ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1440/2011

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: I. Hotărârea primei instanțe Prin sentința comercială nr. 52 din 22 ianuarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4460/30/2009, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la acțiunea principală și a respins cererea principală ca prescrisă, formulată de reclamantul pârât M.T. prin P. în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC F. SRL Timișoara. Prin aceeași sentință a fost admisă, în parte, cererea reconvențională, fiind obligat reclamantul-pârât să radieze din evidențele sale debitul de 185.934 lei și penalitățile și majorările aferente acestui debit vizând pârâta reclamantă SC F. SRL Timișoara.

Totodată, instanța a obligat reclamantul pârât să elibereze o adeverință din care să rezulte că spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy respectiv B-dul Regele Carol I , nu sunt grevate de datoriile indicate mai sus, precum și a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin contractul de închiriere nr. 44/1999, reclamantul pârât M.T., în calitate de locator, a închiriat pârâtei reclamante SC F. SRL, în calitate de locatar, suprafața de 113,41 m.p. situată în Timișoara, B-dul Tinereții cu prețul unei chirii lunare. Părțile au prevăzut în art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere posibilitatea reactualizării cuantumul chiriei lunare pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității administrative locale.

In același sens, a fost și H.C.L. nr. 42/2000, supusă contestației după edictarea ei și suspendată de instanța de contencios pe durata soluționării procesului, în temeiul căreia pârâtul reclamant a calculat retroactiv o diferență de chirie majorată, purtătoare de majorări și penalități de întârziere pe care a solicitat-o de la reclamanta pârâtă, apreciind că aceste sume de bani sunt creanțe fiscale, supuse dispozițiilor codului de procedură fiscală. Instanța a constatat chiria stabilită de părți prin contractul de închiriere de mai sus ca fiind un venit public local, suspusă dreptului comun și nu dreptului fiscal, reținând ca bunul ce a tăcut obiectul locațiunii face parte din domeniul privat al Municipiului Timișoara, iar potrivit art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, privind administrația publică locală, bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Instanța de fond a apreciat că art. 1 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, precum și dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (1) și art. 85 din Ordonanță vizează o creanță fiscală fiind obiectul unui raport de drept material fiscal care se naște în temeiul legii și se stabilește printr-o declarație fiscală sau decizie emisă de organul fiscal. In speță, raportul juridic încheiat de părți dat de un contract de închiriere a unui bun ce a făcut parte din domeniul privat al municipiului este un raport de drept privat comun și nu un raport de drept material fiscal, iar chiria nu reprezintă o creanță fiscală. Izvorul creanței îl constituie convenția și nu legea, iar stabilirea ei s-a făcut în temeiul contractului încheiat de părți și nu prin declarație fiscală sau decizie emisă de organul fiscal.

În atare condiții, instanța de fond s-a raportat la analiza prescripției dreptului la acțiune conform dispozițiilor dreptului comun înscrise în Decretul nr. 167/1958 și nu de dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003. In speță, s-a constatat că dreptul reclamantului pârât de a solicita obligarea pârâtei reclamante la plata sumei de 185.934 lei, reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L.

nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate până la data de 01 octombrie 2002. Pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și se sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare, având în vedere art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere care stabilește că reclamantul pârât va putea reactualiza chiria lunară prin hotărâri proprii, în speță prin H.C.L.

nr. 42/2000. Efectele acestei hotărârii s-au produs în urma pronunțării Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că prin respingerea contestațiilor introduse împotriva H.C.L. nr. 42/2000, această hotărâre a intrat în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01 ianuarie 2001. Pe durata soluționării contestațiilor, H.C.L.

nr. 42/2000 a fost suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început să curgă după pronunțarea deciziei deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantului pârât i s-a recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01 ianuarie 2001. Prin urmare, dreptul la acțiune de a obține diferențele de chirie și penalitățile pentru diferențele de chirii, rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea H.C.L. nr. 42/2000, s-a repus în vigoare de la data de 1 octombrie 2002. Instanța a mai apreciat că termenul de prescripție după data de 1 octombrie 2002, nu a mai fost întrerupt în speță.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, acest aspect presupunând faptul că durata termenului și data începerii curgerii lui sunt doar cele prevăzute de lege. In acest sens, termenul de prescripție în cauză curge pentru fiecare prestație lunară conform art. 7 alin. (1) și nu de la data de 31 decembrie 2004, deoarece prin hotărârile adoptate de către C.L., succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferente chirii aferente anilor 2001 - 2002, deci dreptul născut al organului administrativ locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere.

