ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, se constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 21257 din 15

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, au

fost respinse ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale, excepția

prematurității acțiunii și cea a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale; a fost admisă excepția

prescrierii dreptului material la acțiune, fiind respinsă ca prescrisă acțiunea

precizată și completată formulată de reclamanta A.A.O. Bod în contradictoriu cu

pârâții Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor

Statului.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Pretențiile

reclamantei sunt fie întemeiate pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 5 iunie 2001 încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor și A.A.O. Bod având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate

asupra unui număr de 57.207 acțiuni, reprezentând 70% din valoarea capitalului

social subscris al SC D.C. SA, fie justificate prin regulile ce țin de

antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului. Ținând seama că atât

operațiunile de vânzare-cumpărare de acțiuni reprezintă fapte de comerț

obiective conexe în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 4 C. com., cât și

de împrejurarea că faptele ilicite ale pârâtelor reclamate de A.A.O. Bod au

fost săvârșite în calitatea de comerciant al acestor autorități, pretențiile

deduse judecății au un caracter comercial.

Contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nu este un act administrativ în sensul că art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât acesta nu are ca obiect

punerea în valoare a unui bun proprietate publică, ci vânzarea-cumpărarea de

acțiuni calificată de lege drept faptă de comerț. Litigiile care vizează

valorificarea pretențiilor derivând din contractele de vânzare-cumpărare de

acțiuni ale societăților comerciale aparțin, în consecință, jurisdicției

comerciale. Incidente fiind prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

prin care se stabilește în favoarea tribunalului competența de soluționare a

cererilor și proceselor în materie comercială al căror obiect are o valoare mai

mare de 100.000 RON, excepția necompetenței materiale va fi respinsă ca

neîntemeiată.

Tribunalul constată

că prin înscrisurile depuse reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii

prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. Procedura

concilierii directe, instituită de art. 720

1

și urm. C. proc. civ.,

vizează, mai mult decât din punct de vedere formal, existența unui cadru

procesual în care partea reclamantă să ofere părții pârâte posibilitatea de a

lua la cunoștință despre pretențiile sale, izvorul și cuantumul lor și de a

putea exprima un punct de vedere asupra acestora, eventual de a crea premisele

unei soluționări amiabile a litigiului.

Prin notificarea

depusă reclamanta a expus pretențiile sale, temeiul legal al acestora, data

convocării în vederea concilierii fiind propusă pentru data de 18 septembrie

reprezentantul legal T.T.D., fiind comunicată Ministerului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale la 28 august 2008 așa cum rezulta din confirmarea de primire

aflată la dosar. Calitatea de reprezentant a d-lui T.T.D. a fost probată de

reclamantă prin actul adițional la actul constitutiv al A.A.O. Bod autentificat

la 3 mai 2004 prin care persoana menționată a fost numită în funcția de

administrator și reprezentant legal al asociației. În acest context instanța

va, respinge ca neîntemeiată excepția prematurității.

Neîntemeiată este și

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale. Chiar dacă la data de 7 iunie 2001 a operat o transmitere

către Agenția Domeniilor Statului a tuturor drepturilor și obligațiilor ce

reveneau Ministerului Agriculturii, Alimentației, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale (ulterior Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale), împrejurarea

că reclamanta invocă norme ce țin de angajarea răspunderii civile a pârâtului

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale atât contractuale (prin referirea

la actul juridic încheiat cu acesta), cât și delictuale (prin invocarea disp.

art. 998 și urm. C. proc. civ.), face să existe o identitate între cel chemat

în judecată și cel care ar putea fi obligat la despăgubiri către reclamantă, în

temeiul prevederilor contractuale sau al normelor răspunderii civile

delictuale.

În ceea ce privește

prescripția dreptului material la acțiune, instanța reține că raporturilor

juridice dintre părți li se aplică dispozițiile din Decretul nr. 167/1958

referitoare la drepturile de creanță, în speță regulile privind curgerea

termenului de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune, definit de art. 3,

în condițiile art. 7 alin. (3), respectiv art. 8 din actul normativ amintit.

Trebuie arătat mai

întâi că reclamanta nu a putut indica în mod neechivoc, și nici instanța nu a

putut identifica în starea de fapt expusă, clauzele contractuale pe care le-ar

fi încălcat pârâții.

Contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001 reprezintă un act juridic

sinalagmatic, prin care a fost transmis reclamantei, la data plății avansului,

dreptul de proprietate asupra a 57.287 acțiuni deținute de Statul Român, prin

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor la SC D.C. SA. în condițiile

în care ultima tranșă a avansului a fost plătită prin ordinul de plată din 15

iunie 2001, aceasta este data la care a operat transferul dreptului de

proprietate asupra acțiunilor amintite către reclamantă.

