ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1114/2016

Decizia nr. 1114/2016 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința nr. 22 din 18 ianuarie 2011, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în Dosarul nr. x/115/2010, s-a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA prin C. Timișoara și CN B. SA. Prin Decizia comercială nr. 162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, decizia fiind menținută prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 426 din 2 februarie 2012. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1750 din 04 aprilie 2013, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta SC A. SRL Caransebeș împotriva pârâtei SC B. SA, reprezentat de C. Timișoara.

Prin aceeași sentință s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CN B. SA SA și s-a disjuns cererea de chemare în garanție a D. formulată de pârâta CN B. SA. Prin Decizia civilă nr. 27 din 4 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1750 din 04 aprilie 2013 cu consecința admiterii în parte a acțiunii și obligării reclamantei la plata sumei de 1.025.358 lei cu titlu de despăgubiri, menținând în rest hotărârea apelată. Prin Decizia civilă nr. 2774 din 17 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâta în cauză, cât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cu consecința casării Deciziei nr. 27/2014 a Curții de Apel Timișoara și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

În pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că reclamanta este titulara unui drept real, izvorât din contractul de concesiune, însă situația de fapt nu a fost stabilită de către instanța de fond și de apel, căci nu s-a stabilit dacă perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de exploatare a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public „Variantă de ocolire Caransebeș", respectiv în perimetrul de protecție și interdicție; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parțial sau total sau dacă au existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colț care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei de ocolire Caransebeș și în ce măsură acestea au afectat continuarea concesiunii, în ce măsură reclamanta avea vreo obligație de reamplasare a exploatării, dacă i s-a solicitat aceasta și în ce măsură și-a respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor.

Totodată, instanța supremă a solicitat instanței de apel să stabilească dacă contractul de concesiune încetează în condițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994, cu care se completează Legea nr. 198/2004 sau dacă concesiunea a încetat anterior prin aplicarea art. 4.2.4 din licență, din culpa concesionarului sau a încetat ca urmare a neacordării autorizației de gospodărire a apelor din cauza lucrării de interes public; dacă titularul dreptului de concesiune este sau nu îndreptățit la despăgubiri în condițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 22, art. 26 alin. (1) și art. 283 din Legea nr. 33/1994 și la dispozițiile H.G. nr. 434/2009 sau poate pretinde despăgubiri de la concedent în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G.

nr. 54/2006 cu modificările ulterioare. În același timp, Înalta Curte a statuat că instanța de apel va stabili dacă reclamanta este îndreptățită la repararea integrală sau doar parțială a prejudiciului, însă numai după stabilirea prealabilă a dreptului de a pretinde despăgubiri, cât și după stabilirea temeiului juridic corect de natură să justifice acordarea de despăgubiri, context în care instanța, în rejudecare, va evalua dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (3) dîn Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009, comparativ cu dispozițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 eu modificările ulterioare. Prin Decizia nr. 129 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC A. SRL Caransebeș formulat împotriva sentinței civile nr. 1750 din 04 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/115/2012*.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Caransebeș, invocând motivele înscrise în art. 304 alin (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar prin Decizia nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/115/2012*** a fost respins, ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut următoarele: Față de criticile ce au vizat modul de interpretare a materialului, probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt, s-a apreciat că acestea nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. și, ca atare, nu au putut forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, în și de neteimicie. Motivul de recurs prin care reclamanta a considerat că soluția instanței de apel este rezultatul schimbării înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic a clauzelor licenței de concesiune pentru exploatare din 31 martie 2000, renegociată la 12 aprilie 2002, fiind greșit stabilit că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire a apelor a fost încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a considerat că motivarea hotărârii instanței de rejudecare cuprinde pe larg argumentele pe care aceasta se sprijină, fără a vădi motive contradictorii ori străine de natura pricinii, atâta timp cât a analizat coroborat, prin trimiteri punctuale, natura și înțelesul clauzelor înscrise în licența de concesiune pentru exploatare, în urma căreia a concluzionat în privința legalității și temeiniciei soluției prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă, în consens cu dispozițiile art. 969 și 966 C. civ. de la 1864. În raport de motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., s-a arătat că dispozițiile legale înscrise în Legea minelor nr. 61/1998 (art. 18 alin. (2)), care guvernează licența de concesiune pentru exploatare nr. 3279 din 31 martie 2000, resemnată la 12 aprilie 2002, precum și clauzele referitoare la obligațiile contractuale izvorâte în temeiul raporturilor de concesiune cuprinse la cap. 8.2 (respectiv 8.2.10 - 8,2.12, 8.2.23), dar și clauza 4.2.4, condiționează titularul licenței de a executa activități miniere, de existența autorizației de gospodărire a apelor, eliberată în conformitate cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1997.