Prin urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de aceste hotărâri. În speță, instanța a constatat că reclamantul pârât a formulat cererea în pretenții față de pârâta - reclamantă la data de 13 iulie 2009 or, dreptul la acțiune era prescris întrucât acesta s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la data de 1 octombrie 2002 și la data de 1 martie 2006 pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând și drepturile accesorii date de penalitățile de întârziere.

Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția prescripției dreptului și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă. În ceea ce privește cererea reconvențională instanța a apreciat că este întemeiată în parte, întrucât efectul prescripției transformă obligația legală în una naturală, respectiv debitorul nu mai poate fi constrâns prin forța coercitivă a statului de a o plăti, fiind exclusiv la latitudinea sa de a face plata către creditor sau nu.

In aceste condiții, a prescripției dreptului reclamantului pârât de a solicita pârâtei reclamante suma de 185.934 lei reprezentând diferență de chirie, penalități și majorări de întârziere, s-a considerat că apare ca nelegală evidențierea acestei datorii în scriptele sale și de asemenea ca nelegal refuzul reclamantului pârât de a elibera o adeverință din care să rezulte că spațiilor comerciale deținute în proprietate de pârâta reclamantă în Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul Regele Carol I , nu sunt grevate de datoria de mai sus. Chiar și dacă nu ar fi prescrisă creanța pretinsă de reclamantul pârât, instanța a apreciat că refuzul acestuia de a emite un asemenea înscris este nelegal în condițiile care nu există niciun temei legal sau contractual care să-l îndrituiască să aprecieze că dreptul de proprietate al pârâtei reclamante asupra celor două spații comerciale sunt grevate de aceste datorii.

Există, într-adevăr, un contract de ipotecă care grevează spațiul situat în Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels), însă acesta privește prețul în rate stabilit de părți pentru imobil cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 287 din 02 iulie 2004, în prezent, acest preț fiind achitat integral, contractul de ipotecă încetând conform art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ. Prin urmare, față de considerentele expuse, neexistând un temei contractual sau legal care să justifice atitudinea reclamantului, instanța a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamantul pârât să radieze din evidențele sale debitul de 185.934 lei, precum și penalitățile și majorările aferente acestui debit privitoare la pârâta reclamantă SC F. SRL și să elibereze o adeverință din care să rezulte că spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul Regele Carol I , nu sunt grevate de datoriile indicate mai sus.

Instanța nu a putut reține solicitarea pârâtei reclamante de a preciza că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97 Timișoara, nr. top 291 poate fi radiată, întrucât această solicitare nu are caracterul unei acțiuni în realizare și nici al unei în constatare. S-a motivat că pârâta reclamantă are deschisă calea Legii nr. 7/1996, de a solicita O.C.P.I. Timiș radierea contractului de ipotecă în condițiile în care acesta a încetat prin stingerea obligației principale, respectiv a plății prețului în rate pentru imobilul din Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels), județul Timiș. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul pârât, ca parte ce a căzut în pretenții la plata către pârâta reclamantă a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat.

II. Apelul Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții M.T., prin P. și C.L.M. Timișoara, solicitând admiterea apelului astfel cum a fost formulat, în principal, desființarea sentinței civile atacate și trimiterea cauzei primei instanțe în vederea rejudecării, iar în subsidiar, schimbarea sentinței recurate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate. În motivarea apelului, reclamanții au arătat că pârâta nu și-a respectat clauza prevăzută și acceptată tară obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere precizat (art. 4). Astfel, în perioada derulării contractului de închiriere, C.L.M. Timișoara, în calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind adoptată în acest sens H.C.L.M.T.

nr. 42/2000. În ceea ce privește temeiul de drept al calculului majorărilor și penalităților de întârziere, reclamanta a arătat că acesta este O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit dispozițiilor acestei Ordonanțe de Guvern, pentru neplata la termenul de scadentă de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și penalități de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadentă și până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadentei și până la achitarea integrală.

S-a susținut că, indiferent de atitudinea părților, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractele de închiriere, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin hotărâri de consiliu local, au avut putere de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969 si 970 C. civ., modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei economii de piață în care inflația afectează aceste tarife. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a cerut instanței de apel să respingă această excepție, ca neîntemeiată, considerând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanțe bugetare.