Operând uno ictu la

data amintită, în lipsa unor obligații suplimentare ale pârâtului Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care să fi extins aria răspunderii sale

contractuale în calitate de vânzător, instanța reține că acesta datora

reclamantei doar garanțiile din pct. 7.2 din contract (Anexa nr. 1), precum și

obligațiile generale de predare a lucrului vândut (art. 1318 C. civ.), de

garanție a vânzătorului contra evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.) sau

contra viciilor lucrului vândut (art. 1352 și urm. C. civ.).

Reclamanta nu a făcut

dovada existenței în cauză a vreunei încălcări a normelor amintite: acțiunile

au fost transferate către noul proprietar, iar în condițiile în care nu se pune

problema viciilor lucrului vândut, constatând că nicio altă persoană nu a

revendicat pentru sine dreptul de proprietate asupra acțiunilor vândute,

tribunalul reține că termenul de prescripție de 3 ani pentru angajarea

răspunderii civile contractuale a pârâților începe să curgă la data de 15 iunie

2001, la care a operat transferul acțiunilor către reclamantă, el împlinindu-se

la data de 15 iunie 2004.

Evenimentul juridic

reprezentat de promovarea de către un terț a unei acțiuni în anularea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001 (Dosar nr.

7043/2005 al Tribunalului București, secția comercială) nu a întrerupt cursul

prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, pe de o parte acțiunea în

anularea contractului a fost promovată de altă persoană decât reclamanta, iar

pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin Decizia

nr. 1890 din 25 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, devenind

astfel incidentă situația reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr.

167/1958.

Cât privește data la

care a început să curgă termenul de 3 ani al prescripției dreptului material la

acțiunea în atragerea răspunderii civile delictuale, tribunalul reține,

potrivit înseși susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, că

începând din data de 12 iulie 2001 stabilită pentru ținerea adunării generale

pentru alegerea administratorului reclamanta a luat cunoștință de reticența

factorilor de decizie din cadrul SC D.C.SA în a-i permite accesul în incinta

societății. Deși reclamanta nu arată decât în mod generic că începând din iulie

2001 reprezentanții Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și cei ai

Agenției Domeniilor Statului au împiedicat-o să preia patrimoniul și

administrarea SC D.C. SA, în cererea de chemare în judecată sunt menționate

câteva acte materiale ce ar constitui, în opinia reclamantei, fapte ilicite în

sensul celor reclamate. Sunt individualizate astfel: mandatarea, în martie

2002, a SC D.C. SA de către pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale pentru întocmirea unui nou raport de evaluare în vederea privatizării

societății, deși aceasta era privatizată odată cu vânzarea a 70% din acțiuni;

înscrierea la data de 19 iulie 2001 în registrul comerțului a membrilor noului

consiliu de administrație, numiți prin ordin al Ministrului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale; instituirea procedurii speciale de administrare a SC D.C.

SA la 11 iulie 2005 prin Ordinul nr. 604 al Ministrului Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, moment din care, după cum afirmă chiar reclamanta, începe

procesul prăbușirii financiare a SC D.C. SA, prin uneltirea pârâților.

Prin raportare la

oricare dintre aceste date dreptul material la acțiune pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâților apare prescris la data învestirii

instanței, 31 octombrie 2008.

În mod similar,

cererea de rezolvire a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din data de 21

iunie 2011, este formulată mult dincolo de data la care s-a împlinit termenul

de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune, care a început să

curgă cel mai târziu la data transferării dreptului de proprietate asupra

acțiunilor - 15 iunie 2001, dacă s-ar avea în vedere situația existenței cauzei

de rezoluțiune la momentul contractării, sau data de 11 iulie 2005 la care s-a

instituit de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale o procedură

specială de administrare a SC D.C. SA, dacă ar fi avut în vedere cel puțin una

dintre acțiunile pârâtului prin care ar fi fost împiedicată reclamanta să își

exercite prerogativele ce decurg din calitatea sa de acționar. Pe cale de

consecință instanța va privi ca prescris și dreptul la acțiune în cererea

accesorie, de restituire a avansului sau a ratei de investiție făcută de

reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta A.A.O. Bod, solicitând instanței admiterea

apelului, anularea parțială a hotărârii atacate și, urmare a respingerii ca

neîntemeiate a excepției prescripției dreptului material la acțiune, trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinările

depuse la dosar, ambele intimate solicită respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă

nr. 199 din 27 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

admis apelul declarat de apelanta reclamantă A.A.O. BOD prin lichidator

judiciar SC C. SPRL cu sediul ales la SCPA "C.A.", în București, str.

