ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 877/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, au fost respinse ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale, excepția prematurității acțiunii și cea a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale; a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune, fiind respinsă ca prescrisă acțiunea precizată și completată formulată de reclamanta A.A.O. Bod în contradictoriu cu pârâții Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Pretențiile reclamantei sunt fie întemeiate pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001 încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și A.A.O.

Bod având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 57.207 acțiuni, reprezentând 70% din valoarea capitalului social subscris al SC D.C. SA, fie justificate prin regulile ce țin de antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului. Ținând seama că atât operațiunile de vânzare-cumpărare de acțiuni reprezintă fapte de comerț obiective conexe în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 4 C. com., cât și de împrejurarea că faptele ilicite ale pârâtelor reclamate de A.A.O. Bod au fost săvârșite în calitatea de comerciant al acestor autorități, pretențiile deduse judecății au un caracter comercial.

Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nu este un act administrativ în sensul că art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 întrucât acesta nu are ca obiect punerea în valoare a unui bun proprietate publică, ci vânzarea-cumpărarea de acțiuni calificată de lege drept faptă de comerț. Litigiile care vizează valorificarea pretențiilor derivând din contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societăților comerciale aparțin, în consecință, jurisdicției comerciale. Incidente fiind prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. prin care se stabilește în favoarea tribunalului competența de soluționare a cererilor și proceselor în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mare de 100.000 RON, excepția necompetenței materiale va fi respinsă ca neîntemeiată.

Tribunalul constată că prin înscrisurile depuse reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. Procedura concilierii directe, instituită de art. 720 1 și urm. C. proc. civ., vizează, mai mult decât din punct de vedere formal, existența unui cadru procesual în care partea reclamantă să ofere părții pârâte posibilitatea de a lua la cunoștință despre pretențiile sale, izvorul și cuantumul lor și de a putea exprima un punct de vedere asupra acestora, eventual de a crea premisele unei soluționări amiabile a litigiului.

Prin notificarea depusă reclamanta a expus pretențiile sale, temeiul legal al acestora, data convocării în vederea concilierii fiind propusă pentru data de 18 septembrie 2008. Notificarea a fost făcută în numele asociației reclamante de către reprezentantul legal T.T.D., fiind comunicată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale la 28 august 2008 așa cum rezulta din confirmarea de primire aflată la dosar. Calitatea de reprezentant a d-lui T.T.D. a fost probată de reclamantă prin actul adițional la actul constitutiv al A.A.O. Bod autentificat la 3 mai 2004 prin care persoana menționată a fost numită în funcția de administrator și reprezentant legal al asociației. În acest context instanța va, respinge ca neîntemeiată excepția prematurității.

Neîntemeiată este și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Chiar dacă la data de 7 iunie 2001 a operat o transmitere către Agenția Domeniilor Statului a tuturor drepturilor și obligațiilor ce reveneau Ministerului Agriculturii, Alimentației, Pădurilor și Dezvoltării Rurale (ulterior Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale), împrejurarea că reclamanta invocă norme ce țin de angajarea răspunderii civile a pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale atât contractuale (prin referirea la actul juridic încheiat cu acesta), cât și delictuale (prin invocarea disp. art. 998 și urm. C. proc. civ.), face să existe o identitate între cel chemat în judecată și cel care ar putea fi obligat la despăgubiri către reclamantă, în temeiul prevederilor contractuale sau al normelor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța reține că raporturilor juridice dintre părți li se aplică dispozițiile din Decretul nr. 167/1958 referitoare la drepturile de creanță, în speță regulile privind curgerea termenului de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune, definit de art. 3, în condițiile art. 7 alin. (3), respectiv art. 8 din actul normativ amintit. Trebuie arătat mai întâi că reclamanta nu a putut indica în mod neechivoc, și nici instanța nu a putut identifica în starea de fapt expusă, clauzele contractuale pe care le-ar fi încălcat pârâții. Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001 reprezintă un act juridic sinalagmatic, prin care a fost transmis reclamantei, la data plății avansului, dreptul de proprietate asupra a 57.287 acțiuni deținute de Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor la SC D.C.

