ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2010/2016

Decizia nr. 2010/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat anularea în parte a Hotărârii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 852 din 14 decembrie 2013, respectiv anularea dispozițiilor art. I lit. a) și art. II din Anexa nr. XXVI la Statutul profesiei de avocat.

Prin Sentința civilă nr. 1549 din 19 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Baroului București, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu Baroul București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei interesului și lipsei procedurii prealabile și pe fond a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1549 din 19 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., criticând-o pentru nelegalitate, indicând ca temei de drept al demersului procesual doar prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Prin primul motiv de recurs se susține că, în mod greșit instanța de fond a stabilit că s-ar fi atacat un conflict administrativ între Legea nr. 51/1995 și Anexa XXVI la Statutul profesiei de avocat. În realitate, intimata U.N.B.R. a susținut în apărare faptul că Legea nr. 51/1995 și Decizia nr. 96/2014 a Comisiei Permanente a U.N.B.R. au caracter facultativ, opțional, în ceea ce privește legitimarea cu un tip sau altul de legitimație. Numai în acest context și în replică s-a susținut că, dacă așa stau lucrurile, atunci Anexa XXVI la Statutul profesiei de avocat, fiind act intermediar cu putere normativă profesională, trebuie să fie congruent cu actul normativ superior și cu cel inferior, nu trebuie nici să adauge și nici să modifice "legea profesională".

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că, Ghidul C.C.B.E. are caracter de recomandare. Așa cum a fost preluat în reglementarea profesională națională, dobândește un caracter obligatoriu, altminteri, așa cum reiese și din raționamentul instanței de fond, Ghidul CCBE poate fi preluat facultativ, pe articole sau chiar paragrafe.

În realitate, cardul cu cip de proximitate nu este prevăzut în reglementarea comunitară profesională (avocațială) așa încât apare ca evidentă încălcarea regulilor instituite pentru tehnica legislativă.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că, în mod greșit instanța de fond a respins sesizările reclamanților cu privire la încălcarea normelor și dispozițiilor comunitare și internaționale, ba chiar și naționale, care privesc libertatea individuală și libertatea conștiinței religioase.

În realitate, atât normele interne cât și normele europene lasă posibilitatea cetățenilor de a opta pentru actele de identificare și legitimare (ex. emiterea cărții de identitate - varianta cu cip și varianta fără cip; pașaport - varianta cu cip conținând date biometrice sau fără un astfel de cip). Norma profesională avocațială, cea contestată, nu lasă posibilitatea de a opta, dispozițiile art. I lit. a) și art. II în integralitate din Anexa XXVI la Statutul profesiei de avocat din felul în care este redactată, este obligatorie pentru avocatul definitiv din Baroul București.

În altă ordine de idei, s-a reținut că instanța de fond a pierdut din vedere faptul că și în ipoteza în care nu ar exista o discriminare efectivă între avocatul definitiv și cel stagiar, este lipsită de echivoc discriminarea între avocatul definitiv din Baroul București și avocatul definitiv din Baroul Hunedoara ori din alte barouri care nu fac parte din proiectul-pilot.

Cardul de tip CCBE are, potrivit recomandării europene două versiuni: versiunea tipărită pe hârtie și versiunea tipărită pe plastic (având "cip" sau bandă de date). Cardul impus de către Baroul București și U.N.B.R. are o singură versiune, cea cu "cip". Mai mult chiar, Baroul București și U.N.B.R. instituie o a patra categorie de carduri, cardurile cu "chip de proximitate". Prin cardul cu "cip de proximitate" datele privitoare la avocat sunt transmise automat, involuntar, chiar fără ca avocatul să aibă cunoștință despre traficul de date dintre card și dispozitivul de captare. Transmiterea datelor se face permanent, indiferent dacă avocatul se află în exercitarea atribuțiunilor de serviciu sau nu.

Pentru aceste motive recurenții au solicitat admiterea recursului, desființarea/casarea hotărârii recurate și în rejudecarea pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Pe baza recursului, întâmpinării și răspunsului la întâmpinare primit la data de 19 ianuarie 2015, în temeiul art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților potrivit încheierii din data de 20 mai 2015.

Prin raportul întocmit s-a apreciat că motivele de recurs înfățișate pot fi încadrate în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de recurs a primit o atare propunere astfel că în soluționarea recursului da față va fi analizată, în cele ce urmează, incidența acestui motiv de casare, vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin încheierea de la 28 octombrie 2015, completul de filtru a admis în principiu recursul, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., fixând termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților și a apărărilor din întâmpinare, după reevaluarea ansamblului probator administrat în cauză și a cadrului normativ aplicabil, Înalta Curte constată că nu este fondat recursul promovat de cei trei recurenți, în considerarea argumentelor în continuare expuse.

Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea de anulare parțială a Hotărârii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România (UNBR) nr. 852 din 14 decembrie 2013, respectiv anularea dispozițiilor art. I lit. c) și art. II din Anexa XXVI la Statutul profesiei de avocat, invocând o serie de motive de nelegalitate ale actului atacat, vizând în esență, impunerea și obligativitatea emiterii cardurilor cu cip de proximitate pentru toți avocații definitivi, diferite de forma cardurilor pentru avocații stagiari, comunicarea și transmiterea automată, involuntară a datelor, titularul neavând control asupra comunicării cipului cu echipamentele cu care se sincronizează, încălcarea vieții private, a libertății religioase și a celor de credință.

