ÎCCJ, decizie (scj.ro #119935)

Teren aparținând fondului forestier. Expropriere. Transferul cu titlu gratuit al dreptului de proprietate.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

expropriere

fond forestier

proprietate publică

despăgubiri

Legea nr. 255/2010, art. 14, art. 28

Legea nr. 33/1994, art. 27

Legea nr.46/2008, art. 7

Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 9

Chiar dacă terenul cu destinație forestieră se afla în domeniul privat al comunei, ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr.18/1991, fiind trecut în domeniul public al unității administrativ teritoriale ulterior declanșării procedurii de expropriere și întocmirii listei de despăgubiri provizorii, dreptul de proprietate asupra imobilului se transferă cu titlu gratuit în domeniul public al statului, în conformitate cu prevederile art. 14  și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Cum potrivit art.7 din Legea nr.46/2008, fondul forestier național al unităților administrativ teritoriale este inclus în domeniul public al acestora, regimul juridic al fondului forestier este dat, nu de parcurgerea unei proceduri de declarare a bunului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, printr-un act propriu de voință al acesteia, ci de categoria de folosință căreia îi aparține de drept bunul. Prin urmare, în acest caz, exproprierea se face fără despăgubiri.

Secția I civilă, decizia nr. 3103 din 12 noiembrie 2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, la data de 01 noiembrie 2012, reclamanta Comuna Cristian, prin primar a solicitat, în temeiul Legii nr. 255/2010, în contradictoriu cu  pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, obligarea expropriatorului la plata unei despăgubiri  pentru parcelele  nr. xx90, xx98, xx95, xx02, xx98, xx15 situate în extravilanul localității Cristian; obligarea pârâtului să plătească despăgubirile ce se vor stabili în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței.

În motivare, reclamanta a arătat că este proprietarul imobilelor în suprafață totală de 99.210 mp, expropriate în vederea realizării autostrăzii Sibiu-Orăștie și că prin H.G. nr. 522/2011 s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate de interes național, stabilindu-se un cuantum al despăgubirii în sumă de 813.472,40 lei.

Reclamanta nu și-a dat acordul în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, care trebuie să se situeze la valoarea reală a imobilului și a prejudiciului suplimentar încercat, or, la stabilirea valorii, nu s-a luat în calcul și masa lemnoasă aflată pe aceste terenuri și valorificată de pârât. Mai mult, nici suma de 813.472,40 lei  nu a fost consemnată, deși  sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (4) din Legea nr. 255/2010, bunurile expropriate făcând parte din domeniul privat al Comunei Cristian.

După efectuarea raportului de expertiză prin care imobilele expropriate au fost evaluate, reclamanta și-a precizat cuantumul despăgubirilor la suma de 619.628,12 lei.

Prin sentința nr. 407 din 18 martie 2014 Tribunalul Sibiu, Secția I civilă a admis acțiunea și a stabilit cuantumul despăgubirilor pe care pârâtul le datorează reclamantei pentru suprafața de 75.569 mp,  la suma de 619.628,12 lei, conform expertizei.

Tribunalul a reținut că proprietar asupra imobilelor supuse exproprierii este reclamanta, terenurile făcând parte din domeniul privat al acesteia. În vederea acordării de ajutor și suport proiectului de autostradă, reclamanta a emis acte administrative de trecere din domeniul privat în cel public al comunei a terenurilor vizate prin  expropriere, măsura fiind evident luată „pro causa”.

Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât a fost apreciată ca  nefondată, întrucât  terenurile s-au aflat în domeniul privat al comunei până la momentul când a apărut proiectul autostrăzii, ocazie cu care reclamanta a emis acte administrative prin care a schimbat din domeniu privat în domeniu public caracterul terenurilor expropriate.

Reclamanta, nefiind de acord cu prețul, a solicitat intervenția instanței pentru stabilirea unei despăgubiri juste. Din Anexa nr. 26 - Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Comunei Cristian nu fac parte parcelele expropriate, fapt care confirmă, în opinia instanței de fond, convertirea dreptului „pro causa”.

