ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1114/2016
Asupra cauzei de
față constată următoarele:
Prin sentința nr. 22 din 18 ianuarie 2011,
pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr.
x/115/2010, s-a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de
reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA prin C.
Timișoara și CN B. SA.
Prin Decizia comercială
nr. 162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat
de reclamantă, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza
spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă,
decizia fiind menținută prin Decizia Înaltei Curți de
Casație și Justiție nr. 426 din 2 februarie 2012.
În rejudecare, prin sentința
civilă nr. 1750 din 04 aprilie 2013, Tribunalul Caraș-Severin a
respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta SC A.
SRL Caransebeș împotriva pârâtei SC B. SA, reprezentat de C.
Timișoara.
Prin aceeași
sentință s-a respins excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâtei CN B. SA SA și s-a disjuns cererea de chemare
în garanție a D. formulată de pârâta CN B. SA.
Prin Decizia civilă nr.
27 din 4 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a
fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința
civilă nr. 1750 din 04 aprilie 2013 cu consecința admiterii în parte
a acțiunii și obligării reclamantei la plata sumei de 1.025.358
lei cu titlu de despăgubiri, menținând în rest hotărârea
apelată.
Prin Decizia civilă nr.
2774 din 17 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție
a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâta în
cauză, cât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Timișoara, cu consecința casării Deciziei nr. 27/2014 a
Curții de Apel Timișoara și trimiterea cauzei spre rejudecare la
Curtea de Apel Timișoara.
În pronunțarea acestei
soluții, instanța supremă a reținut că reclamanta este
titulara unui drept real, izvorât din contractul de concesiune, însă
situația de fapt nu a fost stabilită de către instanța de
fond și de apel, căci nu s-a stabilit dacă perimetrul de
exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de exploatare a intrat
sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public
„Variantă de ocolire Caransebeș", respectiv în perimetrul de
protecție și interdicție; dacă terenul a fost afectat de
procedura de transfer parțial sau total sau dacă au existat doar
suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colț care
delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al
Variantei de ocolire Caransebeș și în ce măsură acestea au
afectat continuarea concesiunii, în ce măsură reclamanta avea vreo
obligație de reamplasare a exploatării, dacă i s-a solicitat
aceasta și în ce măsură și-a respectat-o conform Ordinului
nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea
balastierelor din zona drumurilor și podurilor.
Totodată, instanța
supremă a solicitat instanței de apel să stabilească
dacă contractul de concesiune încetează în condițiile art. 28
din Legea nr. 33/1994, cu care se completează Legea nr. 198/2004 sau
dacă concesiunea a încetat anterior prin aplicarea art. 4.2.4 din
licență, din culpa concesionarului sau a încetat ca urmare a neacordării
autorizației de gospodărire a apelor din cauza lucrării de
interes public; dacă titularul dreptului de concesiune este sau nu
îndreptățit la despăgubiri în condițiile art. 5 din Legea
nr. 198/2004 raportat la art. 22, art. 26 alin. (1) și art. 283 din Legea
nr. 33/1994 și la dispozițiile H.G. nr. 434/2009 sau poate pretinde
despăgubiri de la concedent în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G.
nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.
În același timp, Înalta
Curte a statuat că instanța de apel va stabili dacă reclamanta
este îndreptățită la repararea integrală sau doar
parțială a prejudiciului, însă numai după stabilirea
prealabilă a dreptului de a pretinde despăgubiri, cât și
după stabilirea temeiului juridic corect de natură să justifice
acordarea de despăgubiri, context în care instanța, în rejudecare, va
evalua dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 26
alin. (1) și art. 28 alin. (3) dîn Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009,
comparativ cu dispozițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 eu
modificările ulterioare.
Prin Decizia nr. 129 din 24
iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins,
ca nefondat, apelul reclamantei SC A. SRL Caransebeș formulat împotriva
sentinței civile nr. 1750 din 04 aprilie 2013, pronunțată de
Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/115/2012*.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs reclamanta SC A. SRL Caransebeș, invocând motivele
înscrise în art. 304 alin (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar prin
Decizia nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr.
x/115/2012*** a fost respins, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel,
instanța de recurs a reținut următoarele:
Față de criticile ce
au vizat modul de interpretare a materialului, probator de către
instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu
consecința reevaluării situației de fapt, s-a apreciat că
acestea nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres
și limitativ de art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu au putut
forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala
reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în
recurs numai pentru motive de nelegalitate, în și de neteimicie.
Motivul de recurs prin care
reclamanta a considerat că soluția instanței de apel este
rezultatul schimbării înțelesului lămurit și vădit
neîndoielnic a clauzelor licenței de concesiune pentru exploatare din 31
martie 2000, renegociată la 12 aprilie 2002, fiind greșit stabilit
că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de forță
majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire
a apelor a fost încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.
proc. civ.