SA. în condițiile în care ultima tranșă a avansului a fost plătită prin ordinul de plată din 15 iunie 2001, aceasta este data la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor amintite către reclamantă. Operând uno ictu la data amintită, în lipsa unor obligații suplimentare ale pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care să fi extins aria răspunderii sale contractuale în calitate de vânzător, instanța reține că acesta datora reclamantei doar garanțiile din pct. 7.2 din contract (Anexa nr. 1), precum și obligațiile generale de predare a lucrului vândut (art. 1318 C. civ.), de garanție a vânzătorului contra evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.) sau contra viciilor lucrului vândut (art. 1352 și urm. C. civ.).

Reclamanta nu a făcut dovada existenței în cauză a vreunei încălcări a normelor amintite: acțiunile au fost transferate către noul proprietar, iar în condițiile în care nu se pune problema viciilor lucrului vândut, constatând că nicio altă persoană nu a revendicat pentru sine dreptul de proprietate asupra acțiunilor vândute, tribunalul reține că termenul de prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâților începe să curgă la data de 15 iunie 2001, la care a operat transferul acțiunilor către reclamantă, el împlinindu-se la data de 15 iunie 2004. Evenimentul juridic reprezentat de promovarea de către un terț a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001 (Dosar nr. 7043/2005 al Tribunalului București, secția comercială) nu a întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, pe de o parte acțiunea în anularea contractului a fost promovată de altă persoană decât reclamanta, iar pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, devenind astfel incidentă situația reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Cât privește data la care a început să curgă termenul de 3 ani al prescripției dreptului material la acțiunea în atragerea răspunderii civile delictuale, tribunalul reține, potrivit înseși susținerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, că începând din data de 12 iulie 2001 stabilită pentru ținerea adunării generale pentru alegerea administratorului reclamanta a luat cunoștință de reticența factorilor de decizie din cadrul SC D.C.SA în a-i permite accesul în incinta societății. Deși reclamanta nu arată decât în mod generic că începând din iulie 2001 reprezentanții Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și cei ai Agenției Domeniilor Statului au împiedicat-o să preia patrimoniul și administrarea SC D.C.

SA, în cererea de chemare în judecată sunt menționate câteva acte materiale ce ar constitui, în opinia reclamantei, fapte ilicite în sensul celor reclamate. Sunt individualizate astfel: mandatarea, în martie 2002, a SC D.C. SA de către pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale pentru întocmirea unui nou raport de evaluare în vederea privatizării societății, deși aceasta era privatizată odată cu vânzarea a 70% din acțiuni; înscrierea la data de 19 iulie 2001 în registrul comerțului a membrilor noului consiliu de administrație, numiți prin ordin al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale; instituirea procedurii speciale de administrare a SC D.C. SA la 11 iulie 2005 prin Ordinul nr. 604 al Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, moment din care, după cum afirmă chiar reclamanta, începe procesul prăbușirii financiare a SC D.C.

SA, prin uneltirea pârâților. Prin raportare la oricare dintre aceste date dreptul material la acțiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților apare prescris la data învestirii instanței, 31 octombrie 2008. În mod similar, cererea de rezolvire a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din data de 21 iunie 2011, este formulată mult dincolo de data la care s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune, care a început să curgă cel mai târziu la data transferării dreptului de proprietate asupra acțiunilor - 15 iunie 2001, dacă s-ar avea în vedere situația existenței cauzei de rezoluțiune la momentul contractării, sau data de 11 iulie 2005 la care s-a instituit de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale o procedură specială de administrare a SC D.C.

SA, dacă ar fi avut în vedere cel puțin una dintre acțiunile pârâtului prin care ar fi fost împiedicată reclamanta să își exercite prerogativele ce decurg din calitatea sa de acționar. Pe cale de consecință instanța va privi ca prescris și dreptul la acțiune în cererea accesorie, de restituire a avansului sau a ratei de investiție făcută de reclamantă. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A.A.O. Bod, solicitând instanței admiterea apelului, anularea parțială a hotărârii atacate și, urmare a respingerii ca neîntemeiate a excepției prescripției dreptului material la acțiune, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinările depuse la dosar, ambele intimate solicită respingerea apelului ca nefondat.