Astfel, la nivelul anului 2009, autoritatea competentă să emită autorizația de gospodărire a apelor a condiționat, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, emiterea autorizației de obținerea, în prealabil, a acceptului SC B. SA care derula în perimetrul supus licenței de exploatare un obiectiv de utilitate publică „Variantă ocolire Caraș-Severin" Cum autorizația prevăzută de art. 57 din Legea nr. 107/1997 la nivelul anului 2009 nu a mai fost obținută de către reclamantă, aceasta s-a aflai în imposibilitate de a desfășura activitatea de extracție a nisipurilor și pietrișurilor din albia minieră, eveniment ce se circumscrie unui caz de forță majoră în sensul clauzei 16,1.3 din licență.

În ceea ce privește netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că, instanța de rejudecare nu a analizat dacă despăgubirile ar putea fi pretinse în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006, text legal care, în opinia recurentei, nu este incident cauzei, s-a reținut ca situația de fapt a fost corect reținută, iar faptul că instanța de trimitere, soluționând toate aspectele de fapt și drept ale cauzei, în raport de situația de fapt stabilită pe baxa probatoriul administrat, a ajuns la aceeași concluzie cu cea inserată în hotărârea apelată, nu înseamnă că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare în sensul art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, reclamanta deși era titulara unui drept de concesiune, respectiv a unui drept real ce rezultă din „licența de concesiune pentru exploatare" încheiată la data de 31 martie 2000 cu D., nu poate pretinde despăgubiri în condițiile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994 devreme ce, terenul atribuit spre folosință acesteia în scopul desfășurării activității miniere, prevăzut în licența de exploatare, nu a fost supus exproprierii, fiind proprietate publică a Statului român. Context în care, în conformitate cu decizia de casare, s-a analizat relevanța dispozițiilor înscrise în O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică și H.G. nr, 168/2007 (art. 58) privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 54/2006, din perspectiva posibilității valorificării drepturilor în condițiile licenței de exploatare și a legii care o guvernează în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale sau a incapacității îndeplinirii acestora de către una din părțile contractante. În raport de acest motiv de nelegalitate, nu a fost primită nici critica prin care recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 și art. 3, 5, 6, 7 și 9 din Legea nr. 198/2004 în considerarea cărora, fiind titulara unui drept real, justifică un interes legitim în a solicita despăgubiri conform textelor legale evocate, în cauză, pretențiile reclamantei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea obiectivului de investiții "Variantă de ocolire Caransebeș" implementat de pârâtă au ca temei juridic prevederile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, H.G.

nr. 434/2009 și art. 21-28 din Legea nr. 33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate, astfel, pe dispozițiile legale care reglementează exproprierea, iar imobilul aflat în perimetrul obiectului licenței de exploatare face parte, conform naturii sale și dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, din domeniul public al Statului Român. Astfel, perimetrul suspus exploatării nu a fost afectat și nici nu poate fi supus procedurii de expropriere prevăzută de Legea nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994 deoarece terenul în privința căruia reclamanta are un drept de concesiune în temeiul licenței de exploatare nu a fost supus exproprierii deoarece face parte din domeniul public al statului.