Instanța de fond, pe baza unei analize minuțioase atât în ceea ce privește excepțiile de procedură invocate, conținutul normelor a căror anulare a fost solicitată, cât și asupra susținerilor părților, a apreciat că nu este întemeiată acțiunea reclamanților recurenți, respingând-o pe acest temei.

Prealabil examinării și soluționării punctuale de către instanța de recurs a criticilor cuprinse în cererea de recurs, ce au fost subsumate de către instanță motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte arată că își însușește considerentele decisive ale sentinței atacate, a căror reiterare nu se impune în contextul prezentei decizii, apreciind că este corectă și deplin argumentată concluzia potrivit cu care prevederile a căror anulare s-a solicitat nu sunt afectate de viciul de nelegalitate, după cum se va arăta și în continuare.

O primă critică a recurenților vizează împrejurarea că prima instanță și-a extins, în mod nesolicitat, analiza legalității dispozițiilor citate și prin raportare la prevederile Legii nr. 51/1995.

Nu poate fi primită o atare susținere în condițiile în care pretinsa analiză extinsă de legalitate întreprinsă de instanța de fond nu este decât o dovadă a cercetării amănunțite realizată atât sub aspectul legalității cât și cel al conformității textelor criticate, nefiind în orice caz de natură a antrena nelegalitatea hotărârii.

Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și susținerile recurenților în sensul că prima instanță a apreciat în mod eronat că Ghidul CCBE are caracter de recomandare, când, de fapt, acesta era obligatoriu, neputând fi preluat trunchiat.

Or, sub acest aspect, este de reținut că aprecierea primei instanțe este una corectă, întrucât astfel cum rezultă din cuprinsul ghidului, scopul adoptării sale a fost doar acela de a facilita accesul avocaților la instanțe și instituții (internaționale), altele decât acelea în raza cărora avocatul își desfășoară activitatea în mod obișnuit (naționale), nefiind însă obligatorie deținerea unui asemenea card. De altfel, chiar în măsura în care Ghidul CCBE ar fi fost unul obligatoriu, a rezultat și din cuprinsul susținerilor intimatului că prin adoptarea cardului cu cip de proximitate dispozițiile sale au fost respectate întocmai, întrucât atunci când ghidul face trimitere la card, sunt avute în vedere carduri cu banda magnetică sau cu cip, fără ca în privința acestuia din urmă să interzică utilizarea unui cip de proximitate.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de fond ar fi respins în mod greșit susținerile recurenților-reclamanți referitoare la normele internaționale/naționale ce ocrotesc libertatea individuală și libertatea conștiinței religioase, Înalta Curte deopotrivă arată că o asemenea critică nu poate fi primită, de vreme ce recurenții nu au precizat în concret nici în fata instanței de fond și nici în motivarea recursului, modul în care libertățile anterior amintite ar fi știrbite de cardul cu cip de proximitate, precum și consecințele rezultate în urma acestor încălcări.

Printr-un motiv de recurs distinct recurenții au susținut că în mod eronat a apreciat prima instanță că prin acțiunea promovată ar fi fost criticată modalitatea de implementare a dispozițiilor indicate, întrucât, în fapt, se constată tocmai legalitatea actelor în discuție, acestea fiind elaborate în opinia recurenților cu încălcarea libertății individuale și a celei de conștiința religioasa de vreme ce nu permit avocatului alegerea unui alt tip de card.

Nici acest argument nu poate fi primit, întrucât, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii, prima instanță a analizat dispozițiile legale în discuție concluzionând că acestea specifică datele ce vor fi inserate pe fețele cardului, fără ca între acestea să se regăsească vreo mențiune de natură a aduce atingere libertății religioase sau vieții de familie a avocatului. Totodată, instanța a subliniat că nici reclamanții înșiși nu au fost în măsură să indice, punctual, vreun motiv de nelegalitate a normelor în cauză, presupusa vătămare derivând, în opinia lor, din maniera de utilizare a cardului, caz în care în mod evident nu mai intra în discuție legalitatea actului normativ ci aducerea efectivă la îndeplinire a dispozițiilor acestuia.

Cât privește pretinsa discriminare rezultată între avocații definitivi și cei stagiari, urmare a implementării cardurilor cu cip de proximitate, în mod corect și în opinia Înaltei Curți, prima instanță a constatat că nu se regăsesc în prezenta cauză situații juridice comparabile, de vreme ce statutul juridic al celor două categorii de avocați (stagiari/definitivi) este diferit, fiind deci justificată și diferența de reglementare între aceste categorii.

În fine, Înalta Curte apreciază că neîntemeiată este și susținerea recurenților potrivit căreia nelegalitatea Hotărârii UNBR nr. 852 din 14 decembrie 2013 reiese chiar din atitudinea ulterioara a intimatei UNBR, care ar fi permis și eliberarea altor tipuri de carduri decât cel cu cip de proximitate (Decizia nr. 96 din 31 ianuarie 2014), în condițiile în care o atare conduită, contrar celor afirmate în motivarea recursului, confirmă tocmai faptul că prin actele normative emise nu s-a urmărit generarea vreunei vătămări intereselor legitime ale avocaților, permițând ca în cazuri excepționale să fie eliberate carduri "clasice".

Concluzionând și reținând așadar că niciuna dintre criticile recurenților nu este întemeiată, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul de față, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 1549 din 19 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2016.

Procesat de GGC - NN