ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1440/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1440/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând asupra recursului de față,
din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
I.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința comercială nr. 52 din 22
ianuarie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4460/30/2009, Tribunalul Timiș a admis
excepția prescripției dreptului la acțiunea principală și a respins cererea
principală ca prescrisă, formulată de reclamantul pârât M.T. prin P. în contradictoriu
cu pârâta reclamantă SC F. SRL Timișoara. Prin aceeași sentință a fost admisă,
în parte, cererea reconvențională, fiind obligat reclamantul-pârât să radieze
din evidențele sale debitul de 185.934 lei și penalitățile și majorările
aferente acestui debit vizând pârâta reclamantă SC F. SRL Timișoara. Totodată,
instanța a obligat reclamantul pârât să elibereze o adeverință din care să
rezulte că spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy respectiv B-dul Regele
Carol
I
, nu sunt grevate de datoriile
indicate mai sus, precum și a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a pronunța această soluție,
tribunalul a reținut că prin contractul de închiriere nr. 44/1999, reclamantul
pârât M.T., în calitate de locator, a închiriat pârâtei reclamante SC F. SRL,
în calitate de locatar, suprafața de 113,41 m.p. situată în Timișoara, B-dul
Tinereții cu prețul unei chirii lunare.
Părțile au prevăzut în art. 4 alin. (2)
din contractul de închiriere posibilitatea reactualizării cuantumul chiriei
lunare pe durata derulării contractului, prin hotărâri ale autorității
administrative locale. In același sens, a fost și H.C.L. nr. 42/2000, supusă
contestației după edictarea ei și suspendată de instanța de contencios pe
durata soluționării procesului, în temeiul căreia pârâtul reclamant a calculat
retroactiv o diferență de chirie majorată, purtătoare de majorări și penalități
de întârziere pe care a solicitat-o de la reclamanta pârâtă, apreciind că
aceste sume de bani sunt creanțe fiscale, supuse dispozițiilor codului de
procedură fiscală.
Instanța a constatat chiria stabilită
de părți prin contractul de închiriere de mai sus ca fiind un venit public
local, suspusă dreptului comun și nu dreptului fiscal, reținând ca bunul ce a
tăcut obiectul locațiunii face parte din domeniul privat al Municipiului
Timișoara, iar potrivit art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, privind
administrația publică locală, bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt
supuse dispozițiilor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Instanța de fond a apreciat că art. 1 alin.
(1) și (2) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, precum și
dispozițiile art. 21 alin. (1), art. 23 alin. (1) și art. 85 din Ordonanță
vizează o creanță fiscală fiind obiectul unui raport de drept material fiscal
care se naște în temeiul legii și se stabilește printr-o declarație fiscală sau
decizie emisă de organul fiscal. In speță, raportul juridic încheiat de părți
dat de un contract de închiriere a unui bun ce a făcut parte din domeniul
privat al municipiului este un raport de drept privat comun și nu un raport de
drept material fiscal, iar chiria nu reprezintă o creanță fiscală. Izvorul
creanței îl constituie convenția și nu legea, iar stabilirea ei s-a făcut în
temeiul contractului încheiat de părți și nu prin declarație fiscală sau
decizie emisă de organul fiscal.
În atare condiții, instanța de fond
s-a raportat la analiza prescripției dreptului la acțiune conform dispozițiilor
dreptului comun înscrise în Decretul nr. 167/1958 și nu de dispozițiile art. 91
din O.G. nr. 92/2003. In speță, s-a constatat că dreptul reclamantului pârât de
a solicita obligarea pârâtei reclamante la plata sumei de 185.934 lei,
reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000
pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere
în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și
până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a sfârșit
la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate până la
data de 01 octombrie 2002. Pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002
- 28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă de la data
scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și se
sfârșește la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chiri lunare,
având în vedere art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere care stabilește
că reclamantul pârât va putea reactualiza chiria lunară prin hotărâri proprii,
în speță prin H.C.L. nr. 42/2000.