I., sector 2, împotriva Sentinței comerciale nr. 21257 din 15 noiembrie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu

cu intimații Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția

Domeniilor Statului București, care a fost anulată și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Analizând actele și

lucrările dosarului, motivele de apel invocate, curtea constată că apelul este

fondat, pentru următoarele considerente:

La data de 5 iunie

2001 între apelantă, în calitate de vânzător și intimatul Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor în calitate de vânzător se încheie

contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect pachetul majoritar de acțiuni

al SC D.C. SA, reprezentând 70% din valoarea capitalului social.

Potrivit art. 3.1 din

contract, proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmitea de la vânzător

la cumpărător la data plății avansului, condiție îndeplinită de către

cumpărător, fapt confirmat de către Agenția Domeniilor Statului prin adresa nr.

42256/2011.

Ca urmare a achitării

avansului în urma căreia a operat transferul proprietății acțiunilor către

reclamanta cumpărătoare, aceasta începe demersurile pentru înscrierea calității

sale de acționar la Registrul Comerțului, demersuri lipsite de rezultat.

La scurtă vreme după

încheierea contractului, A.P.D. Ceptura solicită în instanță constatarea

nulității absolute a contractului.

În primă instanță,

prin Sentința civilă nr. 8757 din 3 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul

București, se constată nulitatea absolută a contractului, durata procesului

prelungindu-se urmare a declarării căilor de atac, finalizarea litigiului având

loc la data de 25 mai 2006 prin Decizia civilă nr. 1890 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 10144/1/2005, decizie prin care s-a

admis recursul apelantei, au fost modificate hotărârile pronunțate anterior,

respingându-se în mod irevocabil cererea de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 2001.

Ulterior pronunțării

deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 iunie 2006 apelanta

obține recunoașterea înscrierii în Registrul Comerțului a calității sale de

acționar la SC D.C. SA, dată de la care începe să-și exercite prerogativele

conferite de calitatea de acționar majoritar.

Pe parcursul

derulării proceselor purtate de către apelantă atât cu privire la

valabilitatea, contractului, cât și cu privire la înscrierea calității de

acționar, situația economică-financiară a SC D.C. SA evoluează în sens negativ,

astfel încât la data de 11 iulie 2005 se instituie administrarea specială, iar

la data de 12 decembrie 2006 se deschide procedura insolvenței în formă

generală.

Urmare a acestei

evoluții negative determinată de cauze apărute în perioada în care apelanta a

fost în imposibilitate de a-și exercita prerogativele conferite de calitatea sa

de proprietar asupra pachetului majoritar de acțiuni, aceasta solicită

instanței să se constate rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 5

iunie 2001, repunerea părților în situația anterioară și obligarea intimaților

la plata unor despăgubiri.

Prima instanță

constată că acțiunea este prescrisă reținând, că termenul de prescripție de 3

ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâților începe să

curgă la data de 15 iunie 2001, dată la care a operat transferul acțiunilor,

iar data de la care a început să curgă termenul de prescripție cu privire la

atragerea răspunderii civile delictuale este 11 iunie 2005, data la care s-a

instituit procedura specială de administrare asupra SC D.C. SA.

Curtea constată că

prima instanță a pornit de la o premisă eronată în ceea ce privește momentul de

la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Pentru a se considera

că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă este necesar ca

dreptul la acțiune să fie născut și actual.

Dreptul la acțiune al

apelantei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, s-a născut în

momentul în care aceasta a putut să-și exercite calitatea de acționar, ținând

seama de faptul că această calitate nu a putut fi exercitată nici scriptic,

fiind în imposibilitate de înregistrare la Registrul Comerțului și nici faptic.

Înscrierea în

registrul acționarilor reprezintă momentul de la care se consideră că apelanta

a dobândit calitatea de acționar al societății, și, în consecință, a dobândit

dreptul de acțiune în calitate de acționar.

În toată perioada în

care s-a aflat pe rolul instanțelor acțiunea prin care s-a contestat

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni în temeiul căruia

apelanta dobândea calitatea de acționar, cu atât mai mult cu cât, până la

momentul soluționării irevocabile, acest contract a fost declarat nul, apelanta

a fost în imposibilitate de a-și exercita prerogativele dreptului de

proprietate și, în consecință, orice drept la acțiune izvorând din această

calitate nu a putut fi valorificat pe calea unei acțiuni.