Astfel, s-a considerat că
motivarea hotărârii instanței de rejudecare cuprinde pe larg
argumentele pe care aceasta se sprijină, fără a vădi motive
contradictorii ori străine de natura pricinii, atâta timp cât a analizat
coroborat, prin trimiteri punctuale, natura și înțelesul clauzelor
înscrise în licența de concesiune pentru exploatare, în urma căreia a
concluzionat în privința legalității și temeiniciei
soluției prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă, în
consens cu dispozițiile art. 969 și 966 C. civ. de la 1864.
În raport de motivul de recurs
înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că
dispozițiile legale înscrise în Legea minelor nr. 61/1998 (art. 18 alin.
(2)), care guvernează licența de concesiune pentru exploatare nr.
3279 din 31 martie 2000, resemnată la 12 aprilie 2002, precum și
clauzele referitoare la obligațiile contractuale izvorâte în temeiul raporturilor
de concesiune cuprinse la cap. 8.2 (respectiv 8.2.10 - 8,2.12, 8.2.23), dar
și clauza 4.2.4, condiționează titularul licenței de a
executa activități miniere, de existența autorizației de
gospodărire a apelor, eliberată în conformitate cu art. 57 din Legea
apelor nr. 107/1997. Astfel, la nivelul anului 2009, autoritatea
competentă să emită autorizația de gospodărire a
apelor a condiționat, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 107/1996,
emiterea autorizației de obținerea, în prealabil, a acceptului SC B.
SA care derula în perimetrul supus licenței de exploatare un obiectiv de
utilitate publică „Variantă ocolire Caraș-Severin" Cum
autorizația prevăzută de art. 57 din Legea nr. 107/1997 la
nivelul anului 2009 nu a mai fost obținută de către
reclamantă, aceasta s-a aflai în imposibilitate de a desfășura
activitatea de extracție a nisipurilor și pietrișurilor din albia
minieră, eveniment ce se circumscrie unui caz de forță
majoră în sensul clauzei 16,1.3 din licență.
În ceea ce privește
netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct.
9 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315
alin. (1) C. proc. civ., în sensul că, instanța de rejudecare nu a
analizat dacă despăgubirile ar putea fi pretinse în condițiile
art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006, text legal care, în opinia recurentei,
nu este incident cauzei, s-a reținut ca situația de fapt a fost
corect reținută, iar faptul că instanța de trimitere,
soluționând toate aspectele de fapt și drept ale cauzei, în raport de
situația de fapt stabilită pe baxa probatoriul administrat, a ajuns
la aceeași concluzie cu cea inserată în hotărârea apelată,
nu înseamnă că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat
dispozițiile deciziei de casare în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, reclamanta deși era titulara unui drept de concesiune, respectiv a
unui drept real ce rezultă din „licența de concesiune pentru
exploatare" încheiată la data de 31 martie 2000 cu D., nu poate
pretinde despăgubiri în condițiile Legii nr. 198/2004 și ale
Legii nr. 33/1994 devreme ce, terenul atribuit spre folosință
acesteia în scopul desfășurării activității miniere,
prevăzut în licența de exploatare, nu a fost supus exproprierii,
fiind proprietate publică a Statului român. Context în care, în conformitate
cu decizia de casare, s-a analizat relevanța dispozițiilor înscrise
în O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică și H.G. nr, 168/2007 (art. 58) privind aprobarea
Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006, din perspectiva
posibilității valorificării drepturilor în condițiile
licenței de exploatare și a legii care o guvernează în caz de
neexecutare a obligațiilor contractuale sau a incapacității
îndeplinirii acestora de către una din părțile contractante.
În raport de acest motiv de
nelegalitate, nu a fost primită nici critica prin care recurenta a mai
susținut că instanța de apel nu a avut în vedere
dispozițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 și art. 3, 5, 6, 7 și
9 din Legea nr. 198/2004 în considerarea cărora, fiind titulara unui drept
real, justifică un interes legitim în a solicita despăgubiri conform
textelor legale evocate, în cauză, pretențiile reclamantei
reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea
obiectivului de investiții "Variantă de ocolire
Caransebeș" implementat de pârâtă au ca temei juridic
prevederile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, H.G. nr. 434/2009 și art.
21-28 din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate, astfel,
pe dispozițiile legale care reglementează exproprierea, iar imobilul
aflat în perimetrul obiectului licenței de exploatare face parte, conform
naturii sale și dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea
publică și regimul juridic al acesteia, din domeniul public al Statului
Român. Astfel, perimetrul suspus exploatării nu a fost afectat și
nici nu poate fi supus procedurii de expropriere prevăzută de Legea
nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994 deoarece terenul în privința
căruia reclamanta are un drept de concesiune în temeiul licenței de
exploatare nu a fost supus exproprierii deoarece face parte din domeniul public
al statului. S-a mai arătat că deși în baza legilor de
expropriere prin sintagma "interes legitim’' din cuprinsul textelor legale
la care face referire reclamanta, vizează posibilitatea solicitării
de despăgubiri de către titularii de drepturi reale, precum și
de orice persoană care justifică un interes, legiuitorul a
condiționat, însă, ca exercițiul acestui drept să fie în
legătură cu un bun care a făcut sau poate face obiect al
exproprierii, iar reclamanta este titulara unui drept real de concesiune a unui
imobil care aparține domeniului public al statului și care nu poate
constitui obiect al exproprierii.