Efectele acestei hotărârii s-au produs
în urma pronunțării Deciziei civile nr. 471 din 01 octombrie 2002 a Curții de
Apel Timișoara, aspect recunoscut de părțile implicate în cauză, în sensul că
prin respingerea contestațiilor introduse împotriva H.C.L. nr. 42/2000, această
hotărâre a intrat în vigoare, potrivit dispozițiilor sale, de la data de 01
ianuarie 2001. Pe durata soluționării contestațiilor, H.C.L. nr. 42/2000 a fost
suspendată, ceea ce însemnă că până la pronunțarea Deciziei civile nr. 471 din 01
octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, termenul de prescripție a fost
întrerupt, iar un nou termen de prescripție a început să curgă după pronunțarea
deciziei deoarece prin efectul acestei decizii civile reclamantului pârât i s-a
recunoscut dreptul de a majora chiriile de la data de 01 ianuarie 2001.
Prin urmare, dreptul la acțiune de a
obține diferențele de chirie și penalitățile pentru diferențele de chirii,
rezultând dintre valoarea contractată și cea majorată prin hotărârea H.C.L. nr.
42/2000, s-a repus în vigoare de la data de 1 octombrie 2002. Instanța a mai
apreciat că termenul de prescripție după data de 1 octombrie 2002, nu a mai
fost întrerupt în speță.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Decretul
nr. 167/1958, orice clauză care se abate de la reglementarea legală a
prescripției este nulă, acest aspect presupunând faptul că durata termenului și
data începerii curgerii lui sunt doar cele prevăzute de lege. In acest sens,
termenul de prescripție în cauză curge pentru fiecare prestație lunară conform art.
7 alin. (1) și nu de la data de 31 decembrie 2004, deoarece prin hotărârile
adoptate de către C.L., succesiv în cursul anilor 2003 și 2004, se prevede
obligația de plată a chiriilor restante, acumulate cu titlu de diferente chirii
aferente anilor 2001 - 2002, deci dreptul născut al organului administrativ
locator de a i se plăti aceste sume de bani până la o anumită dată, după care
pârâta locatoare va plăti, în plus, penalități și majorări de întârziere. Prin
urmare, semnificația juridică transmisă de aceste hotărâri nu este cea a prorogării
obligației de plată, ci de prorogare a sancțiunilor (penalități și majorări) ce
vor fi aplicate în cazul neachitării diferențelor până la datele evocate de
aceste hotărâri.
În speță, instanța a constatat că
reclamantul pârât a formulat cererea în pretenții față de pârâta - reclamantă
la data de 13 iulie 2009 or, dreptul la acțiune era prescris întrucât acesta
s-a sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele neachitate până la
data de 1 octombrie 2002 și la data de 1 martie 2006 pentru diferențele lunare
din perioada 01 octombrie 2002 - 28 februarie 2003, incluzând și drepturile
accesorii date de penalitățile de întârziere.
Pentru aceste considerente, instanța a
admis excepția prescripției dreptului și a respins cererea de chemare în
judecată ca prescrisă.
În ceea ce privește cererea
reconvențională instanța a apreciat că este întemeiată în parte, întrucât
efectul prescripției transformă obligația legală în una naturală, respectiv
debitorul nu mai poate fi constrâns prin forța coercitivă a statului de a o
plăti, fiind exclusiv la latitudinea sa de a face plata către creditor sau nu.
In aceste condiții, a prescripției dreptului reclamantului pârât de a solicita
pârâtei reclamante suma de 185.934 lei reprezentând diferență de chirie,
penalități și majorări de întârziere, s-a considerat că apare ca nelegală
evidențierea acestei datorii în scriptele sale și de asemenea ca nelegal
refuzul reclamantului pârât de a elibera o adeverință din care să rezulte că
spațiilor comerciale deținute în proprietate de pârâta reclamantă în Timișoara,
str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul Regele Carol
I
, nu sunt grevate de datoria de mai
sus.