În consecință, curtea

constată că dreptul la acțiune al apelantei-reclamante s-a născut la data de 7

iunie 2006, data înregistrării definitive în Registrul Comerțului a calității

de acționar, astfel încât, în raport de data introducerii acțiunii 31 octombrie

2008, prescripția extinctivă nu a operat.

În temeiul art. 297

alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță a soluționat

procesul fără a intra în judecata fondului, curtea a admis apelul, a anulat

hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva Deciziei

civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 28259/3/2011, pârâții Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului

București au declarat recurs.

Recurentul pârât

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București, prin recursul formulat

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia instanței de apel

pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea

deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii ca temeinica

și legală a sentinței instanței de fond.

În criticile

formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurentul pârât a susținut

în esență următoarele:

Reclamanta are

dreptul și obligația să promoveze acțiunea în cadrul termenului de 3 ani

reglementat de art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și că în speță, față

de aceste dispoziții legale, termenul de prescripție începe să curgă de la data

transmiterii dreptului de proprietate asupra acțiunilor care este data de 15

iunie 2001, drept ce este afectat de modalități, conform art. 7 alin. (3) din

Decret.

Că în cauză, instanța

a stabilit irevocabil valabilitatea contractului și că nu pot fi reținute

susținerile reclamantei că acesta a fost lipsit de efecte pe perioada derulării

litigiului.

În consecință, cum

dreptul material la acțiune s-a născut la 15 iunie 2001 când s-a transferat

dreptul de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta avea obligația să

promoveze acțiunea cel mai târziu la data de 15 iunie 2004, termen calculat

potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut greșit că

dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut în momentul în care aceasta a

putut să-și exercite calitatea de acționar.

Reclamanta nu a făcut

dovada existenței în cauză a vreunei încălcări a prevederilor art. 1318, art.

1337, art. 1352 și urm. C. civ., cu privire la acțiunile transferate către noul

proprietar, că nicio altă persoană nu a solicitat pentru sine dreptul de

proprietate asupra bunului vândut, astfel că în speță se aplică termenul de

prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a

părților.

Prin recursul

declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâta Agenția

Domeniilor Statului București, arată că Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la

drepturile de creanță, respectiv a momentului la care s-a împlinit termenul de

3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale, care a stabilit că

termenul de la care curge prescripția este data de 7 iunie 2001.

Avându-se în vedere

faptul că reclamanta nu a dovedit existența în cauză a vreunei încălcări din

partea vânzătorului a obligațiilor contractuale în ceea ce privește transferul

dreptului de proprietate, acesta operând la data de 15 iunie 2001 data plății

ultimei tranșe a avansului, rezultă fără dubiu că la data investirii instanței,

31 octombrie 2008, dreptul material la acțiune era prescris.

Constatarea instanței

de apel cu privire la momentul în care reclamanta a putut să-și exercite

calitatea de acționar, nu ține de aspecte care să fie imputabile Agenția Domeniilor

Statului, aspecte care ar fi intervenit în derularea contractului și care

puteau duce la stoparea curgerii termenului de 3 ani de prescripție a dreptului

la acțiune.

În concluzie, față de

motivele formulate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii ca temeinică

și legală a sentinței instanței de fond.

Analizând Decizia

civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept

arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, s-a, constatat că

recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

București și Agenția Domeniilor Statului București sunt fondate, avându-se în

vedere următoarele considerente:

Deși în cauză au fost

formulate două recursuri, se constată că ambele recursuri critică decizia

recurată pentru aceleași considerente întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ, contest în care motivele de recurs invocate de recurente vor fi analizate

împreună.

Pretențiile

reclamantei sunt fie întemeiate pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 5 iunie 2001 încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor și A.A.O. Bod având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate

asupra unui număr de 57.207 acțiuni, reprezentând 70% din valoarea capitalului

social subscris al SC D.C. SA, fie justificate prin regulile ce țin de

antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului.

Întrucât recursurile

vizează nelegalitatea deciziei din apel doar sub aspectul excepției

prescripției, Înalta Curte, în limitele sesizării, se va pronunța numai pe

aspectul criticat.

Cât privește greșita

aplicare a dispozițiilor privind prescripția extinctivă, curtea apreciază

criticile ca întemeiate, instanța de apel făcând o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se

naște dreptul la acțiune, iar conform art. 7 alin. (3), dacă dreptul este sub

condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit

condiția.

