Decizia nr. 1485/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.F.C., în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România, a solicitat anularea hotărârii Consiliului Baroului București din 30 noiembrie 2010, obligarea Consiliului Baroului București să emită o hotărâre de admitere a cererii sale de înscriere ca avocat definitiv în Baroul București, anularea art. 24 alin. (1) din Decizia nr. 268/2007 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România ca nelegal și nestatutar și obligarea pârâților la plata daunelor morale în valoare de 100.000 RON. În motivare, reclamantul a arătat că, la data de 1 septembrie 2010, a depus la Baroul București o cerere de înscriere în barou, ca avocat definitiv, însoțită de documentele necesare dovedirii îndeplinirii celor două condiții legale și statuare pentru aceasta, respectiv să fi susținut examen de admitere și să fi fost definitivat pe funcție juridică. A susținut că prima cerința impusă de art. 16 din Legea nr. 51/1995, este atestată chiar de către Baroul București, conform deciziei Consiliului Baroului București de primire în profesie din 13 decembrie 2006, iar definitivarea pe funcție juridică reiese din analiza documentelor prezentate, acestea fiind conforme cerințelor rezultate în urma interpretării sensului și spiritului art. 19 din Legea nr. 51/1995 și art. 281 din Statutul profesiei, copie de pe cartea de muncă, adeverința din 3 aprilie 2008 emisă de S.R.I. și decizia Colegiului Consilierilor Juridici Giurgiu de înscriere ca membru cu drepturi depline, care atestă definitivarea pe funcție juridică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 514/2003. De asemenea, a considerat că decizia nr. 268/2007 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nu se poate aplica retroactiv și pentru cei ce au susținut examen de admitere în barou în anii anteriori, reclamantul susținând examen de admitere în noiembrie 2006, după regulamentul în vigoare la acea dată, respectiv decizia Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România din 11 noiembrie 2006 care nu prevedea un astfel de termen. A mai arătat reclamantul că prin susținerea examenului, a dobândit, în temeiul dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 51/1995 și art. 33 din Statut, un drept subiectiv, acela de a fi primit în profesie și nu într-un barou sau altul, acest drept neputând fi retras. De asemenea, astfel cum reiese din regulament, termenul de doi ani ar fi un termen de decădere, singura entitate ce ar putea constata o eventuală decădere a reclamantului din dreptul subiectiv de primire în profesie fiind o instanță judecătorească. Cu privire la capătul de cerere referitor la daunele morale în valoare de 100.000 RON, având în vedere vătămarea dreptului ce i-a fost recunoscut de Legea nr. 51/1995, de a se înscrie în condițiile legale în Baroul București, prin hotărârea din 30 noiembrie 2010 a Consiliului Baroului București, atât sub aspectul tardivității acestui act, cât și sub aspectul netemeiniciei și nelegalității sale, reclamantul se consideră îndreptățit, în temeiul dispozițiilor art. 998, art. 999 C. civ. și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să solicite reparații pentru daune morale.

Soluția primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2420 din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul G.F.C., în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România și l-a obligat pe acesta la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Baroul București și la plata sumei de 800 RON cu același titlu către pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că nu sunt întemeiate criticile de nelegalitate aduse hotărârii din 30 noiembrie 2010 de către reclamant prin acțiunea introductivă. Astfel, la data înscrierii la examenul pentru admitere în profesie, legislația în materie prevedea ca situații distincte: primirea în profesie ca avocat stagiar (urmată de susținerea examenului de definitivat în condițiile legii) și, respectiv, primirea în profesie direct ca avocat definitiv cu scutire de examen. Or, din cererea formulată de reclamant, rezultă că s-a înscris la examenul de admitere în profesie ca avocat stagiar, iar din actele depuse ulterior, rezultă că la data susținerii examenului nu îndeplinea, oricum, condițiile pentru primirea ca avocat definitiv. Chiar dacă ulterior reclamantul a îndeplinit condițiile prevăzute de lege pentru cea de-a doua situație, o dată admis în profesie ca avocat stagiar, nu exista temei legal pentru definitivarea sa în alt mod decât prin parcurgerea distinctă a procedurii pentru primirea în profesie ca avocat definitiv prevăzută expres de lege. De asemenea, instanța de fond a constatat că reclamantul nu a sesizat Baroul București cu o cerere de primire în profesie ca avocat definitiv cu scutire de examen, pentru a i se putea aplica art. 19 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare atât la data susținerii examenului, cât și la data emiterii hotărârii Consiliului, ci cu o cerere de înscriere ca avocat definitiv, în baza unei decizii prin care fusese admis în profesie ca avocat stagiar, dreptul subiectiv invocat de reclamant referindu-se la această calitate, și nu la aceea de avocat definitiv. În plus, data formulării acestei din urmă cereri depășește termenul limită prevăzut de art. 24 din Regulamentul aprobat prin Decizia nr. 268/2007, iar cu privire la acest din urmă act administrativ, reclamantul a solicitat anularea parțială abia prin prezenta acțiune, introdusă la 11 mai 2011, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în termenul prevăzut de lege, ceea ce este inadmisibil.

