ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 426/2012

Ședința publică de la 2 februarie 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC C.B. SRL prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, a solicitat obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R., prin D.R.D.P. Timișoara, la achitarea către reclamantă a sumei de 4.696.740,74 lei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat reclamantei de derularea obiectivului de investiții „Variantă ocolire Caransebeș”, implementat de către pârâtă, prin reprezentantul său în teritoriu. Prin sentința comercială nr. 22 din 18 ianuarie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamanta SC C.B. S.R.L.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că reclamanta deși citată cu mențiunea timbrării cererii de chemare în judecată aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței și făcând aplicarea prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, a anulat ca netimbrată cererea reclamantei. Apelul declarat de reclamanta SC C.B. SRL împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia comercială nr. 162/A din 20 iunie 2011 și în consecință s-a anulat sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a apreciat că, acțiunea reclamantei este formulată în baza Legii nr. 198/2004, atât din motivarea în fapt, cât și din motivarea în drept a acesteia rezultând în mod neîndoielnic acest lucru.

În acest sens, temeiul juridic indicat de reclamantă a fost reprezentat de prevederile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009 și art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate astfel pe dispozițiile legale care reglementează exproprierea. Având în vedere cererea cu soluționarea căreia a fost sesizată și temeiul juridic neîndoielnic al acesteia, faptul că această cerere a fost formulată prin avocat și că în timpul procesului în primă instanță reclamanta a beneficiat de asistență juridică calificată, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu avea dreptul, în baza principiului rolului activ, să modifice temeiul juridic al acțiunii și să recalifice, peste voința expresă a reclamantei, acțiunea formulată de aceasta, considerând-o acțiune în pretenții comercială.

Totodată s-a reținut că prima instanță a fost investită cu soluționarea unei acțiuni civile, întemeiată pe prevederile Legii 198/2004 și a Legii nr. 33/1994, iar nu cu soluționarea unei acțiuni comerciale, izvorâtă dintr-un raport contractual. Având în vedere faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii 198 din 2004, dar și faptul că a precizat instanței că nu există un raport contractual de natură comercială între părți, care să stea la baza acțiunii formulate, instanța de apel a apreciat că Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, iar nu secția comercială ar fi trebuit să soluționeze cauza în primă instanță, conform art. 2 lit. f) C. proc. civ. În consecință instanța de apel a apreciat că hotărârea primei instanțe este nelegală, anularea ca netimbrată a acțiunii fiind greșită, în condițiile în care potrivit art. 10 din Legea nr. 198/2004 acțiunea reclamantei este scutită de taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii pârâta C.N.A.D.N.R. prin D.G.D.P. Timișoara a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor de recurs indicate, recurenta a arătat, în esență, că instanța de apel în mod eronat nu a luat în considerare argumentele instanței de fond care au concurat la pronunțarea sentinței desființate, interpretând greșit actul dedus judecății a schimbat natura acestuia. Astfel, susține recurenta instanța de fond în mod corect a considerat că acțiunea reclamantei nu poate fi încadrată în sfera acțiunilor instituite prin Legea nr. 198/2004, dat fiind împrejurarea că în speță nu este vorba despre o expropriere de fapt sau de drept.

În opinia recurentei obiectul cauzei nu este o expropriere, ci un prejudiciu suferit de societatea reclamantă ca urmare a neacordării unui aviz, acțiunea reclamantei nefiind încadrată în sfera acțiunilor instituite prin Legea nr. 198/2004. Astfel, recurenta susține că în speță nu sunt aplicabile prevederile referitoare la expropriere și acordarea de despăgubiri stipulate în mod cumulativ și expres de Legea nr. 198/2004 sau de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, întrucât terenul afectat nu face obiectul exproprierii fiind proprietate publică a statului și nu se poate face extrapolarea dispozițiilor legale menționate. În concluzie, recurenta consideră că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată și ale art. 35 alin. (5) din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi.

Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală. Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Din acest punct de vedere trebuie reținut că recurenta nu a demonstrat că în cauză, instanța a schimbat natura și înțelesul lămurit al actului dedus judecății. Astfel, se constată, că instanța de apel a apreciat în mod corect că problema ce trebuia lămurită privea temeiul juridic pe care a fost întemeiată acțiunea reclamantei și în funcție de acest temei instanța competentă să soluționeze cauza.

Așadar, cenzura instanței de recurs, potrivit motivului invocat se reduce la a constata că instanța, nu a denaturat actul juridic dedus judecății, ci, a constatat că prima instanță a fost investită cu soluționarea unei acțiuni civile, întemeiată pe prevederile Legii nr. 198/2004 și a Legii nr. 33/1994, iar nu cu soluționarea unei acțiuni comerciale izvorâtă dintr-un raport contractual. Astfel, în mod corect instanța de apel având în vedere temeiul juridic pe care a fost întemeiată acțiunea și precizările referitoare la faptul că între părți nu există un raport contractual de natură comercială, cu aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. f) C. proc. civ. a constatat că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță era instanța civilă și nu cea comercială.

Nici m otivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., invocat de recurentă, ce vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii, nu poate fi reținut, întrucât instanța de apel în mod corect a constatat că prima instanță nu avea dreptul, să modifice temeiul juridic al acțiunii și să recalifice acțiunea considerând-o acțiune în pretenții comerciale. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a făcut o analiză corectă a dispozițiilor legale, neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul să fie respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta C.N.A.D.N.R. prin D.G.D.P. Timișoara împotriva deciziei comerciale nr. 162/A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.