Astfel, din actele

dosarului rezultă că, față de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5

iunie 2001, prin care a fost transmis reclamantei, la data plății avansului,

dreptul de proprietate asupra a 57.287 acțiuni deținute de Statul Român, prin Ministerului

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor la SC D.C. SA, iar ultima tranșă a

avansului a fost plătită prin ordinul de plată din 15 iunie 2001, se reține că

aceasta este data la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra

acțiunilor amintite către reclamantă.

În lipsa unor

obligații suplimentare ale pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale, care să fi extins aria răspunderii sale contractuale în calitate de

vânzător, operând uno ictu la data amintită, instanța reține că acesta datora

reclamantei doar garanțiile din pct. 7.2 din contract, anexa nr. 1, precum și

obligațiile generale de predare a lucrului vândut, art. 1318 C. civ., de

garanție a vânzătorului contra evicțiunii, art. 1337 și urm. C. civ., sau

contra viciilor lucrului vândut, art. 1352 și urm. C. civ., astfel că termenul

de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâților începe să curgă la

data de 15 iunie 2001, la care a operat transferul acțiunilor către reclamantă,

el împlinindu-se la data de 15 iunie 2004.

Inexistența în cauză

a vreunei încălcări a prevederilor art. 1318, art. 1337, art. 1352 și urm. C.

civ., cu privire la acțiunile transferate către noul proprietar, și faptul că

nicio altă persoană nu a solicitat pentru sine dreptul de proprietate asupra

bunului vândut, conduc la concluzia că în speță se aplică termenul de

prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a

părților.

În consecință, cum

dreptul material la acțiune s-a născut la 15 iunie 2001 când s-a transferat

dreptul de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta avea obligația să

promoveze acțiunea cel mai târziu la data de 15 iunie 2004, termen calculat

potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut greșit că

dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut în momentul în care aceasta a

putut să-și exercite calitatea de acționar.

Din această

perspectivă, raportarea instanței de apel, ca moment al nașterii dreptului la

acțiune și respectiv al începerii curgerii termenului de prescripție la

înscrierea reclamantei în registrul acționarilor, la data de 7 iunie 2006, de

la care se consideră că reclamanta a dobândit calitatea de acționar majoritar

al societății, și, în consecință, a dobândit dreptul de acțiune în calitate de

acționar, este greșită, în raport de prevederile art. 3.1 din contract, care

menționa faptul că proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmitea de la

vânzător la cumpărător la data plății avansului, condiție îndeplinită de către

cumpărător, fapt confirmat de către Agenția Domeniilor Statului prin adresa nr.

42256/2011.

Potrivit prevederilor

art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe

prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar

dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori un organ de

arbitraj, necompetent, iar conform art. 16 alin. (2) din același act normativ,

prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă

cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau

dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Art. 17 alin. (3) din

Decretul nr. 167/1958, menționează faptul că, în cazul în care prescripția a

fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau

printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cât

timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul

executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare.

Or, evenimentul

juridic reprezentat de promovarea de către un terț a unei acțiuni în anularea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001, de A.P.D.C., nu

a întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, pe de

o parte acțiunea în anularea contractului a fost promovată de altă persoană

decât reclamanta, iar pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost

respinsă prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, devenind astfel incidență situația reglementată de art. 16 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958, instanța stabilind irevocabil valabilitatea

contractului.

Cum reclamanta are

dreptul și obligația să promoveze acțiunea în cadrul termenului de 3 ani

reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că în

speță, față de aceste dispoziții legale, termenul de prescripție începe să

curgă de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acțiunilor care

este data de 15 iunie 2001, drept ce este afectat de modalități, conform art. 7

alin. (3) din Decret.

Cât privește data la

care a început să curgă termenul de 3 ani al prescripției dreptului material la

acțiune în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, prin raportare

la faptele ilicite enumerate de reclamantă care au împiedicat-o să preia

patrimoniul și administrarea SC D.C., se constată că acesta era prescris la

data investirii instanței la 31 octombrie 2008,

Și cererea de

rezolvire a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni 5 iunie 2001 din data de

21 iunie 2011, este formulată mult dincolo de data la care s-a împlinit

termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune, care a

început să curgă cel mai târziu la data transferării dreptului de proprietate

asupra acțiunilor, 15 iunie 2001, dacă s-ar avea în vedere situația existenței

cauzei de rezoluțiune la momentul contractării, sau data de 11 iulie 2005 la

care s-a instituit de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

procedura specială de administrare a SC D.C. SA, dacă ar fi avut în vedere cel

puțin una dintre acțiunile pârâtului prin care ar fi fost împiedicată

reclamanta să-și exercite prerogativele ce decurg din calitatea sa de acționar.

