ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 426/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 426/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Ședința publică de la 2 februarie 2012
Asupra recursului de față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC C.B. SRL
prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, a solicitat
obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R., prin D.R.D.P. Timișoara, la achitarea către
reclamantă a sumei de 4.696.740,74 lei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului
cauzat reclamantei de derularea obiectivului de investiții „Variantă ocolire
Caransebeș”, implementat de către pârâtă, prin reprezentantul său în teritoriu.
Prin sentința
comercială nr. 22 din 18 ianuarie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a anulat ca
netimbrată acțiunea formulată de reclamanta SC C.B. S.R.L.
Pentru a pronunța
această hotărâre, prima instanță a constatat că reclamanta deși citată cu
mențiunea timbrării cererii de chemare în judecată aceasta nu s-a conformat
dispozițiilor instanței și făcând aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr.
146/1997, modificată și completată, a anulat ca netimbrată cererea reclamantei.
Apelul declarat de
reclamanta SC C.B. SRL împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de
Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia comercială nr. 162/A din 20
iunie 2011 și în consecință s-a anulat sentința apelată și a fost trimisă cauza
spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin.
În argumentarea
acestei decizii instanța de apel a apreciat că, acțiunea reclamantei este
formulată în baza Legii nr. 198/2004, atât din motivarea în fapt, cât și din
motivarea în drept a acesteia rezultând în mod neîndoielnic acest lucru. În
acest sens, temeiul juridic indicat de reclamantă a fost reprezentat de
prevederile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009 și art. 21-28
din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate astfel pe
dispozițiile legale care reglementează exproprierea.
Având în vedere
cererea cu soluționarea căreia a fost sesizată și temeiul juridic neîndoielnic
al acesteia, faptul că această cerere a fost formulată prin avocat și că în
timpul procesului în primă instanță reclamanta a beneficiat de asistență
juridică calificată, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu avea
dreptul, în baza principiului rolului activ, să modifice temeiul juridic al
acțiunii și să recalifice, peste voința expresă a reclamantei, acțiunea
formulată de aceasta, considerând-o acțiune în pretenții comercială.
Totodată s-a reținut
că prima instanță a fost investită cu soluționarea unei acțiuni civile,
întemeiată pe prevederile Legii 198/2004 și a Legii nr. 33/1994, iar nu cu
soluționarea unei acțiuni comerciale, izvorâtă dintr-un raport contractual.
Având în vedere faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile
Legii 198 din 2004, dar și faptul că a precizat instanței că nu există un
raport contractual de natură comercială între părți, care să stea la baza
acțiunii formulate, instanța de apel a apreciat că Tribunalul Caraș-Severin,
secția civilă, iar nu secția comercială ar fi trebuit să soluționeze cauza în
primă instanță, conform art. 2 lit. f) C. proc. civ.
În consecință
instanța de apel a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală,
anularea ca netimbrată a acțiunii fiind greșită, în condițiile în care potrivit
art. 10 din Legea nr. 198/2004 acțiunea reclamantei este scutită de taxa
judiciară de timbru.
Împotriva acestei
decizii pârâta C.N.A.D.N.R. prin D.G.D.P. Timișoara a declarat recurs întemeiat
pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ.
În susținerea
motivelor de recurs indicate, recurenta a arătat, în esență, că instanța de
apel în mod eronat nu a luat în considerare argumentele instanței de fond care
au concurat la pronunțarea sentinței desființate, interpretând greșit actul
dedus judecății a schimbat natura acestuia. Astfel, susține recurenta instanța
de fond în mod corect a considerat că acțiunea reclamantei nu poate fi
încadrată în sfera acțiunilor instituite prin Legea nr. 198/2004, dat fiind
împrejurarea că în speță nu este vorba despre o expropriere de fapt sau de
drept.
În opinia recurentei
obiectul cauzei nu este o expropriere, ci un prejudiciu suferit de societatea
reclamantă ca urmare a neacordării unui aviz, acțiunea reclamantei nefiind
încadrată în sfera acțiunilor instituite prin Legea nr. 198/2004. Astfel,
recurenta susține că în speță nu sunt aplicabile prevederile referitoare la
expropriere și acordarea de despăgubiri stipulate în mod cumulativ și expres de
Legea nr. 198/2004 sau de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză
de utilitate publică, întrucât terenul afectat nu face obiectul exproprierii
fiind proprietate publică a statului și nu se poate face extrapolarea
dispozițiilor legale menționate.
În concluzie,
recurenta consideră că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea
dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și
completată și ale art. 35 alin. (5) din Normele Metodologice de aplicare a
acestei legi.
Prin concluziile
scrise depuse la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului
ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.
Recursul este
nefondat.
Motivul prevăzut de
art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus
judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic
al acestuia. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia
convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Din acest punct de
vedere trebuie reținut că recurenta nu a demonstrat că în cauză, instanța a
schimbat natura și înțelesul lămurit al actului dedus judecății.
Astfel, se constată,
că instanța de apel a apreciat în mod corect că problema ce trebuia lămurită
privea temeiul juridic pe care a fost întemeiată acțiunea reclamantei și în
funcție de acest temei instanța competentă să soluționeze cauza.
Așadar, cenzura instanței de
recurs, potrivit motivului invocat se reduce la a constata că instanța, nu a
denaturat actul juridic dedus judecății, ci, a constatat că prima instanță a
fost investită cu soluționarea unei acțiuni civile, întemeiată pe prevederile
Legii nr. 198/2004 și a Legii nr. 33/1994, iar nu cu soluționarea unei acțiuni
comerciale izvorâtă dintr-un raport contractual.
Astfel, în mod corect
instanța de apel având în vedere temeiul juridic pe care a fost întemeiată
acțiunea și precizările referitoare la faptul că între părți nu există un
raport contractual de natură comercială, cu aplicarea dispozițiilor art. 2 lit.
f) C. proc. civ. a constatat că instanța competentă să soluționeze cauza în
primă instanță era instanța civilă și nu cea comercială.
Nici m
otivul de
nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., invocat
de recurentă, ce vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii, nu poate
fi reținut, întrucât instanța de apel în mod corect a constatat că prima
instanță nu avea dreptul, să modifice temeiul juridic al acțiunii și să
recalifice acțiunea considerând-o acțiune în pretenții comerciale.
Așa fiind, se
constată că, instanța de apel a făcut o analiză corectă a dispozițiilor legale,
neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la
adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
recursul să fie respins, ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. prin D.G.D.P. Timișoara împotriva
deciziei comerciale nr. 162/A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția
comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 februarie 2012.