Pentru identificarea terenurilor supuse exproprierii instanța a încuviințat, la cererea părților, efectuarea unei expertize topografice. Conform concluziilor acestei expertize, însușite de toate părțile din proces, rezultă suprafața reală totală afectată de măsura exproprierii, respectiv parcelele xx90, xx98, xx95, xx02, xx15 din extravilanul localității Cristian. Cu privire la valoarea despăgubirilor, prin expertiză s-a stabilit cuantumul acestora la suma de  619.628,12 lei, sumă pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu.

Pârâtul Statul Român prin CNADNR SA a arătat că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât terenul în litigiu se află  în domeniul public al Comunei Cristian potrivit art. 7 din Legea nr. 46/2008, astfel că acest teren trece de drept în proprietatea publică a Statului Român și în administrarea expropriatorului, potrivit art. 28 alin. 1/1 din Legea nr. 255/2010. Mai mult, pentru parcelele în litigiu, Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 a emis hotărâri de revocare a consemnării sumelor, pe care reclamanta nu le-a atacat. S-a arătat că aceste terenuri fac parte din fondul forestier care, prin efectul legii, sunt în proprietatea publică a comunei, chiar dacă reclamanta nu a completat anexa nr.26 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a susținut că  suprafața de teren expropriată  face parte din domeniul public al Comunei Cristian. Potrivit art. 7 din Legea nr. 46/2008, numai pășunile împădurite  pot face parte din fondul forestier  proprietate privată al UAT, nu și pădurile. Reclamanta nu și-a îndeplinit obligația  de a emite o HCL cu propunere de completare a Anexei nr. 26 a H.G. nr. 972/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Sibiu. S-au invocat dispozițiile HG nr. 207/2012 prin care s-a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național, fără compensare echivalentă, de către CNADNR a terenului forestier în suprafață de 16,4030 ha, din care 9,9210 ha este amplasat pe teritoriul  administrativ al Comunei Cristian, cu exceptarea de la plata obligațiilor bănești conform art. 14 din Legea nr. 255/2010, în vigoare la data introducerii acțiunii, H.G. nr.522/2011 fiind abrogată.

În subsidiar, Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu a criticat hotărârea instanței de fond  și în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal, arătând că prin expertiză valoarea terenului expropriat a fost stabilit la suma de 156.422 lei.

Prin decizia nr. 36 din 15 mai 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a admis apelurile, a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Instanța de apel a reținut că prin titlul de proprietate nr. x/2002 emis de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate Sibiu, a fost  constituit  dreptul de proprietate  în favoarea Comunei Cristian  pentru o suprafață de 3.302 ha și 5.200 mp, teren cu destinație forestieră, care face parte din fondul forestier național.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) și b)  din Legea nr. 46/2008, fondul forestier național poate fi  proprietate  publică a statului sau a unităților  administrativ teritoriale, iar potrivit lit. c) și d) fondul forestier național poate fi fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice sau a unităților administrativ teritoriale.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, fondul forestier proprietate privată a unităților administrativ teritoriale cuprinde pășunile împădurite, incluse în domeniul privat al unităților  administrativ teritoriale. Prin urmare, doar pășunile împădurite pot fi incluse în domeniul privat al  unităților administrativ teritoriale, nu și pădurea propriu-zisă, așa cum a fost terenul în cauză. În același sens sunt și prevederile pct. 9 din Anexa III a Legii nr. 213/1998, care prevede că  terenurile cu destinație forestieră fac parte din domeniul public al unităților administrativ teritoriale, fiind exceptate doar terenurile din domeniul privat al statului precum și terenurile proprietatea persoanelor fizice și juridice de drept privat.

Este adevărat că prin H.G. nr. 522/2011 a fost propusă acordarea de despăgubiri pentru

imobilele înscrise în TP 8/2002, în suprafață totală de 9,9210 ha, însă prin această hotărâre de guvern doar s-au declanșat procedurile de expropriere a imobilelor situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Autostrada Orăștie - Sibiu, urmând ca situația juridică a fiecărui imobil în parte să fie lămurită  ulterior, după prezentarea  actelor necesare și întocmirea documentațiilor cadastrale de către expropriator.