Prin raportare la

aspectele prezentate, se reține că dreptul material la acțiune pentru angajarea

răspunderii civile delictuale a pârâților apare prescris la data învestirii

instanței, 31 octombrie 2008, astfel că pe cale de consecință instanța va privi

ca prescris și dreptul la acțiune în cererea accesorie, de restituire a

avansului sau a ratei de investiție făcută de reclamantă.

În consecință,

reținând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale anterior

invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează să admită

recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

București și Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei civile

nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul declarat de

reclamanta A.A.O. Bod prin lichidator judiciar C.I. SPRL Brașov împotriva

Sentinței civile nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Admite recursurile

declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și

Agenția Domeniilor Statului București - împotriva Deciziei civile nr. 199 din

27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.A.O.

Bod prin lichidator judiciar C.I. SPRL Brașov împotriva Sentinței civile nr.

21257 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca

nefondat.

Cu opinie separată,

Respinge recursurile

declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și

Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2013.

Opinie separată

Contrar opiniei

majoritare, apreciez că recursurile declarate de pârâți, în aplicarea

dispozițiilor legale incidente, trebuie respinse pentru argumentele care

urmează.

Reclamanta a învestit

instanța de fond cu o acțiune în daune întemeiată pe reaua-credință a pârâtului

în executarea contractului de privatizare pe care l-a încheiat cu acesta la 5

iunie 2001 în temeiul H.G. nr. 97/2000 și O.U.G. nr. 198/1999, societatea

astfel privatizată, SC D.C. SA, figurând în Anexa nr. 1 la poziția 501 din

acest act normativ.

Privatizarea s-a

realizat prin vânzarea-cumpărarea de acțiuni reprezentând pachetul majoritar de

70% din valoarea capitalului social al societății SC D.C. SA, între părți

încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare acțiuni sus-menționat.

Instanța de fond a

respins acțiunea ca prescrisă, apreciind că dreptul material la acțiune a

început să curgă cu data de 15 iunie 2001, data plății avansului, când ar fi

operat transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, fiind fără

relevanță sub acest aspect, data la care reclamanta s-a înscris ca acționar în

registrul acționarilor, și tot lipsit de relevanță faptul că asupra

valabilității contractului s-a purtat un proces finalizat prin hotărâre

definitivă de admitere a cererii în nulitate, schimbată în urma soluționării

căii extraordinare de atac a recursului.

Instanța de apel prin

decizia atacată a apreciat drept greșită sentința tribunalului față de faptul

că dreptul la acțiune curge de la data la care reclamanta a devenit acționar

prin înscrierea în registrul acționarilor, 7 iunie 2006, sens în care a

anulat-o cu trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond.

Apreciez ca legală

decizia instanței de apel.

Este adevărat, astfel

cum reține și opinia majoritară, că prin art. 3.1 din contractul de

vânzare-cumpărare se stipulează în sensul că proprietatea asupra acțiunilor

vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data plății avansului,

avans care a fost plătit de reclamantă la data de 15 iunie 2001.

Numai că, nu s-a

observat prevederea contractuală subsecventă de la art. 14.5 din același

contract, conform căreia: "Prezentul contract are valoare de cesiune de

acțiuni, conform art. 98 alin. (1) din Legea societăților comerciale, nr.

31/1990, republicată".

Prin urmare, termenul

de prescripție nu curge, astfel cum a reținut instanța de fond a cărei hotărâre

a fost confirmată de opinia majoritară prin modificarea deciziei din apel, de

la data plății avansului conform art. 3.1 din contractul de privatizare,

respectiv de la data de 15 iunie 2001, ci de la data la care în condițiile

legii speciale reclamanta s-a înscris ca acționar în Registrul Comerțului, anume,

de la data de 7 iunie 2006, cum corect a stabilit instanța de apel, dată de la

care aceasta a devenit acționar, majoritar, în condițiile legii speciale, ale

Legii nr. 31/1990 republicată, cu drepturile aferente pe care numai această

lege le reglementează.

Obiectul contractului

de vânzare-cumpărare constituindu-l acțiuni ale societății supuse privatizării,

titluri de valoare, vânzarea fiind în raport de obiectul ei o vânzare specială,

pe care chiar părțile contractante au calificat-o drept cesiune de acțiuni în

condițiile art. 98 din Legea nr. 31/1990, transferul dreptului de proprietate

este supus regimului juridic stabilit de legea specială, art. 98 din Legea nr.