Chiar și dacă nu ar fi prescrisă
creanța pretinsă de reclamantul pârât, instanța a apreciat că refuzul acestuia
de a emite un asemenea înscris este nelegal în condițiile care nu există niciun
temei legal sau contractual care să-l îndrituiască să aprecieze că dreptul de
proprietate al pârâtei reclamante asupra celor două spații comerciale sunt
grevate de aceste datorii.
Există, într-adevăr, un contract de
ipotecă care grevează spațiul situat în Timișoara, str. Mercy (fostă F.
Engels), însă acesta privește prețul în rate stabilit de părți pentru imobil
cumpărat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 287 din 02 iulie 2004, în
prezent, acest preț fiind achitat integral, contractul de ipotecă încetând
conform art. 1800 alin. (1) pct. 1 C. civ.
Prin urmare, față de considerentele
expuse, neexistând un temei contractual sau legal care să justifice atitudinea
reclamantului, instanța a admis în parte cererea reconvențională și a obligat
reclamantul pârât să radieze din evidențele sale debitul de 185.934 lei, precum
și penalitățile și majorările aferente acestui debit privitoare la pârâta
reclamantă SC F. SRL și să elibereze o adeverință din care să rezulte că
spațiile comerciale din Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels) respectiv B-dul
Regele Carol
I
, nu sunt grevate de datoriile
indicate mai sus.
Instanța nu a putut reține solicitarea
pârâtei reclamante de a preciza că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97 Timișoara, nr.
top 291 poate fi radiată, întrucât această solicitare nu are caracterul unei
acțiuni în realizare și nici al unei în constatare. S-a motivat că pârâta
reclamantă are deschisă calea Legii nr. 7/1996, de a solicita O.C.P.I. Timiș
radierea contractului de ipotecă în condițiile în care acesta a încetat prin
stingerea obligației principale, respectiv a plății prețului în rate pentru
imobilul din Timișoara, str. Mercy (fostă F. Engels), județul Timiș.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.
civ., instanța a obligat reclamantul pârât, ca parte ce a căzut în pretenții la
plata către pârâta reclamantă a sumei de 1190 lei, cu titlu de cheltuieli de
judecată, constând în taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de
avocat.
II.
Apelul
Împotriva acestei hotărâri au declarat
apel reclamanții M.T., prin P. și C.L.M. Timișoara, solicitând admiterea
apelului astfel cum a fost formulat, în principal, desființarea sentinței
civile atacate și trimiterea cauzei primei instanțe în vederea rejudecării, iar
în subsidiar, schimbarea sentinței recurate în sensul admiterii în totalitate a
acțiunii formulate.
În motivarea apelului, reclamanții au
arătat că pârâta nu și-a respectat clauza prevăzută și acceptată tară
obiecțiuni, așa cum rezultă din contractul de închiriere precizat (art. 4).
Astfel, în perioada derulării contractului de închiriere, C.L.M. Timișoara, în
calitate de administrator al fondului locativ, în baza prevederilor Legii nr. 215/2001
privind administrația publică locală, a hotărât majorarea tarifelor de
închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință, fiind
adoptată în acest sens H.C.L.M.T. nr. 42/2000.
În ceea ce privește temeiul de drept
al calculului majorărilor și penalităților de întârziere, reclamanta a arătat
că acesta este O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Potrivit
dispozițiilor acestei Ordonanțe de Guvern, pentru neplata la termenul de
scadentă de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează dobânzi și
penalități de întârziere. Dobânzile sau majorările de întârziere se calculează
pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadentă și
până la data stingerii sumei datorate, iar plata cu întârziere a obligațiilor
se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,5 % pentru fiecare lună și/sau
fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare
scadentei și până la achitarea integrală.
S-a susținut că, indiferent de
atitudinea părților, dispozițiile art. 4 alin. (2) din contractele de
închiriere, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării
contractului a chiriei lunare prin hotărâri de consiliu local, au avut putere
de lege între părțile contractante pe perioada existenței lor, conform art. 969
si 970 C. civ., modificarea tarifelor de închiriere fiind specifică unei
economii de piață în care inflația afectează aceste tarife.