Instanța de apel a apreciat că, pentru clarificarea situației juridice a terenului în litigiu, prezintă relevanță avizul din 29 februarie 2012 emis de Ministerul Mediului și Pădurilor, prin care s-a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național a terenului în suprafață de 99.2010 mp din proprietatea publică a statului și administrarea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prin CNADNR SA, aviz prin care s-a dispus și defrișarea vegetației forestiere.

Ca urmare a acestui Aviz a fost emisă H.G. nr. 207/2012, prin care s-a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național, fără compensare echivalentă de către CNADNR SA, a unui  teren forestier proprietatea publică a statului, în suprafață de 16,4030 ha, în care este inclusă și suprafața de teren în litigiu, scoaterea din fondul  forestier național fiind făcută cu exceptarea de la plata obligațiilor bănești prevăzute de Legea nr. 255/2010, conform art. 3 din H.G. nr. 207/2012.

Anterior emiterii H.G. nr. 522/2011 și H.G. nr. 207/2012 au fost emise acte administrative  necontestate  care fac dovada apartenenței la domeniul public a terenului în litigiu. Astfel, la data de 08 mai 2008 Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale emite Avizul CTAS nr. 541/2008  pentru amenajamentul pădurii de folosință forestieră proprietate publică  a Comunei Cristian, iar la data de 06.03.2009 Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale emite Ordinul nr. 157/2009 prin care a fost aprobat amenajamentul fondului forestier  proprietate publică a Comunei Cristian, având în vedere Avizul  comisiei tehnice  de avizare pentru silvicultură nr. 541/2008.

Toate aceste înscrisuri, cu privire la care instanța de fond  nu face nicio referire ignorându-le în totalitate, sunt dovezi incontestabile că terenul în litigiu aparține domeniului public al Comunei Cristian.

Faptul că terenul nu a fost inclus în Anexa nr. 26 la H.G. nr. 978/2002 privind atestarea domeniului public al jud. Sibiu, municipiilor, orașelor și comunelor din jud. Sibiu, nu poate fi invocat cu succes de reclamantă, ci acest lucru a fost sesizat inclusiv de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Sibiu, care a emis decizia nr. 19/2012 prin care a dispus includerea suprafeței fondului forestier al Comunei Cristian în domeniul public al UAT Cristian.

Despre acest fapt se face vorbire în lucrarea de expertiză efectuată în fața instanței de fond, experții arătând că, după acest control al Curții de Conturi, Comuna Cristian a emis HCL nr. 86/2012 prin care s-a aprobat înscrierea în inventarul  bunurilor din domeniul public al comunei a terenurilor având categoria de folosință „păduri”, cu datele de identificare cuprinse în Anexa 1.

Din această Anexă se observă că terenul înscris în TP 8/2002 în suprafață de  3292,60 ha a fost trecut în domeniul public al Comunei Cristian. Suprafața totală a TP 8/2002 era de 3302,52 ha, însă porțiunea de 9,9210 ha era trecută deja în domeniul public al statului prin HCL Cristian  82/2011.

Instanța de apel a constatat că situația acestui teren nu este singulară, la dosarul cauzei fiind depuse și alte titluri de proprietate pentru terenuri cu destinație forestieră constituite în favoarea comunei Șelimbăr și comunei Săliște, aceste terenuri trecând din proprietatea publică a comunei în proprietatea publică a Statului și administrarea CNADNR SA prin HCL Șelimbăr nr. 31/2009 și a Consiliului Local Săliște nr. 135/2011.

Alături de terenul în litigiu, aparținând Comunei Cristian au fost incluse în Anexa la H.G. nr. 522/2011 și alte terenuri, aparținând altor comune și altor proprietari, publici sau privați, fiind evident că prin declanșarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 1231/2010, Guvernul a urmărit  identificarea  imobilelor care constituie „coridorul  de expropriere al lucrării de utilitate publică” și identificarea proprietarilor acelor imobile, fără însă ca aceasta să aibă ca efect recunoașterea dreptului de proprietate privată asupra  terenurilor astfel identificate, cum în mod eronat și fără temei legal susține reclamanta.