31/1990, iar nu regimului juridic de drept comun constituit de normele din C.

civ.: art. 1318, 1337, 1352 reținute de opinia contrară.

Statuarea de la art.

3.1 din contract era necesară pentru legitimarea demersurilor cumpărătorului în

dobândirea calității de acționar în condițiile Legii nr. 31/1990, astfel cum

părțile au reglementat prin art. 14.5 din contract.

Potrivit art. 98

alin. (1) din Legea nr. 31/1990, la care părțile fac trimitere în art. 14.5 din

contract, "Dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transmite prin

declarație făcută în registrul acționarilor emitentului, subscrisă de cedent și

de cesionar sau de mandatarii lor, și prin mențiunea făcută pe acțiune".

După cum, chiar

pârâtul descrie în concluziile scrise depuse la instanța de fond: "Prin

Încheierea judecătorului delegat Oficiului Registrului Comerțului Prahova nr.

7793 din 10 iulie 2006, reclamanta s-a înscris ca acționar în locul Agenției

Domeniilor Statului, la SC D.C.".

Anterior, datei la

care reclamanta a devenit acționar, asupra societății supusă privatizării,

instituția publică implicată, Ministerul Agriculturii - vânzător, a instituit

procedura administrării speciale în baza Legii nr. 137/2002, perspectivă din

care acesta nu a pierdut proprietatea pachetului majoritar de acțiuni obiect al

contractului de privatizare, demersurile reclamantei de a deveni ea proprietară

efectivă și reală prin înregistrarea în registrul acționarilor fiind fără

rezultat până la data de 10 iulie 2006.

Astfel, conform

Ordinului nr. 604/2005, publicat în M. Of. la 27 iulie 2005, emis de Ministerul

Agriculturii, Alimentației, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, s-a instituit

procedura specială la SC D.C. SA, măsură care potrivit art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 137/2002 se instituie la societățile aflate în proces de privatizare,

prin ordin al ministrului instituției publice implicate și care potrivit alin.

(6) încetează la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor,

în situația unei privatizări finalizate, iar conform alin. (7): "de la

data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor mandatul

administratorilor societății comerciale, aleși la propunerea instituției

publice implicate, încetează de drept", noul acționar majoritar numind un

administrator provizoriu.

Aplicarea măsurii

administrării speciale prevăzută de Legea nr. 137/2002 asupra societății supuse

privatizării prin contractul încheiat de părți în 5 iunie 2001, reprezintă

dovada certă și legală că transferul de proprietate asupra acțiunilor nu a

operat nici în baza clauzei art. 3.1 din contract, legal, pentru argumentele

expuse, nici nu era posibil, cum greșit reține sentința, dar nici în baza

clauzei art. 14.5 din contract, conform art. 98 din Legea nr. 31/1990, decât cu

data de 7 iunie 2006, când reclamanta a devenit acționar prin înscrierea

proprietății acțiunilor în registrul acționarilor.

Ca atare, în mod corect

instanța de apel a statuat că în raport de data la care reclamanta s-a înscris

ca acționar în registrul acționarilor: 7 iunie 2006, dată de la care aceasta a

dobândit proprietatea acțiunilor, în condițiile legii speciale, dreptul

material la acțiune nu era prescris la data sesizării instanței: 31 octombrie

2008, în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Chiar în condițiile

în care părțile nu ar fi reglementat regimul juridic al transmiterii dreptului

de proprietate asupra acțiunilor prin art. 14.5 din contract și ar fi existat

numai reglementarea art. 3.1 din contract, aceasta nu ar fi produs efecte

translative de proprietate deoarece o asemenea prevedere contravine legii

speciale care reglementează procedura de transmitere a dreptului de proprietate

asupra acțiunilor, or, potrivit art. 969 C. civ., numai convențiile conforme cu

legea au putere de lege între părțile contractante.

Totodată,

circumstanțele încheierii și executării contractului de privatizare se

constituie în elemente care l-au împiedicat pe reclamant să acționeze în

justiție, situație în care termenul de prescripție a început să curgă și din

perspectiva dreptului convențional tot de la data reținută de instanța de apel.

Astfel, în viziunea

pârâtului, instituția publică implicată în procesul de privatizare, contractul

de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni a fost inexistent de

vreme ce, aceeași societate SC D.C. SA care a figurat în Anexa nr. 1 a O.U.G.

nr. 198/1999 la poziția 501, act normativ în baza căruia a fost încheiat

contractul la 5 iunie 2001, figurează tot ca societate supusă privatizării în

Anexa nr. 1 a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale

ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu

destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, la poziția

496, lege publicată în M. Of. la 7 iunie 2001 și promulgată din 25 mai 2001.