Prin Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A.A.O. BOD prin lichidator judiciar SC C. SPRL cu sediul ales la SCPA "C.A.", în București, str. I., sector 2, împotriva Sentinței comerciale nr. 21257 din 15 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimații Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului București, care a fost anulată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Analizând actele și lucrările dosarului, motivele de apel invocate, curtea constată că apelul este fondat, pentru următoarele considerente: La data de 5 iunie 2001 între apelantă, în calitate de vânzător și intimatul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor în calitate de vânzător se încheie contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect pachetul majoritar de acțiuni al SC D.C.

SA, reprezentând 70% din valoarea capitalului social. Potrivit art. 3.1 din contract, proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmitea de la vânzător la cumpărător la data plății avansului, condiție îndeplinită de către cumpărător, fapt confirmat de către Agenția Domeniilor Statului prin adresa nr. 42256/2011. Ca urmare a achitării avansului în urma căreia a operat transferul proprietății acțiunilor către reclamanta cumpărătoare, aceasta începe demersurile pentru înscrierea calității sale de acționar la Registrul Comerțului, demersuri lipsite de rezultat. La scurtă vreme după încheierea contractului, A.P.D. Ceptura solicită în instanță constatarea nulității absolute a contractului.

În primă instanță, prin Sentința civilă nr. 8757 din 3 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, se constată nulitatea absolută a contractului, durata procesului prelungindu-se urmare a declarării căilor de atac, finalizarea litigiului având loc la data de 25 mai 2006 prin Decizia civilă nr. 1890 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 10144/1/2005, decizie prin care s-a admis recursul apelantei, au fost modificate hotărârile pronunțate anterior, respingându-se în mod irevocabil cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 2001. Ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 7 iunie 2006 apelanta obține recunoașterea înscrierii în Registrul Comerțului a calității sale de acționar la SC D.C.

SA, dată de la care începe să-și exercite prerogativele conferite de calitatea de acționar majoritar. Pe parcursul derulării proceselor purtate de către apelantă atât cu privire la valabilitatea, contractului, cât și cu privire la înscrierea calității de acționar, situația economică-financiară a SC D.C. SA evoluează în sens negativ, astfel încât la data de 11 iulie 2005 se instituie administrarea specială, iar la data de 12 decembrie 2006 se deschide procedura insolvenței în formă generală. Urmare a acestei evoluții negative determinată de cauze apărute în perioada în care apelanta a fost în imposibilitate de a-și exercita prerogativele conferite de calitatea sa de proprietar asupra pachetului majoritar de acțiuni, aceasta solicită instanței să se constate rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din 5 iunie 2001, repunerea părților în situația anterioară și obligarea intimaților la plata unor despăgubiri.

Prima instanță constată că acțiunea este prescrisă reținând, că termenul de prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâților începe să curgă la data de 15 iunie 2001, dată la care a operat transferul acțiunilor, iar data de la care a început să curgă termenul de prescripție cu privire la atragerea răspunderii civile delictuale este 11 iunie 2005, data la care s-a instituit procedura specială de administrare asupra SC D.C. SA. Curtea constată că prima instanță a pornit de la o premisă eronată în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Pentru a se considera că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă este necesar ca dreptul la acțiune să fie născut și actual.

Dreptul la acțiune al apelantei, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, s-a născut în momentul în care aceasta a putut să-și exercite calitatea de acționar, ținând seama de faptul că această calitate nu a putut fi exercitată nici scriptic, fiind în imposibilitate de înregistrare la Registrul Comerțului și nici faptic. Înscrierea în registrul acționarilor reprezintă momentul de la care se consideră că apelanta a dobândit calitatea de acționar al societății, și, în consecință, a dobândit dreptul de acțiune în calitate de acționar.

În toată perioada în care s-a aflat pe rolul instanțelor acțiunea prin care s-a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni în temeiul căruia apelanta dobândea calitatea de acționar, cu atât mai mult cu cât, până la momentul soluționării irevocabile, acest contract a fost declarat nul, apelanta a fost în imposibilitate de a-și exercita prerogativele dreptului de proprietate și, în consecință, orice drept la acțiune izvorând din această calitate nu a putut fi valorificat pe calea unei acțiuni. În consecință, curtea constată că dreptul la acțiune al apelantei-reclamante s-a născut la data de 7 iunie 2006, data înregistrării definitive în Registrul Comerțului a calității de acționar, astfel încât, în raport de data introducerii acțiunii 31 octombrie 2008, prescripția extinctivă nu a operat.

