ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Încheiere nr. 439/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub Dosar nr. x/2/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de plată aferente Dosarelor de opțiune nr. x și nr. x din data de 23 august 2013.

Prin încheierea din 09 mai 2016, completul inițial învestit - C19F, observând existența pe rolul Curții de Apel București a Dosarului nr. x/2/2016, având aceleași părți, obiect și cauză, date fiind și disp. art. 107 din Hotărârea C. nr. 1375/2015 a trimis cauza completului C33F, învestit cu soluționarea dosarului mai întâi format.

2.1. Prin sentința civ. nr. 2001 din 9 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București reținând că, fiind deja suspendată judecata în Dosarul nr. x/2/2016 prin încheierea din 07 aprilie 2016, potrivit art. 411 alin. (1) pct. 2 N.C.P.C., este legal învestită doar cu judecata acestei cauze cu nr. x/2/2016, în cadrul căreia a fost solicitată de reclamant judecata în lipsă (fila 38 dosar), față de disp. art. 107 din Hotărârea C. nr. 1375/2015, fiind completul mai întâi învestit, iar procesele fiind identice.

Curtea de Apel București apreciază că nu îi revine competența materială de soluționare a acestei cereri de chemare în judecată, ci aceasta incumbă Tribunalului București.

Astfel, art. 96 N.C.P.C. prevede: „Curțile de apel judecă: 1. în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale; 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță; 3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.”. Competența materială de primă instanță a curții de apel prezintă deci caracter special și de excepție, fiind necesară prevederea în lege a faptului că o acțiune se soluționează în fond de instanța în discuție.

Art. 129 alin. (1) și 2 pct. 2 N.C.P.C. prevede că „

(1) Necompetența este de ordine publică sau privată. (2) Necompetența este de ordine publică: (…) 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; (…).”

Potrivit art. 10 alin. (1) și (1)

1

din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (1

1

) Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.”

Art. 41 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, „(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către D. înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (2) Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 5.000 lei. (3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), F. emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice D. (4) Titlul de plată se emite de către B. în condițiile alin. (1) și (2) și se plătește de către E. în cel mult 180 de zile de la emitere. (…)”.

Din analiza textului menționat, Curtea constată că în cazul sumelor de bani reprezentând despăgubiri aprobate de D. sau stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a legii nu devine incidentă noua procedură instituită prin disp. art. 21 și următoarele din Legea nr. 165/2013, ci este prevăzută o cauză derogatorie, F. urmând procedura proprie D., iar B. emite titluri de plată ce se achită de E.

Or, trimiterea făcută de legiuitor vizează procedura prevăzută la Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005, în al cărui conținut se prevede la art. 20, astfel cum a fost modificat prin art. 10 din Legea nr. 2/2013, în sensul „Competența de soluționare a acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către D. sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul. Dacă reclamantul domiciliază în străinătate, cererea se adresează instanței reședinței sale din țară sau, după caz, instanței domiciliului reprezentantului acestuia din România, iar dacă nu are nici reședință în România și nici reprezentant cu domiciliul în România, cererea se adresează secției de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului București.” (s.n.).

Norma amintită stabilește astfel competența materială de judecată în primă instanță în favoarea tribunalului, secția de contencios administrativ și fiscal, derogând de la disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin care se instituie ca și criteriu pentru determinarea competenței materiale rangul autorității publice pârâte (centrală sau locală).

În legătură cu norma menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a stabilit printr-o soluție de principiu și de unificare a practicii judiciare din 18 februarie 2013 că «Intră sub incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 2/2013 (referitor la modificarea alin. (1) al art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005) inclusiv acțiunea pentru obligarea B. la emiterea titlului de plată sau a titlului de conversie, pentru care nu există prevederi exprese în Legea nr. 247/2005. La adoptarea acestei soluții, a fost avut în vedere faptul că este necesară aplicarea unitară a normelor de competență, iar rațiunile avute în vedere de legiuitor în privința stabilirii instanței competente în privința litigiilor având ca obiect „contestarea deciziei adoptate de către D. sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia” se regăsesc și în privința cererilor de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu B. în legătură cu aplicarea prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005». Curtea de apel are în vedere importanța unei astfel de soluții de principiu dată de secția de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, soluție, care chiar dacă nu are forța obligatorie a unei decizii date într-un recurs în interesul legii, se impune a fi respectată față de rolul legal conferit Înaltei Curți de Casație și Justiție de unificarea a practicii judiciare.

În aceste condiții, procesele în legătură cu aplicarea art. 41 alin. (1) - 4 din Legea nr. 165/2013 revin în competența materială de judecată a tribunalului, ca expresie a unei aplicări unitare a normelor de competență, dat fiind că rațiunile avute în vedere de legiuitor în cazul procedurii de emitere a actului administrativ subzistă cu atât mai mult atunci când în litigiu sunt demersurile ulterioare privind executarea acestuia.