De altfel, cu data de

21 iunie 2011 pârâtul Ministerul Agriculturii i-a comunicat reprezentantului

său în A.G.A. SC D.C. SA avizul pentru numirea în consiliul de administrație a

persoanei președintelui acestuia și a membrului său, iar prin Hotărârea nr.

21/2001, Agenția Domeniilor Statului hotărăște reluarea procesului de

privatizare a SC D.C. SA, hotărâre comunicată societății și A.P.D.C. la 1

martie 2002.

Totodată, prin

Decizia nr. 312 din 19 august 2005, Agenția Domeniilor Statului a numit în

condițiile Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării un administrator

special fiind instituită asupra societății privatizabile procedura

administrării speciale, aspect menționat deja.

În paralel,

încheierea judecătorului delegat al Oficiului Registrului Comerțului Prahova de

înscriere a reclamantului ca acționar majoritar în locul Ministerului

Agriculturii, pârâtului cocontractant, a fost modificată de Tribunalul Prahova

prin Decizia nr. 86 din 1 martie 2002 în sensul respingerii cererii

reclamantului de înscriere mențiuni ca urmare a admiterii recursului declarat

de A.P.D., acționar rămânând, deci, în continuare, Ministerul Agriculturii,

vânzătorul, Agenția Domeniilor Statului înregistrându-se ca acționar majoritar

prin încheierea judecătorului delegat de Oficiul Registrului Comerțului din 18

octombrie 2004.

A.P.D., după

încheierea contractului dintre reclamantă și pârât, a solicitat instanței

constatarea nulității absolute a acestuia, acțiune admisă de Tribunalul

București prin Sentința nr. 8757 din 9 noiembrie 2001. Această hotărâre prin

care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr.

x/2001 a fost desființată cu trimitere prin Decizia nr. 829 din 30 iulie 2002 a

Curții de Apel București iar în rejudecare, Tribunalul București prin Sentința

nr. 398 din 13 ianuarie 2004, a admis acțiunea și a constatat nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare, pronunțând aceeași soluție ca în primul

ciclu procesual.

Această sentință a

rămas definitivă prin Decizia nr. 391 din 11 mai 2005 a Curții de Apel

București, nulitatea contractului fiind astfel constatată prin hotărâre

definitivă.

Prin Decizia nr. 1890

din 25 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis însă recursurile

declarate inclusiv de reclamanta din cauza de față, pârâtă în acel dosar, cu

consecința modificării acesteia și respingerii acțiunii în nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Curtea europeană a

statuat cu privire la prescripție că, prin fixarea termenelor de prescripție se

urmărește scopul legitim al securității juridice împiedicând tribunalele să se

pronunțe plecând de la elemente de probă incerte și incomplete în virtutea

timpului scurs. Aplicarea rigidă a termenului de prescripție, fără a ține cont

de circumstanțe particulare ale cauzei împiedică însă pe reclamanți să facă uz

de acțiunea care le este în principiu disponibilă iar această limitare a

dreptului de acces la un tribunal este disproporționată în raport cu scopul

vizând garantarea securității juridice și bunei administrări a justiției,

(cauza Stango c Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 2009).

Drept urmare, și în

aplicarea dreptului convențional soluția instanței de apel în sensul că

acțiunea reclamantei nu este prescrisă, este corectă și legală, fiind evident

că faptele subsecvente încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni se

constituie în circumstanțe particulare de natură să o împiedice pe reclamantă să

facă uz de acțiunea în justiție la care are dreptul, context în care, soluția

de confirmare a sentinței prin care acțiunea a fost respinsă ca prescrisă

reprezenta conform art. 6 din Convenție, o limitare a dreptului de acces la un

tribunal.

Se mai impune

precizarea, că acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța este o acțiune

în răspundere contractuală, întemeiată pe contractul de privatizare, nu și o

acțiune în răspundere delictuală, aceasta din urmă fiind exclusă în prezența

unui contract valabil încheiat, că obiectul litigiului îl formează despăgubiri

pentru neexecutarea cu bună-credință a contractului, reclamanta nesolicitând

rezoluțiunea contractului de privatizare decât în al doilea ciclu procesual.

În concluzie, față de

considerentele care preced, apreciez că soluția legală este de respingere a

recursurilor declarate și de menținere ca legală de deciziei atacate.

Procesat de GGC - AS