ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 703/2016

Decizia nr. 703/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

1.Obiectul cererii deduse judecății;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

B., suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 27 iunie 2014, până la pronunțarea instanței de fond.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2413 din 18 septembrie 2014, a admis

cererea formulată de reclamantă, dispunând suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. 21500/27 iunie 2014, până la pronunțarea instanței de fond.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2250 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta B., încadrând criticile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a reluat situația de fapt, susținând că în mod greșit a fost admisă cererea de suspendare având în vedere că în cuprinsul acesteia nu s-a indicat vreo împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atacat.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat, arată că nu se poate încadra în categoria acelor circumstanțe de fapt sau de drept care se referă la necompetența autorității care a emis actul a cărei suspendare se solicită, lipsa totală a unui temei juridic care să fundamenteze actul ori alte astfel de situații și care să nu echivaleze cu judecata fondului cauzei.

Or, în speță, prima instanță a procedat la antamarea fondului cauzei în sensul constatării nelegalității iar nu a unei aparente îndoieli care planează asupra legalității actului.

Totodată, a arătat că în mod nelegal prima instanță a reținut încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât Regulamentul nr. 1975/2006 era în vigoare la momentul selectării cererii de finanțare și încheierii contractului de finanțare și ținând cont de prevederile art. 34 și 35 din Regulamentul nr. 65/2011 și art. 16 alin. (1) din Anexa 1- Prevederi generale - din Contractul de finanțare.

De asemenea, prima instanță a dat o interpretare greșită prevederilor art. 8 alin. (3) din Contract, care nu au aplicabilitate în cauză, întrucât situația de fapt constatată în urma verificărilor efectuate nu este de natură a fi remediată, invocând neîndeplinirea criteriului de selecție S.2 care se referă la contractele de muncă încheiate pentru prestații cu normă întreagă.

O altă critică privește reținerea primei instanțe, în sensul că în procesul verbal contestat nu se evidențiază faptul că datorită neregulii produse nu au fost atinse obiectivele generale ale Măsurii 312, cu Privire la care recurenta a arătat că avut în vedere art. 2(1) și art. 16 - Neregularități din Anexa 1 - prevederi generale la contract, precum și art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

În același sens, a invocat prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul Comisiei Europene nr. 65/2011 și a făcut referire la obiectul specific al Măsurii nr. 312 și în ceea ce privește existența unui element subiectiv, arătând astfel legătura de cauzalitate între neregula produsă și neîndeplinirea obiectivelor generale ale Măsurii 312.

În concluzie, a susținut că societatea intimată a creat în mod artificial condițiile pentru obținerea sprijinului financiar nerambursabil, în cunoștință de cauză, aceasta procedând la crearea unui avantaj unui singur grup de societăți comerciale, invocând cauza C-343/12 și încă două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-515/03, p.I-7355, pct. 39, și C-110/99, p.I-11569, pct. 54) menționate în Hotărârea ,,Slancheva,,.

În ceea ce privește condiția prevenirii unei pagube iminente, recurenta a apreciat că, din actele dosarului,nu rezultă pericolul care ar conduce la producerea unui prejudiciu de natură să justifice măsura suspendării actului atacat.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, fiind legală și temeinică.

Reiterând argumentele prezentate și în fața primei instanțe, în ceea ce privește existența unui caz bine justificat, intimata a subliniat nerespectarea prevederilor contractuale privind somarea beneficiarului în vederea remedierii deficiențelor apărute la îndeplinirea criteriului de selecție S2,conform art. 8 alin. (3) din Contract, ceea ce creează o îndoială asupra legalității actului.

Totodată, a arătat că în cauză în mod corect s-a reținut încălcarea principiului neretroactivității legii în condițiile în care, deși contractul de finanțare a fost încheiat în luna mai 2010, s-a făcut aplicarea art. 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011, intrat în vigoare la 01 ianuarie 2011.

În opinia sa, în cauză toate obiectivele prevăzute de Măsura nr. 312 au fost îndeplinite, astfel că nu se poate susține că ajutorul financiar acordat societății a contravenit obiectivelor schemei de ajutor, neputându-se reține ipoteza privind crearea condițiilor artificiale ca unic motiv pentru recuperarea acestui ajutor.

Referitor la îndeplinirea condiției pagubei iminente, intimata a arătat că este îndeplinită și această condiție față de specificul activității societății,a modalității de constituire a patrimoniului acesteia și a intereselor celor pe care îi reprezintă, direct afectați în cazul în care o executare imediată ar putea atrage chiar desființarea acesteia.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenți, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimata-reclamanta

SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 27 iunie 2014, până la pronunțarea instanței de fond.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, având în vedere conținutul prevederilor art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în speță, reclamanta a invocat ca împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ a cărui suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanța învestită cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal atacat.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, însă este esențial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

Motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Înalta Curte constată astfel că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat se referă la încălcarea principiului neretroactivității legii, respectiv a Regulamentului Comisiei Europene nr. 65/2011 care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului de finanțare, la faptul că nu s-a dat eficiență prevederilor art. 8 alin. (3) din același contract, iar în actul contestat nu s-a menționat împrejurarea că nu au fost atinse obiectivele generale ale Măsurii nr. 312.

Or, aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării procesului verbal atacat sunt în realitate motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, în raport cu situația de fapt și prevederile legale incidente, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

În fine, prin sentința nr. 1432 din 20 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă, având ca obiect anularea Deciziei nr. 29120 din 25 august 2014 și a Procesului verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emis la 26 iunie 2014 și înregistrat din 27 iunie 2014.

Acțiunea intimatei-reclamante, care viza anularea actului administrativ în litigiu, fiind respinsă ca neîntemeiată de prima instanță, prin sentința menționată, reprezintă implicit o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită.

Deși, nefiind definitivă, această sentință are numai o putere de lucru judecat relativă, constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

În speță, nu mai subzistă nici ipoteza juridică prevăzută de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora prima instanță a suspendat executarea actului administrativ atacat până la pronunțarea instanței de fond.

Totodată, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Lege nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății intimate, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

2.Temeiul legal al soluției adoptate;

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va respinge cererea de suspendare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. (succesoare a C.) împotriva sentinței nr. 2413 din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge cererea de suspendare,ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 martie 2016.