În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, curtea a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 28259/3/2011, pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului București au declarat recurs. Recurentul pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București, prin recursul formulat întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii ca temeinica și legală a sentinței instanței de fond.

În criticile formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurentul pârât a susținut în esență următoarele: Reclamanta are dreptul și obligația să promoveze acțiunea în cadrul termenului de 3 ani reglementat de art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și că în speță, față de aceste dispoziții legale, termenul de prescripție începe să curgă de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acțiunilor care este data de 15 iunie 2001, drept ce este afectat de modalități, conform art. 7 alin. (3) din Decret. Că în cauză, instanța a stabilit irevocabil valabilitatea contractului și că nu pot fi reținute susținerile reclamantei că acesta a fost lipsit de efecte pe perioada derulării litigiului.

În consecință, cum dreptul material la acțiune s-a născut la 15 iunie 2001 când s-a transferat dreptul de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta avea obligația să promoveze acțiunea cel mai târziu la data de 15 iunie 2004, termen calculat potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut greșit că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut în momentul în care aceasta a putut să-și exercite calitatea de acționar. Reclamanta nu a făcut dovada existenței în cauză a vreunei încălcări a prevederilor art. 1318, art. 1337, art. 1352 și urm. C. civ., cu privire la acțiunile transferate către noul proprietar, că nicio altă persoană nu a solicitat pentru sine dreptul de proprietate asupra bunului vândut, astfel că în speță se aplică termenul de prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a părților.

Prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâta Agenția Domeniilor Statului București, arată că Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la drepturile de creanță, respectiv a momentului la care s-a împlinit termenul de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale, care a stabilit că termenul de la care curge prescripția este data de 7 iunie 2001. Avându-se în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit existența în cauză a vreunei încălcări din partea vânzătorului a obligațiilor contractuale în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate, acesta operând la data de 15 iunie 2001 data plății ultimei tranșe a avansului, rezultă fără dubiu că la data investirii instanței, 31 octombrie 2008, dreptul material la acțiune era prescris.

Constatarea instanței de apel cu privire la momentul în care reclamanta a putut să-și exercite calitatea de acționar, nu ține de aspecte care să fie imputabile Agenția Domeniilor Statului, aspecte care ar fi intervenit în derularea contractului și care puteau duce la stoparea curgerii termenului de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune. În concluzie, față de motivele formulate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.

Analizând Decizia civilă nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, s-a, constatat că recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului București sunt fondate, avându-se în vedere următoarele considerente: Deși în cauză au fost formulate două recursuri, se constată că ambele recursuri critică decizia recurată pentru aceleași considerente întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ, contest în care motivele de recurs invocate de recurente vor fi analizate împreună.

Pretențiile reclamantei sunt fie întemeiate pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001 încheiat între Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și A.A.O. Bod având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui număr de 57.207 acțiuni, reprezentând 70% din valoarea capitalului social subscris al SC D.C. SA, fie justificate prin regulile ce țin de antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenția Domeniilor Statului. Întrucât recursurile vizează nelegalitatea deciziei din apel doar sub aspectul excepției prescripției, Înalta Curte, în limitele sesizării, se va pronunța numai pe aspectul criticat.

Cât privește greșita aplicare a dispozițiilor privind prescripția extinctivă, curtea apreciază criticile ca întemeiate, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) și alin. (3) din Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar conform art. 7 alin. (3), dacă dreptul este sub condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția. Astfel, din actele dosarului rezultă că, față de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001, prin care a fost transmis reclamantei, la data plății avansului, dreptul de proprietate asupra a 57.287 acțiuni deținute de Statul Român, prin Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor la SC D.C.

SA, iar ultima tranșă a avansului a fost plătită prin ordinul de plată din 15 iunie 2001, se reține că aceasta este data la care a operat transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor amintite către reclamantă.