În ceea ce privește evaluarea terenurilor, aceasta este o operațiune obligatorie într-o astfel de procedură, în care se pune problema finanțării interne și externe a unei lucrări de o asemenea amploare,  fără ca plata despăgubirilor  să poată fi cerută  în baza  acestei liste anexe, ci urmează ca pentru fiecare proprietar în parte să fie emisă hotărâre individuală de expropriere și de stabilire a despăgubirilor, conform art. 9 și 20 din Legea nr. 255/2010.

Instanța de apel a menționat și faptul că, pe parcursul soluționării litigiului, au fost emise Hotărârile nr. 2, 8, 35 și 26 din 13 august 2013 de către Comisia de verificare a dreptului de proprietate în temeiul cărora, în urma analizării documentației cadastral-juridice a imobilului în litigiu, comisia a constatat că aceste imobile se află în proprietatea publică a localității Cristian și a dispus anularea consemnării sumelor de bani stabilite  cu titlu de despăgubiri pentru terenurile  în litigiu.

S-a concluzionat că, în mod greșit a fost a fost admisă acțiunea, în condițiile în care bunurile aflate în proprietatea publică a unității administrativ teritoriale au trecut de drept în proprietatea publică a statului și administrarea expropriatorului conform art. 28 alin.1/1 din Legea nr.255/2010.

Instanța de apel a constatat că este fondat și motivul de apel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu privind  cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond, întrucât dispozițiile art. 27 alin. (1)  din Legea nr. 33/1994 conform cărora despăgubirea acordată de instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat, nu sunt incidente în speță, având în vedere că obiectul litigiului  nu este stabilirea  despăgubirilor.

În opinia instanței de apel, textul arătat mai sus se aplică doar dacă  părțile se înțeleg cu privire la expropriere, însă nu sunt de acord cu cuantumul despăgubirilor și solicită instanței  efectuarea unei expertize în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 care să stabilească cuantumul despăgubirilor, ceea ce nu este în speță. Reținerea instanței de fond în sensul că „reclamanta nefiind de acord cu prețul a solicitat intervenția instanței pentru stabilirea unei despăgubiri juste” este de natură să dovedească  confuzia în care s-a aflat instanța de fond  în ceea ce privește esența litigiului.

S-a apreciat însă că acest motiv de apel este subsidiar și nu poate duce la o reducere a despăgubirilor acordate de instanța de fond, atâta timp cât  a fost apreciat ca întemeiat primul motiv din  apelul Parchetului și apelul pârâtului Statul Român prin CNADNR SA, referitor la apartenența imobilului la domeniul public și la imposibilitatea acordării de despăgubiri reclamantei Comuna Cristian, pentru acest motiv. Or, în aceste condiții, nu mai prezintă relevanță, din punct de vedere juridic, valoarea imobilelor care au trecut din proprietatea publică a comunei în proprietatea publică a Statului Român, pentru realizarea unei lucrări de interes public național.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. reclamanta, formulând următoarele critici:

Instanța de apel a fost în eroare cu privire la obiectul concret al acțiunii. Astfel, deși a fost învestită cu o cerere de stabilire a despăgubirilor, față de apărările pârâtului, s-a ajuns să se analizeze dacă are sau nu drept la despăgubiri, pornind de la natura proprietății private/publice asupra imobilului.

În acest sens, în mod greșit instanța de apel a apreciat că imobilele în litigiu au aparținut domeniului public al Comunei Cristian raportat la dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic coroborat cu art. 9 Anexa III a Legii nr. 213/1998, conform cărora pădurile fac parte din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

Aceasta întrucât, în speță, terenurile în litigiu nu au fost incluse niciodată în domeniul public al Comunei Cristian, ci au fost dobândite prin titlul de proprietate nr. x/2002 emis de Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Sibiu, motiv pentru care nici nu sunt înscrise în anexa 26 la H.G. nr. 978/2002 privind atestarea domeniului public al județului Sibiu, municipiilor, orașelor și comunelor din județul Sibiu.

Având în vedere că titlul de proprietate arătat este constituit în temeiul Legii nr. 18/1991, iar Legea nr. 18/1991 reglementează constituirea/reconstituirea dreptului de proprietate privată, este evident că acest teren a intrat în domeniul privat al comunei.

Doar după emiterea unei hotărâri de guvern potrivit art. 8 din Legea nr. 213/1998 un bun imobil trece din domeniul privat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, astfel încât până la această trecere bunul aparține domeniului privat.

