale. In același sens, a fost și H.C.L. nr. 42/2000, supusă

contestației după edictarea ei și suspendată de instanța de contencios pe

durata soluționării procesului, în temeiul căreia pârâtul reclamant a calculat

retroactiv o diferență de chirie majorată, purtătoare de majorări și penalități

de întârziere pe care a solicitat-o de la reclamanta pârâtă, apreciind că

aceste sume de bani sunt creanțe fiscale, supuse dispozițiilor codului de

procedură fiscală.

Instanța a constatat chiria stabilită

de părți prin contractul de închiriere de mai sus ca fiind un venit public

local, suspusă dreptului comun și nu dreptului fiscal, reținând ca bunul ce a

tăcut obiectul locațiunii face parte din domeniul privat al Municipiului

Timișoara, iar potrivit art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, privind

administrația publică locală, bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt

supuse dispozițiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Instanța de fond a apreciat că art. 1 alin.

(1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, precum și

dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (1) și art. 85 din Ordonanță

vizează o creanță fiscală fiind obiectul unui raport de drept material fiscal

care se naște în temeiul legii și se stabilește printr-o declarație fiscală sau

decizie emisă de organul fiscal. In speță, raportul juridic încheiat de părți

dat de un contract de închiriere a unui bun ce a făcut parte din domeniul

privat al municipiului este un raport de drept privat comun și nu un raport de

drept material fiscal, iar chiria nu reprezintă o creanță fiscală. Izvorul

creanței îl constituie convenția și nu legea, iar stabilirea ei s-a făcut în

temeiul contractului încheiat de părți și nu prin declarație fiscală sau

decizie emisă de organul fiscal.

În atare condiții, instanța de fond

s-a raportat la analiza prescripției dreptului la acțiune conform dispozițiilor

dreptului comun înscrise în Decretul nr. 167/1958 și nu de dispozițiile art. 91

din O.G. nr. 92/2003. In speță, s-a constatat că dreptul reclamantului pârât de

a solicita obligarea pârâtei reclamante la plata sumei de 185.934 lei,

reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000

pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere

în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și

până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a sfârșit

la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate până la

data de 01 octombrie 2002. Pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002

- 28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă de la data

scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și se

sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare,

având în vedere art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere care stabilește

că reclamantul pârât va putea reactualiza chiria lunară prin hotărâri proprii,

în speță prin H.C.L. nr. 42/2000.

Efectele acestei hotărârii s-au produs

în urma pronunțării Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curții de

Apel Timișoara, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că

prin respingerea contestațiilor introduse împotriva H.C.L. nr. 42/2000, această

hotărâre a intrat în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01

ianuarie 2001. Pe durata soluționării contestațiilor, H.C.L. nr. 42/2000 a fost

suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea Deciziei civile nr. 471 din 01

octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost

întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început să curgă după pronunțarea

deciziei deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantului pârât i s-a

recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01 ianuarie 2001.

Prin urmare, dreptul la acțiune de a

obține diferențele de chirie și penalitățile pentru diferențele de chirii,

rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea H.C.L. nr.

42/2000, s-a repus în vigoare de la data de 1 octombrie 2002. Instanța a mai

apreciat că termenul de prescripție după data de 1 octombrie 2002, nu a mai

fost întrerupt în speță.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Decretul

nr. 167/1958, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a

prescripției este nulă, acest aspect presupunând faptul că durata termenului și

data începerii curgerii lui sunt doar cele prevăzute de lege. In acest sens,

termenul de prescripție în cauză curge pentru fiecare prestație lunară conform art.

7 alin. (1) și nu de la data de 31 decembrie 2004, deoarece prin hotărârile

adoptate de către C.L., succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede

obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferente chirii

aferente anilor 2001 - 2002, deci dreptul născut al organului administrativ

locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care

pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin

urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării

obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce

vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de

aceste hotărâri.

În speță, instanța a constatat că

reclamantul pârât a formulat cererea în pretenții față de pârâta - reclamantă

la data de 13 iulie 2009 or, dreptul la acțiune era prescris întrucât acesta

s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la

data de 1 octombrie 2002 și la data de 1 martie 2006 pentru diferențele lunare

din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând și drepturile

accesorii date de penalitățile de întârziere.

Pentru aceste considerente, instanța a

admis excepția prescripției dreptului și a respins cererea de chemare în

judecată ca prescrisă.

În ceea ce privește cererea

reconvențională instanța a apreciat că este întemeiată în parte, întrucât

efectul prescripției transformă obligația legală în una naturală, respectiv

debitorul nu mai poate fi constrâns prin forța coercitivă a statului de a o

plăti, fiind exclusiv la latitudinea sa de a face plata către creditor sau nu.

In aceste condiții, a prescripției dreptului reclamantului pârât de a solicita

pârâtei reclamante suma de 185.934 lei reprezentând diferență de chirie,

penalități și majorări de întârziere, s-a considerat că apare ca nelegală

evidențierea acestei datorii în scriptele sale și de asemenea ca nelegal

refuzul reclamantului pârât de a elibera o adeverință din care să rezulte că

spațiilor comerciale deținute în proprietate de pârâta reclamantă în Timișoara,

str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul Regele Carol

I

, nu sunt grevate de datoria de mai

sus.