În lipsa unor obligații suplimentare ale pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care să fi extins aria răspunderii sale contractuale în calitate de vânzător, operând uno ictu la data amintită, instanța reține că acesta datora reclamantei doar garanțiile din pct. 7.2 din contract, anexa nr. 1, precum și obligațiile generale de predare a lucrului vândut, art. 1318 C. civ., de garanție a vânzătorului contra evicțiunii, art. 1337 și urm. C. civ., sau contra viciilor lucrului vândut, art. 1352 și urm. C. civ., astfel că termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâților începe să curgă la data de 15 iunie 2001, la care a operat transferul acțiunilor către reclamantă, el împlinindu-se la data de 15 iunie 2004. Inexistența în cauză a vreunei încălcări a prevederilor art. 1318, art. 1337, art. 1352 și urm. C. civ., cu privire la acțiunile transferate către noul proprietar, și faptul că nicio altă persoană nu a solicitat pentru sine dreptul de proprietate asupra bunului vândut, conduc la concluzia că în speță se aplică termenul de prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii civile contractuale a părților.

În consecință, cum dreptul material la acțiune s-a născut la 15 iunie 2001 când s-a transferat dreptul de proprietate asupra acțiunilor, reclamanta avea obligația să promoveze acțiunea cel mai târziu la data de 15 iunie 2004, termen calculat potrivit art. 103 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut greșit că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut în momentul în care aceasta a putut să-și exercite calitatea de acționar.

Din această perspectivă, raportarea instanței de apel, ca moment al nașterii dreptului la acțiune și respectiv al începerii curgerii termenului de prescripție la înscrierea reclamantei în registrul acționarilor, la data de 7 iunie 2006, de la care se consideră că reclamanta a dobândit calitatea de acționar majoritar al societății, și, în consecință, a dobândit dreptul de acțiune în calitate de acționar, este greșită, în raport de prevederile art. 3.1 din contract, care menționa faptul că proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmitea de la vânzător la cumpărător la data plății avansului, condiție îndeplinită de către cumpărător, fapt confirmat de către Agenția Domeniilor Statului prin adresa nr. 42256/2011.

Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori un organ de arbitraj, necompetent, iar conform art. 16 alin. (2) din același act normativ, prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. Art. 17 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, menționează faptul că, în cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare.

Or, evenimentul juridic reprezentat de promovarea de către un terț a unei acțiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 5 iunie 2001, de A.P.D.C., nu a întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, pe de o parte acțiunea în anularea contractului a fost promovată de altă persoană decât reclamanta, iar pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, devenind astfel incidență situația reglementată de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, instanța stabilind irevocabil valabilitatea contractului.

Cum reclamanta are dreptul și obligația să promoveze acțiunea în cadrul termenului de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, se constată că în speță, față de aceste dispoziții legale, termenul de prescripție începe să curgă de la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acțiunilor care este data de 15 iunie 2001, drept ce este afectat de modalități, conform art. 7 alin. (3) din Decret.

Cât privește data la care a început să curgă termenul de 3 ani al prescripției dreptului material la acțiune în atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, prin raportare la faptele ilicite enumerate de reclamantă care au împiedicat-o să preia patrimoniul și administrarea SC D.C., se constată că acesta era prescris la data investirii instanței la 31 octombrie 2008, Și cererea de rezolvire a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni 5 iunie 2001 din data de 21 iunie 2011, este formulată mult dincolo de data la care s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani al dreptului material la acțiune, care a început să curgă cel mai târziu la data transferării dreptului de proprietate asupra acțiunilor, 15 iunie 2001, dacă s-ar avea în vedere situația existenței cauzei de rezoluțiune la momentul contractării, sau data de 11 iulie 2005 la care s-a instituit de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale procedura specială de administrare a SC D.C.