S-a mai arătat că deși în baza legilor de expropriere prin sintagma "interes legitim’' din cuprinsul textelor legale la care face referire reclamanta, vizează posibilitatea solicitării de despăgubiri de către titularii de drepturi reale, precum și de orice persoană care justifică un interes, legiuitorul a condiționat, însă, ca exercițiul acestui drept să fie în legătură cu un bun care a făcut sau poate face obiect al exproprierii, iar reclamanta este titulara unui drept real de concesiune a unui imobil care aparține domeniului public al statului și care nu poate constitui obiect al exproprierii. Recurenta reclamantă SC A. SRL a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. x/115/2012***, întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. În motivarea contestației în anulare, în esență, contestatoarea a susținut că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unor greșeli materiale, Astfel, a arătat ca prima greșeală materială săvârșită de instanță consta în faptul că a considerat că neobținerea autorizației de gospodărire a apelor este un caz de forță majoră, ori conform alin. (2) din art. 16.1.1 din licență, cazurile de forță majoră stabilite de părți sunt; „catastrofe naturale, războaie, rebeliuni, insurecții, epidemii și carantine" și trebuie constate de o instituție abilitată. Tot ca greșeală materială săvârșită de instanță a fost menționată și reținerea „ca și caz de încetare a licenței, prevederile art. 4.2.4, întrucât neobținerea autorizației ar echivala cu retragerea", ceea ce conduce ia o contrazicere de către instanță, iar neobținerea autorizației nu mai constituie un eveniment imprevizibil.

O altă greșeală materială invocată de către contestatoare, referitor la prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., s-a considerat a fi argumentul reținut de aceasta în sensul că „licența de concesiune nu putea înceta în baza temeiului de drept indicat de recurentă, întrucât vizează un bun din domeniul public, iar perimetrul nu a fost afectat". Se mai arată că. procedând astfel se ajunge la o analiză trunchiată a prevederile art. 2 din Legea nr. 33/1994. fără a se raporta la prevederile art. 28 alin. (3) din aceeași lege și că în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs nu a analizat dacă contestatoarea putea pretinde despăgubiri în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G.

nr. 54/2006, astfel cum a stabilit decizia de casare și a reținut inaplicabilitatea asupra raportului juridic dedus judecații a prevederilor art. 22, 26, 28 din Legea nr. 33/3 994 și a prevederilor Legii nr. 198/2004. Intimata CN B. SA prin C. Timișoara a depus întâmpinare prin care pe fond a solicitat respingerea contestației în anulare. La termenul din 19 mai 2016 Înalta Curte a pus în discuție excepția de inadmisibilitate a prezentei contestații în anulare, față de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect.

Analizând excepția inadmisibilității contestației în anulare de față, Înalta Curte constată că excepția este fondată, pentru următoarele considerente; Prin Decizia nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a respins, ca nefondat, recursul, declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 129 din 24 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, Contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, de către SC A. SRL, este întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În susținerea acestei căi de atac, contestatoarea invocă greșeala materială ca motiv al contestației în anulare, în raport de care solicită anularea deciziei atacate și pe cale de consecință admiterea recursului așa cum fost formulat.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată de instanță este rezultatul unei greșeli materiale. În sensul textului citat, greșeala materială se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de interpretare a unor dispoziții legale sau de apreciere a probelor, or, contestatoarea nu invocă o greșeală materială în sensul textului citat, ci urmărește pe o cale ocolită, rejudecarea recursului. Susținerile formulate de contestatoare ce privesc greșita reținere de către instanța de recurs a cazului de forță majoră, efectele juridice produse ca urmare a neobținerii autorizației, analiza trunchiată a prevederilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, prin neraportare la prevederile art. 28 alin. (3) din aceeași lege șt nelegala aplicare a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., reprezintă de fapt critici ce țin de judecata fondului, de modul în care s-au interpretat și aplicat unele dispoziții legale, adică greșeli de judecată și nu greșeli materiale în sensul arătat. Cum motivele contestației în anulare sunt strict enumerate de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., articol indicat drept temei legal de contestatoare, iar aceasta nu a formulat nici un motiv care să se circumscrie prevederilor acestui articol, față de considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va respinge, ca inadmisibilă, contestația in anuiare formulată de contestatoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 2779 din data de 8 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/115/2012***. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2016.