Recursul declarat de G.F.C. Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs reclamantul G.F.C., invocând dispozițiile art. 304 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a combătut hotărârea atacată sub următoarele aspecte: - a fost ignorat primul capăt de cerere al acțiunii introductive; - s-au extras din legislația relevantă doar pasajele care se potriveau „sensului motivării”; - s-a citat art. 16 din Legea nr. 51/1995, nu și Decizia nr. 268/2007 pe care se bazează în principal respingerea cererii sale; - deși este adevărat că la data susținerii examenului nu îndeplinea condițiile pentru primirea ca avocat definitiv, nu ar fi avut nicio logică susținerea examenului de admitere în profesie ca stagiar, în condițiile în care era deja definitivat într-o funcție juridică și avea „un loc de muncă mult mai bine plătit decât ar fi putut stagiatura să-mi ofere”; - interpretarea dispozițiilor art. 17 din lege, pe care a realizat-o instanța de fond lipsește de efect dispozițiile art. 16 alin. (2) și art. 19 din Legea nr. 51/1995, precum și dispozițiile art. 33 și art. 281 din Statut; - decizia nr. 268/2007 a UNBR nu i-a fost comunicată, deci nu îi este opozabilă; termenul de decădere prevăzut de art. 24 nu exista în noiembrie 2006, când a susținut examenul de primire în profesie. 4.Apărările Baroului București În recurs a formulat întâmpinare numai intimatul Baroul București, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Reluând principalele considerente ale sentinței, intimatul a insistat asupra faptului că la data promovării examenului de intrare în profesie, recurentul nu îndeplinea condițiile pentru primirea în profesie ca avocat definitiv. Referitor la decizia nr. 268/2007 a Uniunii Naționale a Barourilor din România intimatul a arătat că nu a fost urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 astfel încât nu se poate solicita anularea parțială odată cu cererea de chemare în judecată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a întâmpinării, a înscrisurilor noi depuse în recurs (hotărârea nr. 3/2008 a Baroului București și decizia nr. 63/2011 a Uniunii Naționale a Barourilor din România) cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. Referitor la obiectul cauzei Recurentul-reclamant G.F.C. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având următoarele petite: - anularea hotărârii Consiliului Baroului București din 30 noiembrie 2010; - obligarea Consiliului București să emită o hotărâre de admitere a cererii sale de înscriere ca avocat definitiv în Baroul București; - anularea art. 24 alin. (1) din Decizia nr. 268/2007 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România; - obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale. Contrar susținerilor recurentului, primul capăt de cerere a fost examinat de instanța de fond, partea cea mai consistentă a motivării, redate rezumativ la pct. 2 din decizie, vizând tocmai solicitarea de anulare a hotărârii, prin care i s-a respins cererea de înscriere în Baroul București ca avocat definitiv. Este adevărat că în cadrul motivelor de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, reclamantul s-a prevalat și de nesoluționarea contestației sale administrative în termenul de 30 de zile, însă nu a formulat vreo pretenție concretă în această privință, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. fiind pe deplin respectate. Pe de altă parte, pe parcursul soluționării acțiunii, prin decizia din 3 decembrie 2011, Uniunea Națională a Barourilor din România i-a respins ca neîntemeiată contestația formulată împotriva hotărârii Baroului București din 30 noiembrie 2010, cu o motivare identică, iar curtea de apel, în analiza sa, s-a raportat la ambele acte emise de organele profesiei de avocat. Referitor la fondul cauzei Problema centrală a cauzei vizează legalitatea refuzului Baroului București de a-l înscrie pe recurentul-reclamant ca avocat definitiv, refuz exprimat prin hotărârea din 30 noiembrie 2010. Curtea de apel a stabilit că acest refuz este justificat, atât prin prisma motivului expus în cuprinsul actului administrativ, formularea cererii cu depășirea termenului prevăzut de art. 24 din Regulamentul aprobat prin