Recurenta reclamantă SC
A. SRL a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2779 din
data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/115/2012***,
întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.
În motivarea contestației
în anulare, în esență, contestatoarea a susținut că
dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unor
greșeli materiale, Astfel, a arătat ca prima greșeală
materială săvârșită de instanță consta în faptul
că a considerat că neobținerea autorizației de
gospodărire a apelor este un caz de forță majoră, ori
conform alin. (2) din art. 16.1.1 din licență, cazurile de
forță majoră stabilite de părți sunt; „catastrofe
naturale, războaie, rebeliuni, insurecții, epidemii și
carantine" și trebuie constate de o instituție abilitată. Tot
ca greșeală materială săvârșită de
instanță a fost menționată și reținerea „ca
și caz de încetare a licenței, prevederile art. 4.2.4, întrucât
neobținerea autorizației ar echivala cu retragerea", ceea ce
conduce ia o contrazicere de către instanță, iar neobținerea
autorizației nu mai constituie un eveniment imprevizibil. O altă
greșeală materială invocată de către contestatoare,
referitor la prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., s-a
considerat a fi argumentul reținut de aceasta în sensul că „licența
de concesiune nu putea înceta în baza temeiului de drept indicat de
recurentă, întrucât vizează un bun din domeniul public, iar
perimetrul nu a fost afectat". Se mai arată că. procedând astfel
se ajunge la o analiză trunchiată a prevederile art. 2 din Legea nr.
33/1994. fără a se raporta la prevederile art. 28 alin. (3) din
aceeași lege și că în raport de prevederile art. 315 alin. (1)
C. proc. civ., instanța de recurs nu a analizat dacă contestatoarea
putea pretinde despăgubiri în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G.
nr. 54/2006, astfel cum a stabilit decizia de casare și a reținut inaplicabilitatea
asupra raportului juridic dedus judecații a prevederilor art. 22, 26, 28
din Legea nr. 33/3 994 și a prevederilor Legii nr. 198/2004.
Intimata CN B. SA prin C.
Timișoara a depus întâmpinare prin care pe fond a solicitat respingerea
contestației în anulare.
La termenul din 19 mai 2016
Înalta Curte a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a
prezentei contestații în anulare, față de dispozițiile art.
318 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.
Analizând excepția
inadmisibilității contestației în anulare de față,
Înalta Curte constată că excepția este fondată, pentru
următoarele considerente;
Prin Decizia nr. 2779 din data
de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
s-a respins, ca nefondat, recursul, declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva
Deciziei nr. 129 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara,
secția I civilă,
Contestația în anulare
formulată împotriva Deciziei nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă, de către SC A. SRL, este întemeiată pe dispozițiile
art. 318 C. proc. civ.
În susținerea acestei
căi de atac, contestatoarea invocă greșeala materială ca motiv
al contestației în anulare, în raport de care solicită anularea
deciziei atacate și pe cale de consecință admiterea recursului
așa cum fost formulat.
Potrivit dispozițiilor
art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot
fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată de
instanță este rezultatul unei greșeli materiale.
În sensul textului citat,
greșeala materială se referă la aspectele formale ale
judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate
greșeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziții
legale sau de apreciere a probelor, or, contestatoarea nu invocă o
greșeală materială în sensul textului citat, ci
urmărește pe o cale ocolită, rejudecarea recursului.
Susținerile formulate de
contestatoare ce privesc greșita reținere de către instanța
de recurs a cazului de forță majoră, efectele juridice produse
ca urmare a neobținerii autorizației, analiza trunchiată a
prevederilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, prin neraportare la prevederile art.
28 alin. (3) din aceeași lege șt nelegala aplicare a prevederilor
art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reprezintă de fapt critici ce țin
de judecata fondului, de modul în care s-au interpretat și aplicat unele
dispoziții legale, adică greșeli de judecată și nu
greșeli materiale în sensul arătat.
Cum motivele contestației
în anulare sunt strict enumerate de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor
art. 318 C. proc. civ., articol indicat drept temei legal de contestatoare, iar
aceasta nu a formulat nici un motiv care să se circumscrie prevederilor
acestui articol, față de considerentele arătate, Înalta Curte va
admite excepția invocată din oficiu și va respinge, ca
inadmisibilă, contestația in anuiare formulată de contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă,
contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL
împotriva Deciziei nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție. secția I civilă,
pronunțată în Dosarul nr. x/115/2012***.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 19 mai 2016.