SA, dacă ar fi avut în vedere cel puțin una dintre acțiunile pârâtului prin care ar fi fost împiedicată reclamanta să-și exercite prerogativele ce decurg din calitatea sa de acționar. Prin raportare la aspectele prezentate, se reține că dreptul material la acțiune pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților apare prescris la data învestirii instanței, 31 octombrie 2008, astfel că pe cale de consecință instanța va privi ca prescris și dreptul la acțiune în cererea accesorie, de restituire a avansului sau a ratei de investiție făcută de reclamantă. În consecință, reținând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale anterior invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. urmează să admită recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta A.A.O. Bod prin lichidator judiciar C.I. SPRL Brașov împotriva Sentinței civile nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu opinie majoritară: Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului București - împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta A.A.O. Bod prin lichidator judiciar C.I. SPRL Brașov împotriva Sentinței civile nr. 21257 din 15 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Cu opinie separată, Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București și Agenția Domeniilor Statului București împotriva Deciziei civile nr. 199 din 27 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2013. Opinie separată Contrar opiniei majoritare, apreciez că recursurile declarate de pârâți, în aplicarea dispozițiilor legale incidente, trebuie respinse pentru argumentele care urmează. Reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune în daune întemeiată pe reaua-credință a pârâtului în executarea contractului de privatizare pe care l-a încheiat cu acesta la 5 iunie 2001 în temeiul H.G. nr. 97/2000 și O.U.G. nr. 198/1999, societatea astfel privatizată, SC D.C. SA, figurând în Anexa nr. 1 la poziția 501 din acest act normativ. Privatizarea s-a realizat prin vânzarea-cumpărarea de acțiuni reprezentând pachetul majoritar de 70% din valoarea capitalului social al societății SC D.C.

SA, între părți încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare acțiuni sus-menționat. Instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, apreciind că dreptul material la acțiune a început să curgă cu data de 15 iunie 2001, data plății avansului, când ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor, fiind fără relevanță sub acest aspect, data la care reclamanta s-a înscris ca acționar în registrul acționarilor, și tot lipsit de relevanță faptul că asupra valabilității contractului s-a purtat un proces finalizat prin hotărâre definitivă de admitere a cererii în nulitate, schimbată în urma soluționării căii extraordinare de atac a recursului. Instanța de apel prin decizia atacată a apreciat drept greșită sentința tribunalului față de faptul că dreptul la acțiune curge de la data la care reclamanta a devenit acționar prin înscrierea în registrul acționarilor, 7 iunie 2006, sens în care a anulat-o cu trimiterea cauzei pentru rejudecare pe fond.

Apreciez ca legală decizia instanței de apel.

Este adevărat, astfel cum reține și opinia majoritară, că prin art. 3.1 din contractul de vânzare-cumpărare se stipulează în sensul că proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data plății avansului, avans care a fost plătit de reclamantă la data de 15 iunie 2001. Numai că, nu s-a observat prevederea contractuală subsecventă de la art. 14.5 din același contract, conform căreia: "Prezentul contract are valoare de cesiune de acțiuni, conform art. 98 alin. (1) din Legea societăților comerciale, nr. 31/1990, republicată". Prin urmare, termenul de prescripție nu curge, astfel cum a reținut instanța de fond a cărei hotărâre a fost confirmată de opinia majoritară prin modificarea deciziei din apel, de la data plății avansului conform art. 3.1 din contractul de privatizare, respectiv de la data de 15 iunie 2001, ci de la data la care în condițiile legii speciale reclamanta s-a înscris ca acționar în Registrul Comerțului, anume, de la data de 7 iunie 2006, cum corect a stabilit instanța de apel, dată de la care aceasta a devenit acționar, majoritar, în condițiile legii speciale, ale Legii nr. 31/1990 republicată, cu drepturile aferente pe care numai această lege le reglementează.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare constituindu-l acțiuni ale societății supuse privatizării, titluri de valoare, vânzarea fiind în raport de obiectul ei o vânzare specială, pe care chiar părțile contractante au calificat-o drept cesiune de acțiuni în condițiile art. 98 din Legea nr. 31/1990, transferul dreptului de proprietate este supus regimului juridic stabilit de legea specială, art. 98 din Legea nr. 31/1990, iar nu regimului juridic de drept comun constituit de normele din C. civ.: art. 1318, 1337, 1352 reținute de opinia contrară. Statuarea de la art. 3.1 din contract era necesară pentru legitimarea demersurilor cumpărătorului în dobândirea calității de acționar în condițiile Legii nr. 31/1990, astfel cum părțile au reglementat prin art. 14.5 din contract.

Potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, la care părțile fac trimitere în art. 14.5 din contract, "Dreptul de proprietate asupra acțiunilor se transmite prin declarație făcută în registrul acționarilor emitentului, subscrisă de cedent și de cesionar sau de mandatarii lor, și prin mențiunea făcută pe acțiune". După cum, chiar pârâtul descrie în concluziile scrise depuse la instanța de fond: "Prin Încheierea judecătorului delegat Oficiului Registrului Comerțului Prahova nr. 7793 din 10 iulie 2006, reclamanta s-a înscris ca acționar în locul Agenției Domeniilor Statului, la SC D.C.". Anterior, datei la care reclamanta a devenit acționar, asupra societății supusă privatizării, instituția publică implicată, Ministerul Agriculturii - vânzător, a instituit procedura administrării speciale în baza Legii nr. 137/2002, perspectivă din care acesta nu a pierdut proprietatea pachetului majoritar de acțiuni obiect al contractului de privatizare, demersurile reclamantei de a deveni ea proprietară efectivă și reală prin înregistrarea în registrul acționarilor fiind fără rezultat până la data de 10 iulie 2006. Astfel, conform Ordinului nr. 604/2005, publicat în M. Of.

la 27 iulie 2005, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentației, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, s-a instituit procedura specială la SC D.C. SA, măsură care potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 se instituie la societățile aflate în proces de privatizare, prin ordin al ministrului instituției publice implicate și care potrivit alin. (6) încetează la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, în situația unei privatizări finalizate, iar conform alin. (7): "de la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor mandatul administratorilor societății comerciale, aleși la propunerea instituției publice implicate, încetează de drept", noul acționar majoritar numind un administrator provizoriu.

Aplicarea măsurii administrării speciale prevăzută de Legea nr. 137/2002 asupra societății supuse privatizării prin contractul încheiat de părți în 5 iunie 2001, reprezintă dovada certă și legală că transferul de proprietate asupra acțiunilor nu a operat nici în baza clauzei art. 3.1 din contract, legal, pentru argumentele expuse, nici nu era posibil, cum greșit reține sentința, dar nici în baza clauzei art. 14.5 din contract, conform art. 98 din Legea nr. 31/1990, decât cu data de 7 iunie 2006, când reclamanta a devenit acționar prin înscrierea proprietății acțiunilor în registrul acționarilor.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a statuat că în raport de data la care reclamanta s-a înscris ca acționar în registrul acționarilor: 7 iunie 2006, dată de la care aceasta a dobândit proprietatea acțiunilor, în condițiile legii speciale, dreptul material la acțiune nu era prescris la data sesizării instanței: 31 octombrie 2008, în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Chiar în condițiile în care părțile nu ar fi reglementat regimul juridic al transmiterii dreptului de proprietate asupra acțiunilor prin art. 14.5 din contract și ar fi existat numai reglementarea art. 3.1 din contract, aceasta nu ar fi produs efecte translative de proprietate deoarece o asemenea prevedere contravine legii speciale care reglementează procedura de transmitere a dreptului de proprietate asupra acțiunilor, or, potrivit art. 969 C. civ., numai convențiile conforme cu legea au putere de lege între părțile contractante.

Totodată, circumstanțele încheierii și executării contractului de privatizare se constituie în elemente care l-au împiedicat pe reclamant să acționeze în justiție, situație în care termenul de prescripție a început să curgă și din perspectiva dreptului convențional tot de la data reținută de instanța de apel. Astfel, în viziunea pârâtului, instituția publică implicată în procesul de privatizare, contractul de vânzare-cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni a fost inexistent de vreme ce, aceeași societate SC D.C. SA care a figurat în Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 198/1999 la poziția 501, act normativ în baza căruia a fost încheiat contractul la 5 iunie 2001, figurează tot ca societate supusă privatizării în Anexa nr. 1 a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, la poziția 496, lege publicată în M. Of.