În același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în soluționarea conflictelor negative de competență, indicându-se cu titlu exemplificativ Decizia nr. 2443 din 11 iunie 2015 pronunțată în Dosarul nr.

x/3/2014, arătând instanța supremă în considerente că «rațiunea legiuitorului a fost de a stabili în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal, a tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect atât titlul de despăgubire emis de D., cât și titlul de plată emis de B.»

2.2. Prin sentința civ. nr. 5783 din 18 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a a

dmis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, a dispus declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu dezlegarea prezentului conflict negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că regulile procesuale conținute de instituția tradițională a litispendenței și de art. 107 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești sunt de ordine publică, având de a face cu buna administrare a justiției, avantajele practice fiind pe larg și temeinic descrise de literatura de specialitate relevantă.

Însă, prin soluția de declinare a prezentului dosar se produce un efect de decuplare a celor două dosare, deși chiar Curtea menționează că cele două litigii sunt identice (fila 44 verso). În acest fel, Tribunalul opinează că se subminează rațiunea instituției litispendenței și a regulilor procesuale obligatorii conținute de art. 107 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești.

Corect este ca prezentul dosar să fie reunit la dosarul identic aflat pe rolul Curții, iar eventuala necompetență a instanței superioare să fie analizată împreună. Faptul că Dosarul nr. x/2/2016 este în stare de suspendare (se înțelege implicit că nu a fost declinată competența în favoarea Tribunalului), reprezintă un neajuns procesual ce trebuie gestionat de completul inițial învestit, iar nu de instanța inferioară în grad.

Analizând înscrisurile aflate la dosar și considerentele sentințelor de declinare a competenței, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută în cauză existența unui conflict negativ de competență, față de următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 N.C.P.C., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Curtea de apel a menționat în sentința de declinare a competenței argumentele pentru care consideră că nu îi revine competența de soluționare a cauzei, respectiv care sunt dispozițiile legale pe care se întemeiază aprecierea că aparține tribunalului competența de soluționare a litigiului, în primă instanță.

Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei fără să facă nicio referire la argumente legate de competența de soluționare a cauzei, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Considerentele sentinței tribunalului se constituie în veritabile critici la adresa modului în care curtea de apel a interpretat și aplicat reglementările referitoare la litispendență, inclusiv art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C. nr. 1375/2015.

Pronunțarea unei soluții de declinare a competenței impune arătarea, în sentința de declinare, a motivelor pentru care instanța apreciază că nu îi revine competența de soluționare a litigiului cu care a fost învestită, respectiv o analiză a normelor de competență incidente în cauză.

În funcție de obiectul lor, normele de drept procesual civil se împart în: norme de organizare judiciară, norme de competență și norme de procedură propriu-zisă.

Normele de procedură propriu-zisă au ca obiect modul de judecată a pricinilor civile și de punere în executare a titlurilor executorii.

Nomele de competență au ca obiect delimitarea atribuțiilor instanțelor judecătorești de atribuțiile recunoscute altor organe de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională (competența generală), precum și o repartizare a pricinilor între instanțe de grad diferit (competența materială) ori o repartizare între instanțele de același grad (competență teritorială).

În speță, tribunalul a avut în vedere la pronunțarea sentinței de declinare norme de procedură propriu-zisă, respectiv cele privind litispendența, întrucât din considerentele sentinței se înțelege că tribunalul s-a considerat necompetent să soluționeze cauza, deoarece curtea de apel a declinat doar Dosarul nr. x/2/2016, nu și Dosarul nr. x/2/2016 cu privire la care s-a admis excepția de litispendență, determinând astfel o „decuplare” a celor două dosare.

Înalta Curte constată că Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, nu a procedat la verificarea competenței sale, potrivit art. 131 N.C.P.C., prin examinarea normelor de competență aplicabile în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată pentru a stabili dacă este competent în soluționarea cauzei și, în cazul constatării necompetenței, pentru a arăta care este, în opinia sa, instanța competentă să soluționeze litigiul în primă instanță.

Aprecierea tribunalului că nu îi aparține competența de soluționare a cauzei se întemeiază, exclusiv, pe aspecte ce țin de „subminarea rațiunii instituției litispendenței și a regulilor procesuale obligatorii conținute de art. 107 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești”, deci de nerespectarea de către curtea de apel, care a pronunțat sentința de declinare, a unor norme de procedură propriu-zisă.

Deși admiterea excepției de necompetență și declinarea competenței impun analizarea în concret a normelor de competență aplicabile cererii de chemare în judecată cu care instanța a fost învestită, tribunalul nu a efectuat o astfel de analiză, ci a considerat că nerespectarea, în opinia sa, a unor norme de procedură propriu-zisă de către instanța care a pronunțat prima sentință de declinare justifică admiterea excepției de necompetență.

În consecință, cu toate că și-a declinat competența de soluționare a cauzei prin sentința în discuție, tribunalul nu a procedat la examinarea în concret a dispozițiilor legale care reglementează competența de soluționare a litigiului, astfel încât nu este vorba despre un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 N.C.P.C.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va scoate cauza de pe rol și va dispune trimiterea acesteia la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Scoate cauza de pe rol și dispune trimiterea acesteia la Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2017.