Decizia Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 268/2007, cât și a dreptului subiectiv născut odată cu promovarea examenului de admitere în profesia de avocat. Soluția curții de apel este la adăpost de orice critică. Într-adevăr, recurentul-reclamant nu a formulat plângere prealabilă conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 împotriva Deciziei nr. 268/2007 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România prin care a fost aprobat Regulamentul cadru privind organizare examenului de primire în profesia de avocat și a examenului de obținere a titlului profesional de avocat definitiv, act normativ accesibil pe website-ul Uniunii Naționale a Barourilor din România și al barourilor componente deși, potrivit alin. (1 1 ) al aceluiași articol, plângerea prealabilă putea fi formulată oricând. Ca urmare, în mod legal a reținut prima instanță că este inadmisibilă cererea de anulare a dispozițiilor art. 24 din acest regulament. Nici critica potrivit căreia art. 24 din regulamentul indicat i-a fost aplicat retroactiv, nefiind în vigoare la data organizării examenului de primire în profesie, nu poate fi primită. Textul amintit are următorul cuprins: „(1) Neînscrierea în Barou, în termen de cel mult 2 ani de la data afișării rezultatelor examenului, a candidatului declarat admis atrage decăderea acestuia din dreptul de a solicita înscrierea în Barou. (2) Pentru candidații declarați admiși în urma examenelor organizate în baza regulamentelor anterioare prezentului regulament termenul de decădere prevăzut la alin. (1) va fi calculat de la data intrării în vigoare a prezentului regulament.” Recurentul-reclamant nu avea la data adoptării regulamentului în discuție o situație juridică definitiv conturată, ci în curs de formare (facta pendentia). Deși fusese declarat admis la examenul de primire în profesie prin decizia din 13 decembrie 2006 a Baroului București, recurentul nu s-a înscris în barou, continuând să-și desfășoare activitatea de ofițer la S.R.I. (până la data de 15 aprilie 2008) și apoi de consilier juridic la Camera de Comerț și Industrie a României. Ca urmare, prevederile Regulamentului adoptat prin Decizia nr. 268/2007 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România erau de imediată aplicare, recurentul având obligația de a se înscrie în barou cel mai târziu la data de 22 septembrie 2009. Or, după cum s-a arătat, cererea de înscriere în barou a fost depusă abia la data de 1 septembrie 2010, fiind în mod justificat respinsă prin actele administrative atacate. În fine, și celălalt argument al primei instanțe, referitor la calitatea în care a fost primit în profesie, ca avocat stagiar, este corect. Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare la data susținerii examenului) calitatea de avocat definitiv se dobândea numai prin promovarea examenului de definitivat de către avocatul stagiar, alin. (1), respectiv prin definitivarea în funcțiile juridice anterioare, în situația avocaților înscriși în profesie în condițiile art. 16 alin. (2), după distincțiile cuprinse în alin. (2) și alin. (3) ale aceluiași articol. În mod evident, recurentul nu se regăsește în niciuna dintre ipotezele normative arătate. După cum recunoaște chiar prin motivele de recurs, la data promovării examenului de primire în profesia de avocat nu fusese definitivat într-o altă funcție juridică, acest fapt realizându-se abia ulterior. Ca urmare, este lipsită de temei legal pretenția sa de a fi înscris în barou, ca avocat definitiv. Nu în ultimul rând, după cum bine a punctat judecătorul de la curtea de apel, din chiar formularul completat cu ocazia înscrierii la examenul de primire în profesie rezultă că acesta viza calitatea de avocat stagiar, candidatul asumându-și prin semnătură toate obligațiile aferente (de exemplu să-și asigure formarea profesională pe perioada stagiului).

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea sentinței atacate, așa încât în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca nefondat. Totodată, ca parte „căzută în pretenții”, recurentul va fi obligat în temeiul art. 274 C. proc. civ. să plătească intimaților cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.