Chiar și dacă nu ar fi prescrisă

creanța pretinsă de reclamantul pârât, instanța a apreciat că refuzul acestuia

de a emite un asemenea înscris este nelegal în condițiile care nu există niciun

temei legal sau contractual care să-l îndrituiască să aprecieze că dreptul de

proprietate al pârâtei reclamante asupra celor două spații comerciale sunt

grevate de aceste datorii.

Există, într-adevăr, un contract de

ipotecă care grevează spațiul situat în Timișoara, str. Mercy (fostă F.

Engels), însă acesta privește prețul în rate stabilit de părți pentru imobil

cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 287 din 02 iulie 2004, în

prezent, acest preț fiind achitat integral, contractul de ipotecă încetând

conform art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ.

Prin urmare, față de considerentele

expuse, neexistând un temei contractual sau legal care să justifice atitudinea

reclamantului, instanța a admis în parte cererea reconvențională și a obligat

reclamantul pârât să radieze din evidențele sale debitul de 185.934 lei, precum

și penalitățile și majorările aferente acestui debit privitoare la pârâta

reclamantă SC F. SRL și să elibereze o adeverință din care să rezulte că

spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul

Regele Carol

I

, nu sunt grevate de datoriile

indicate mai sus.

Instanța nu a putut reține solicitarea

pârâtei reclamante de a preciza că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97 Timișoara, nr.

top 291 poate fi radiată, întrucât această solicitare nu are caracterul unei

acțiuni în realizare și nici al unei în constatare. S-a motivat că pârâta

reclamantă are deschisă calea Legii nr. 7/1996, de a solicita O.C.P.I. Timiș

radierea contractului de ipotecă în condițiile în care acesta a încetat prin

stingerea obligației principale, respectiv a plății prețului în rate pentru

imobilul din Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels), județul Timiș.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., instanța a obligat reclamantul pârât, ca parte ce a căzut în pretenții la

plata către pârâta reclamantă a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de

avocat.

II.

Apelul

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel reclamanții M.T., prin P. și C.L.M. Timișoara, solicitând admiterea

apelului astfel cum a fost formulat, în principal, desființarea sentinței

civile atacate și trimiterea cauzei primei instanțe în vederea rejudecării, iar

în subsidiar, schimbarea sentinței recurate în sensul admiterii în totalitate a

acțiunii formulate.

În motivarea apelului, reclamanții au

arătat că pârâta nu și-a respectat clauza prevăzută și acceptată tară

obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere precizat (art. 4).

Astfel, în perioada derulării contractului de închiriere, C.L.M. Timișoara, în

calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr. 215/2001

privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de

închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind

adoptată în acest sens H.C.L.M.T. nr. 42/2000.

În ceea ce privește temeiul de drept

al calculului majorărilor și penalităților de întârziere, reclamanta a arătat

că acesta este O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit

dispozițiilor acestei Ordonanțe de Guvern, pentru neplata la termenul de

scadentă de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și

penalități de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează

pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadentă și

până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor

se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau

fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare

scadentei și până la achitarea integrală.

S-a susținut că, indiferent de

atitudinea părților, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractele de

închiriere, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării

contractului a chiriei lunare prin hotărâri de consiliu local, au avut putere

de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969

si 970 C. civ., modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei

economii de piață în care inflația afectează aceste tarife.

Referitor la excepția prescripției

dreptului la acțiune, s-a cerut instanței de apel să respingă această excepție,

ca neîntemeiată, considerând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului

fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă

creanțe bugetare. În acest sens, se arătă că potrivit O.G. nr. 45/2003 referitoare

la F.P. Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor

bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții,

alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului

de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin. (1)

lit.

b) – d) din actul normativ menționat. De asemenea, sumele

încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând

domeniului public sau privat al unităților administrativ teritoriale reprezintă

creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și

evidențiate în detaliu în Anexa nr. 1 la O.G. nr. 453/2003, anexă care cuprinde

lista impozitelor, taxelor și a altor venituri la bugetele locale.

S-a învederat instanței de apel faptul

că termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită

potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data

de 31 decembrie 2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără

a se calcula majorări și penalități de întârziere.

S-a susținut în continuare punctul de

vedere potrivit căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea

spațiilor aflate în administrarea C.L.M. Timișoara reprezintă venituri ale

bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de

prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003

termenul special de 5 ani, astfel că termenul de prescripție nu s-a scurs, iar

dreptul reclamanților nu s-a prescris.

Prin decizia nr. 169 din 19 octombrie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a respins, ca nefundat,

apelul reclamanților cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 620 lei către pârâtă.

S-a reținut că în mod corect prima

instanță a admis excepția prescripției invocată de pârâta SC F. SRL, respingând

acțiunea reclamanților ca fiind prescrisă.

S-a constatat că dreptul reclamanților

de a solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei,

reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000

pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere

în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005

și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a

sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate

până la data de 01 octombrie 2002 iar pentru diferențele lunare din perioada 01

octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă

de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din

contract, și s-a sfârșit la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei

chiri lunare.