Referitor la excepția prescripției
dreptului la acțiune, s-a cerut instanței de apel să respingă această excepție,
ca neîntemeiată, considerând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului
fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă
creanțe bugetare. În acest sens, se arătă că potrivit O.G. nr. 45/2003 referitoare
la F.P. Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor
bănești care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuții,
alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului
de stat, precum și cele prevăzute la art. 5 alin. (1)
lit.
b) – d) din actul normativ menționat. De asemenea, sumele
încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparținând
domeniului public sau privat al unităților administrativ teritoriale reprezintă
creanțe bugetare, cumulate la nivelul unității administrativ-teritoriale și
evidențiate în detaliu în Anexa nr. 1 la O.G. nr. 453/2003, anexă care cuprinde
lista impozitelor, taxelor și a altor venituri la bugetele locale.
S-a învederat instanței de apel faptul
că termenul scadent de plată a diferențelor reprezentând chirie stabilită
potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000, a fost prorogat de mai multe ori, până la data
de 31 decembrie 2004, dată până la care se puteau plăti aceste diferențe, fără
a se calcula majorări și penalități de întârziere.
S-a susținut în continuare punctul de
vedere potrivit căruia, sumele obținute din închirierea sau concesionarea
spațiilor aflate în administrarea C.L.M. Timișoara reprezintă venituri ale
bugetului local, sunt asimilate creanțelor bugetare și, ca atare, termenul de
prescripție aplicabil este cel prevăzut de legea specială, Legea nr. 571/2003
termenul special de 5 ani, astfel că termenul de prescripție nu s-a scurs, iar
dreptul reclamanților nu s-a prescris.
Prin decizia nr. 169 din 19 octombrie
2010 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, a respins, ca nefundat,
apelul reclamanților cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată
în sumă de 620 lei către pârâtă.
S-a reținut că în mod corect prima
instanță a admis excepția prescripției invocată de pârâta SC F. SRL, respingând
acțiunea reclamanților ca fiind prescrisă.
S-a constatat că dreptul reclamanților
de a solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei,
reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000
pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere
în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005
și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a
sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate
până la data de 01 octombrie 2002 iar pentru diferențele lunare din perioada 01
octombrie 2002 - 28 februarie 2003 termenul de prescripție a început să curgă
de la data scadenței pentru fiecare chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din
contract, și s-a sfârșit la expirarea duratei de 3 ani de la scadența fiecărei
chiri lunare.
Raportat la data introducerii acțiunii
13 iulie 2009, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris în cauză,
aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958.
În speță, raportul juridic încheiat
între părți a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu
reprezintă o creanță fiscală, întrucât izvorul ei este convenția, iar
stabilirea acesteia s-a tăcut prin contractul încheiat de părți. În mod nelegal
reclamanții apelanți susțin că termenul de prescripție aplicabil este cel
prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003 și anume termenul special de 5 ani și,
că dreptul la acțiune nu ar fi prescris. În analiza dreptului la acțiune al
reclamantei, în mod corect prima instanță s-a raportat la dispozițiile
Decretului nr. 167/1958 și nu la dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003
invocate în mod eronat de către reclamanți.
Referitor la cererea reconvențională
formulată de pârâta reclamantă reconvențional SC F. SRL s-a reținut că în
condițiile admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune al
reclamanților în sensul de a solicita obligarea pârâtei la plata debitului în
cuantum de 185.934 lei cu titlu de chirie restantă, penalități și majorări de
întârziere este nejustificată evidențierea acestui debit în scriptele
reclamantului pârât. Este nejustificat, de asemenea, refuzul reclamantului
pârât de a elibera o adeverință din care să rezulte că spațiile comerciale din
Timișoara, str. Mercy și respectiv B-dul Regele Carol
I,
nu sunt grevate de datoriile menționate. Nu există în
speță nici un temei legal care să îndrituiască reclamanții pârâți
reconvenționali să aprecieze că dreptul de proprietate al pârâtei reclamante
asupra celor două spații comerciale este grevat de respectivul debit.