Recurenta a susținut că, la stabilirea naturii proprietății imobilelor, se impune a se lua în considerare doar actele care au ca obiect aceste imobile nu și cele care ar fi trebuit îndeplinite sau cele emise după momentul declanșării lucrărilor de expropriere.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a confirmat natura privată a proprietății Comunei Cristian asupra imobilelor în litigiu la momentul publicării în Monitorul Oficial al României a Anexei nr. 2 a H.G. nr. 522/2011 prin care s-a stabilit dreptul la despăgubire al reclamantei și cuantumul despăgubirilor oferite de expropriator pentru fiecare parcelă în parte, probă ignorată de instanța de apel.

Apreciază că hotărârile Comisiei de verificare a dreptului de proprietate asupra imobilelor supuse exproprierii, adoptate după promovarea prezentei acțiuni în august 2013, nu sunt în măsură să modifice o hotărâre de guvern, să înlăture efectele juridice ale acesteia și să stabilească că, pentru imobilele proprietatea privată a Comunei Cristian propuse pentru expropriere, se anulează sumele consemnate cu titlu de despăgubire.

O a doua critică a recurentei se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 27 alin.(1) din Legea nr. 33/1994, despre care a reținut că sunt aplicabile doar dacă părțile se înțeleg cu privire la expropriere, însă nu sunt de acord cu cuantumul despăgubirilor și solicită o expertiză, ceea ce nu ar fi cazul în speță.

Or, recurenta-reclamantă se află tocmai în această situație, respectiv nu se opune exproprierii, iar HCL Cristian nr. 82/2011 a fost emisă pentru a ajuta expropriatorul în demersul său, așa cum corect a reținut instanța de fond. Cât timp nu se contestă exproprierea, ci cuantumul despăgubirilor, sunt aplicabile dispozițiile art. 26 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurenta susține greșita calificare a obiectului juridic al acțiunii. Arată că a învestit instanța cu o acțiune în stabilirea cuantumului despăgubirilor, iar aceasta s-a pronunțat cu privire la regimul juridic al acestor despăgubiri, concluzionând că nu sunt datorate.

Critica recurentei este determinată de aprecierea instanței de apel în sensul că  dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului expropriat a fost transferat cu titlu gratuit în domeniul public al statului, astfel că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri.

Înalta Curte constată că, în aplicarea acestui raționament juridic, nu a fost schimbat obiectul acțiunii, ci s-au verificat condițiile de fond ale acesteia, sens în care s-a dispus respingerea ei, în considerarea obiectului exproprierii-teren forestier și a regimului juridic al acestuia.

Astfel, potrivit art. 28 alin.(1) din Legea nr. 255/2010, bunurile imobile, proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, care sunt afectate de lucrările de utilitate publică trec, în condițiile legii, în proprietatea publică a statului și în administrarea reprezentanților expropriatorilor, în termen de 30 de zile de la înștiințarea unității administrativ-teritoriale.

În aplicarea acestei dispoziții a fost emisă H.G. nr.207/2012 prin care s-a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național, fără compensare echivalentă, a terenului forestier în litigiu. S-a menționat expres faptul că scoaterea definitivă a terenului prevăzut la art. 1 alin. (1) se face

cu exceptarea de la plata obligațiilor bănești

conform art. 14 din Legea nr. 255/2010. Prin urmare, în acest caz, exproprierea s-a făcut fără despăgubiri. Această împrejurare, constatată de instanța de apel, nu excede cadrului procesual, cum a susținut recurenta, ci reprezintă o verificare a existenței dreptului reclamantei la despăgubiri, acesta neputând fi prezumat doar în baza unui act administrativ ce alocă despăgubiri provizorii, cu atât mai mult cu cât legea obligă, în etapa următoare, la verificarea situației juridice a imobilului anterior eliberării despăgubirilor finale.

Reclamanta a mai criticat și modul în care instanța de apel a stabilit regimul juridic al terenului, susținând că terenul expropriat era inclus, la momentul publicării hotărârii de acordare a despăgubirilor, în domeniul privat al comunei, fiindu-i reconstituit acesteia în baza Legii nr. 18/1991, astfel că modificările ulterioare în situația acestui teren nu prezintă relevanță în ceea ce privește plata despăgubirilor.