Raportat la data introducerii acțiunii

13 iulie 2009, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris în cauză,

aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

În speță, raportul juridic încheiat

între părți a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu

reprezintă o creanță fiscală, întrucât izvorul ei este convenția, iar

stabilirea acesteia s-a tăcut prin contractul încheiat de părți. În mod nelegal

reclamanții apelanți susțin că termenul de prescripție aplicabil este cel

prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 și anume termenul special de 5 ani și,

că dreptul la acțiune nu ar fi prescris. În analiza dreptului la acțiune al

reclamantei, în mod corect prima instanță s-a raportat la dispozițiile

Decretului nr. 167/1958 și nu la dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003

invocate în mod eronat de către reclamanți.

Referitor la cererea reconvențională

formulată de pârâta reclamantă reconvențional SC F. SRL s-a reținut că în

condițiile admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune al

reclamanților în sensul de a solicita obligarea pârâtei la plata debitului în

cuantum de 185.934 lei cu titlu de chirie restantă, penalități și majorări de

întârziere este nejustificată evidențierea acestui debit în scriptele

reclamantului pârât. Este nejustificat, de asemenea, refuzul reclamantului

pârât de a elibera o adeverință din care să rezulte că spațiile comerciale din

Timișoara, str. Mercy și respectiv B-dul Regele Carol

I,

nu sunt grevate de datoriile menționate. Nu există în

speță nici un temei legal care să îndrituiască reclamanții pârâți

reconvenționali să aprecieze că dreptul de proprietate al pârâtei reclamante

asupra celor două spații comerciale este grevat de respectivul debit.

Referitor la solicitarea pârâtei

reclamante de a se preciza în sensul că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97

Timișoara, nr. top 291 poate fi radiată, în mod corect prima instanță a admis

în parte cererea reconvențională, reținând că o asemenea cerere nu poate fi

primită.

Față de cele reținute, în baza

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefundat,

apelul reclamanților, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanții

apelanți M.T., prin P. și C.L.M. Timișoara au fost obligați să-i plătească

pârâtei intimate SC F. SRL Timișoara suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel.

III.

Recursul

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

reclamanții au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal

casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea dosarului primei

instanțe în vederea rejudecării cauzei, iar în subsidiar admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței

comerciale nr. 52 din 22 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și

admiterii acțiunii formulate de reclamanți și respingerea cererii reconvenționale

formulate de SC F. SRL

În motivarea recursului, recurenții au

formulat aceleași critici, ca și în apel, susținând în esență, că sumele

obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea C.L.M.

Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local și sunt asimilate creanțelor

bugetare și ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de

legea specială Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani. Prin urmare,

recurenții apreciază că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata

diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar

dreptul reclamanților nu s-a prescris.

Recursul nu este fondat.

Contrar celor susținute de recurenți,

termenul de prescripție aplicabil nu este cel prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003

și anume termenul special de 5 ani.

În speță, raportul juridic încheiat

între părți a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu

reprezintă o creanță fiscală, întrucât izvorul ei este convenția, stabilirea

acesteia făcându-se prin contractul încheiat de părți.

Așa fiind, în mod judicios, instanța

de apel, confirmând soluția instanței de fond, a calificat chiria datorată de

pârâta intimată drept o obligație contractuală decurgând din contractul de

închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat și nu drept o creanță

fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003.

Pe cale de consecință, în mod corect

instanțele de fond s-au raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu

la dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 invocate în mod eronat de către

recurenții-reclamanti.

Astfel, dreptul reclamanților de a

solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei,

reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000

pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere

în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005

și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a

sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate

până la data de, iar pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002

termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare

chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și s-a sfârșit la expirarea

duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chirii lunare.

Raportat la data introducerii

acțiunii, respectiv 13 iulie 2009, dreptul la acțiune al reclamanților era

prescris, în cauză aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.

3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aspect reținut in mod corect in decizia

atacata.

Fata de cele expuse, Înalta Curte,

găsind recursul nefondat, îl va respinge, ca atare, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte va obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de recurenții -reclamanți M.T. prin P. și C.L.M. TIMIȘOARA împotriva

deciziei nr. 169 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială.

Obligă recurenta

să plătească intimatei - pârâte SC F. SRL Timișoara cheltuieli de judecată în

sumă de 1000 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi la 5 aprilie 2011.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-10-07
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3201/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la această instanță, la data de 5 mai 2009, sub nr. 2728/30/2009 reclamanții M.T. reprezentat prin P., C.L.M. Timișoara, P.M. Ti
ÎCCJ 2009-05-26
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1608/2009
Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 253 din 9 mai 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția prescripției dreptului la acț
ÎCCJ 2011-09-29
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2011
Ședința publică de la 29 septembrie 2011 Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 914/PI din 14 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1930/30/2010, jude
ÎCCJ 2011-12-07
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3992/2011
Ședința publică de la 7 decembrie 2011 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. 8934/30/2007 reclamanții Municipiul Timiș
ÎCCJ 2009-10-08
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2335/2009
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 iulie 2006 reclamanții Municipiul Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara
Sursă