Referitor la solicitarea pârâtei
reclamante de a se preciza în sensul că ipoteca înscrisă în C.F. nr. 97
Timișoara, nr. top 291 poate fi radiată, în mod corect prima instanță a admis
în parte cererea reconvențională, reținând că o asemenea cerere nu poate fi
primită.
Față de cele reținute, în baza
dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins, ca nefundat,
apelul reclamanților, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanții
apelanți M.T., prin P. și C.L.M. Timișoara au fost obligați să-i plătească
pârâtei intimate SC F. SRL Timișoara suma de 620 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată în apel.
III.
Recursul
Împotriva deciziei pronunțate în apel,
reclamanții au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal
casarea hotărârilor judecătorești atacate și trimiterea dosarului primei
instanțe în vederea rejudecării cauzei, iar în subsidiar admiterea recursului,
modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței
comerciale nr. 52 din 22 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș și
admiterii acțiunii formulate de reclamanți și respingerea cererii reconvenționale
formulate de SC F. SRL
În motivarea recursului, recurenții au
formulat aceleași critici, ca și în apel, susținând în esență, că sumele
obținute din închirierea sau concesionarea spațiilor aflate în administrarea C.L.M.
Timișoara reprezintă venituri ale bugetului local și sunt asimilate creanțelor
bugetare și ca atare, termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de
legea specială Legea nr. 571/2003 termenul special de 5 ani. Prin urmare,
recurenții apreciază că nu poate opera prescripția dreptului de a cere plata
diferenței de chirie, întrucât termenul de prescripție nu s-a scurs, iar
dreptul reclamanților nu s-a prescris.
Recursul nu este fondat.
Contrar celor susținute de recurenți,
termenul de prescripție aplicabil nu este cel prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92/2003
și anume termenul special de 5 ani.
În speță, raportul juridic încheiat
între părți a rezultat din contractul de închiriere nr. 44/1999, iar chiria nu
reprezintă o creanță fiscală, întrucât izvorul ei este convenția, stabilirea
acesteia făcându-se prin contractul încheiat de părți.
Așa fiind, în mod judicios, instanța
de apel, confirmând soluția instanței de fond, a calificat chiria datorată de
pârâta intimată drept o obligație contractuală decurgând din contractul de
închiriere, în litigiu, supusă normelor de drept privat și nu drept o creanță
fiscală reglementată de O.G. nr. 92/2003.
Pe cale de consecință, în mod corect
instanțele de fond s-au raportat la dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și nu
la dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 invocate în mod eronat de către
recurenții-reclamanti.
Astfel, dreptul reclamanților de a
solicita obligarea pârâtei SC F. SRL la plata sumei de 185.934 lei,
reprezentând chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000
pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere
în cuantum de 0,5 %/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005
și până la data plății, a început să curgă de la 01 octombrie 2002 și s-a
sfârșit la data de 30 septembrie 2005 pentru diferențele de chirie neachitate
până la data de, iar pentru diferențele lunare din perioada 01 octombrie 2002
termenul de prescripție a început să curgă de la data scadenței pentru fiecare
chirie, potrivit art. 5 alin. (1) din contract, și s-a sfârșit la expirarea
duratei de 3 ani de la scadența fiecărei chirii lunare.
Raportat la data introducerii
acțiunii, respectiv 13 iulie 2009, dreptul la acțiune al reclamanților era
prescris, în cauză aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.
3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aspect reținut in mod corect in decizia
atacata.
Fata de cele expuse, Înalta Curte,
găsind recursul nefondat, îl va respinge, ca atare, în temeiul dispozițiilor art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.
proc. civ., Înalta Curte va obligă recurenta să plătească intimatei - pârâte SC
F. SRL Timișoara cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul
declarat de recurenții -reclamanți M.T. prin P. și C.L.M. TIMIȘOARA împotriva
deciziei nr. 169 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,
secția comercială.
Obligă recurenta
să plătească intimatei - pârâte SC F. SRL Timișoara cheltuieli de judecată în
sumă de 1000 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi la 5 aprilie 2011.