Este eronată o astfel de apreciere întrucât, regimul juridic al fondului forestier este dat, nu de parcurgerea unei proceduri de declarare a bunului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, printr-un act propriu de voință al acesteia, ci de categoria de folosință căreia îi aparține de drept bunul. Astfel, potrivit art.7 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, fondul forestier național al unităților administrativ teritoriale este inclus în domeniul public al acestora, cu excepția pășunilor împădurite, care pot face obiect al dreptului de proprietate privată al acestor unități.

Chiar dacă imobilul provine din domeniul privat al comunei, în urma procesului de reconstituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, el trebuia trecut în domeniul public prin procedura specială de declarare, reclamanta neputându-și invoca, în susținerea pretențiilor sale, propria culpă constând în refuzul de a se conforma dispozițiilor legale, până la emiterea Hotărârii Consiliului Local nr. 82/2001. Cu privire la această hotărâre de trecere a terenului în domeniul public al statului, recurenta a susținut că, în acest mod, îl ajută pe expropriator, însă aceasta nu reprezintă decât conformarea reclamantei la norma legală.

Împrejurarea că hotărârea menționată a fost adoptată după declanșarea procedurilor de expropriere și întocmirea listei de despăgubiri provizorii, nu înseamnă că nu își produce efecte și nu este opozabilă

erga omnes

, inclusiv  expropriatorului.

O dovadă în acest sens este și faptul că expropriatorul a revocat deciziile de acordare a despăgubirilor pentru terenurile trecute în domeniul public.

Pornind de la acest regim juridic ce nu mai poate fi contestat, în mod corect instanța de apel a constatat că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri pentru terenul expropriat.

Mai susține recurenta că, atât timp cât nu s-a opus exproprierii, în mod greșit instanța de apel a înlăturat de la aplicare, în cauză, dispozițiile art. 27 alin.(1) din Legea nr. 33/1994, deși etapa jurisdicțională a procedurii de expropriere este limitată la contestarea cuantumului despăgubirilor, neputându-se statua asupra dispoziției de expropriere.

Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevede că „primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți și va hotărî”. Susține recurenta că instanța de apel a considerat aplicabilă această dispoziție „doar în situația în care părțile se înțeleg cu privire la expropriere și se contestă doar despăgubirile, ceea ce nu este în speță”.

Este o apreciere eronată asupra motivului pentru care instanța de apel a înlăturat norma legală menționată, întrucât aceasta a respins acțiunea privind acordarea despăgubirilor, constatând că pentru respectivele terenuri reclamanta nu este îndreptățită a le solicita. Stabilirea valorii reale a despăgubirilor pretinse de reclamantă a fost considerată  subsidiară cât timp s-a reținut, ca fondată, teza referitoare la apartenența imobilului la domeniul public și imposibilitatea acordării de despăgubiri.

Pe de altă parte, înlăturarea despăgubirilor deja acordate nu a fost hotărâtă de instanța de judecată, prin referire la regimul acestei plăți, ci a fost dispusă chiar de expropriator, în procedură administrativă, prin revocarea dispozițiilor de plată, față de stabilirea în mod clar și fără echivoc a regimului juridic al terenului.

Împrejurarea că recurenta nu s-a opus exproprierii nu este relevantă în  etapa jurisdicțională în care se stabilește caracterul cert al despăgubirilor, cum a susținut recurenta, căci legea nici nu îi permite manifestarea unei astfel de opoziții. Chiar dacă situația premisă în declanșarea acestui litigiu a fost aceea că părțile nu s-au înțeles cu privire la cuantumul despăgubirilor, aceasta nu împiedică instanța să analizeze regimul juridic al bunului supus exproprierii pentru care se acordă aceste despăgubiri. Întrucât reclamanta a contestat suma oferită, a fost verificat inclusiv izvorul legal al dreptului său la despăgubiri, în mod corect constatându-se inexistența unui temei juridic al plății.

Față de aceste împrejurări, reținând legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte a respins, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., recursul ca nefondat.