la 7 iunie 2001 și promulgată din 25 mai 2001. De altfel, cu data de 21 iunie 2011 pârâtul Ministerul Agriculturii i-a comunicat reprezentantului său în A.G.A. SC D.C. SA avizul pentru numirea în consiliul de administrație a persoanei președintelui acestuia și a membrului său, iar prin Hotărârea nr. 21/2001, Agenția Domeniilor Statului hotărăște reluarea procesului de privatizare a SC D.C. SA, hotărâre comunicată societății și A.P.D.C. la 1 martie 2002. Totodată, prin Decizia nr. 312 din 19 august 2005, Agenția Domeniilor Statului a numit în condițiile Legii nr. 137/2002 privind accelerarea privatizării un administrator special fiind instituită asupra societății privatizabile procedura administrării speciale, aspect menționat deja.

În paralel, încheierea judecătorului delegat al Oficiului Registrului Comerțului Prahova de înscriere a reclamantului ca acționar majoritar în locul Ministerului Agriculturii, pârâtului cocontractant, a fost modificată de Tribunalul Prahova prin Decizia nr. 86 din 1 martie 2002 în sensul respingerii cererii reclamantului de înscriere mențiuni ca urmare a admiterii recursului declarat de A.P.D., acționar rămânând, deci, în continuare, Ministerul Agriculturii, vânzătorul, Agenția Domeniilor Statului înregistrându-se ca acționar majoritar prin încheierea judecătorului delegat de Oficiul Registrului Comerțului din 18 octombrie 2004. A.P.D., după încheierea contractului dintre reclamantă și pârât, a solicitat instanței constatarea nulității absolute a acestuia, acțiune admisă de Tribunalul București prin Sentința nr. 8757 din 9 noiembrie 2001. Această hotărâre prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/2001 a fost desființată cu trimitere prin Decizia nr. 829 din 30 iulie 2002 a Curții de Apel București iar în rejudecare, Tribunalul București prin Sentința nr. 398 din 13 ianuarie 2004, a admis acțiunea și a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, pronunțând aceeași soluție ca în primul ciclu procesual.

Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr. 391 din 11 mai 2005 a Curții de Apel București, nulitatea contractului fiind astfel constatată prin hotărâre definitivă. Prin Decizia nr. 1890 din 25 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis însă recursurile declarate inclusiv de reclamanta din cauza de față, pârâtă în acel dosar, cu consecința modificării acesteia și respingerii acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni. Curtea europeană a statuat cu privire la prescripție că, prin fixarea termenelor de prescripție se urmărește scopul legitim al securității juridice împiedicând tribunalele să se pronunțe plecând de la elemente de probă incerte și incomplete în virtutea timpului scurs.

Aplicarea rigidă a termenului de prescripție, fără a ține cont de circumstanțe particulare ale cauzei împiedică însă pe reclamanți să facă uz de acțiunea care le este în principiu disponibilă iar această limitare a dreptului de acces la un tribunal este disproporționată în raport cu scopul vizând garantarea securității juridice și bunei administrări a justiției, (cauza Stango c Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 2009). Drept urmare, și în aplicarea dreptului convențional soluția instanței de apel în sensul că acțiunea reclamantei nu este prescrisă, este corectă și legală, fiind evident că faptele subsecvente încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni se constituie în circumstanțe particulare de natură să o împiedice pe reclamantă să facă uz de acțiunea în justiție la care are dreptul, context în care, soluția de confirmare a sentinței prin care acțiunea a fost respinsă ca prescrisă reprezenta conform art. 6 din Convenție, o limitare a dreptului de acces la un tribunal.

Se mai impune precizarea, că acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța este o acțiune în răspundere contractuală, întemeiată pe contractul de privatizare, nu și o acțiune în răspundere delictuală, aceasta din urmă fiind exclusă în prezența unui contract valabil încheiat, că obiectul litigiului îl formează despăgubiri pentru neexecutarea cu bună-credință a contractului, reclamanta nesolicitând rezoluțiunea contractului de privatizare decât în al doilea ciclu procesual. În concluzie, față de considerentele care preced, apreciez că soluția legală este de respingere a recursurilor declarate și de menținere ca legală de deciziei atacate. Procesat de GGC - AS