În acest sens, se arătă că potrivit O.G. nr. 45/2003 referitoare la F.P. Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) – d) din actul normativ menționat. De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ teritoriale reprezintă creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și evidențiate în detaliu în Anexa nr. 1 la O.G. nr. 453/2003, anexă care cuprinde lista impozitelor, taxelor și a altor venituri la bugetele locale.

S-a învederat instanței de apel faptul că termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data de 31 decembrie 2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără a se calcula majorări și penalități de întârziere. S-a susținut în continuare punctul de vedere potrivit căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea C.L.M. Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani, astfel că termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul reclamanților nu s-a prescris.

Prin decizia nr. 169 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a respins, ca nefundat, apelul reclamanților cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 620 lei către pârâtă. S-a reținut că în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției invocată de pârâta SC F. SRL, respingând acțiunea reclamanților ca fiind prescrisă. S-a constatat că dreptul reclamanților de a solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei, reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L.

nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate până la data de 01 octombrie 2002 iar pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și s-a sfârșit la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare. Raportat la data introducerii acțiunii 13 iulie 2009, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris în cauză, aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În speță, raportul juridic încheiat între părți a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu reprezintă o creanță fiscală, întrucât izvorul ei este convenția, iar stabilirea acesteia s-a tăcut prin contractul încheiat de părți. În mod nelegal reclamanții apelanți susțin că termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 și anume termenul special de 5 ani și, că dreptul la acțiune nu ar fi prescris. În analiza dreptului la acțiune al reclamantei, în mod corect prima instanță s-a raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu la dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 invocate în mod eronat de către reclamanți.

Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional SC F. SRL s-a reținut că în condițiile admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în sensul de a solicita obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum de 185.934 lei cu titlu de chirie restantă, penalități și majorări de întârziere este nejustificată evidențierea acestui debit în scriptele reclamantului pârât. Este nejustificat, de asemenea, refuzul reclamantului pârât de a elibera o adeverință din care să rezulte că spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy și respectiv B-dul Regele Carol I, nu sunt grevate de datoriile menționate. Nu există în speță nici un temei legal care să îndrituiască reclamanții pârâți reconvenționali să aprecieze că dreptul de proprietate al pârâtei reclamante asupra celor două spații comerciale este grevat de respectivul debit.

Referitor la solicitarea pârâtei reclamante de a se preciza în sensul că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97 Timișoara, nr. top 291 poate fi radiată, în mod corect prima instanță a admis în parte cererea reconvențională, reținând că o asemenea cerere nu poate fi primită. Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefundat, apelul reclamanților, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanții apelanți M.T., prin P. și C.L.M. Timișoara au fost obligați să-i plătească pârâtei intimate SC F. SRL Timișoara suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. III.

Recursul Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanții au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea dosarului primei instanțe în vederea rejudecării cauzei, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței comerciale nr. 52 din 22 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și admiterii acțiunii formulate de reclamanți și respingerea cererii reconvenționale formulate de SC F. SRL În motivarea recursului, recurenții au formulat aceleași critici, ca și în apel, susținând în esență, că sumele obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea C.L.M.

Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local și sunt asimilate creanțelor bugetare și ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani. Prin urmare, recurenții apreciază că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar dreptul reclamanților nu s-a prescris. Recursul nu este fondat. Contrar celor susținute de recurenți, termenul de prescripție aplicabil nu este cel prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 și anume termenul special de 5 ani. În speță, raportul juridic încheiat între părți a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu reprezintă o creanță fiscală, întrucât izvorul ei este convenția, stabilirea acesteia făcându-se prin contractul încheiat de părți.

Așa fiind, în mod judicios, instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a calificat chiria datorată de pârâta intimată drept o obligație contractuală decurgând din contractul de închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat și nu drept o creanță fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003. Pe cale de consecință, în mod corect instanțele de fond s-au raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu la dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 invocate în mod eronat de către recurenții-reclamanti. Astfel, dreptul reclamanților de a solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei, reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L.

nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate până la data de, iar pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002 termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și s-a sfârșit la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chirii lunare. Raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 13 iulie 2009, dreptul la acțiune al reclamanților era prescris, în cauză aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aspect reținut in mod corect in decizia atacata.

Fata de cele expuse, Înalta Curte, găsind recursul nefondat, îl va respinge, ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC F. SRL Timișoara cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurenții -reclamanți M.T. prin P. și C.L.M. TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 169 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC F. SRL Timișoara cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi la 5 aprilie 2011.