ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5559/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5559/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

civil de față:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22

august 2002, pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanții

S.P.S. și N.V. au chemat în judecată pe pârâții Comuna Mogoșoaia prin Primar,

SC A.M. SA și au solicitat obligarea pârâtelor să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul compus din construcție și terenul aferent

situat în comuna Mogoșoaia, șos. București - Târgoviște, județul Ilfov.

În motivarea acțiunii

s-a arătat de către reclamanți că sunt moștenitorii legali ai defunctului

N.S.S. în calitate de nepoți, conform certificatului de moștenitor nr. 774 din

14 iunie 1988 și a certificatului de moștenitor nr. 2342 din 24 octombrie 1994

emise de Notariatul de Stat Sector 1, respectiv Notariatul de Stat Sector 2.

Arătând că autorul

lor a dobândit în proprietate, conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 12109/1939 de Tribunalul Ilfov terenul pe care au fost

edificate o construcție și anexele gospodărești, însă în anul 1949 prin

Decretul nr. 83 de completare a Legii nr. 187/1945 imobilul revendicat împreună

cu anexele, inventarul și celelalte clădiri au trecut în proprietatea statului

în mod abuziv. Aceste aspect a rezultat din tabelul moșiilor expropriate de pe

cuprinsul județului Ilfov, din formularul de inventariere și din fișa de

definitivare nr. 887/comuna Mogoșoaia, așa încât patrimoniul agricol al

numitului N.S.S. a fost preluat în administrare de Direcția Gospodăriilor

Agricole de Stat al Comunei Mogoșoaia, iar ulterior de IAS Mogoșoaia; că

imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, iar ulterior în

anul 1990 imobilul a fost preluat ilegal în baza Legii nr. 15/1990 de către SC

A.M. SA.

Au mai arătat că

pârâtele au fost notificate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, însă fără

rezultat.

În drept au fost

invocate prevederile art. 480 C. civ.

Pârâta SC A.M. SA a

depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de calitate

procesuală pasivă, învederând că nu există identitate între imobilul solicitat

de reclamanți și imobilul care reprezintă proprietatea pârâtei, iar pe fondul

cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

S-a arătat în

întâmpinare că SC A.M. SA s-a înființat prin H.G. nr. 194/1991 prin

transformarea fostei IAS Mogoșoaia, preluându-se de la aceasta întreg

patrimoniul.

S-a mai arătat că

valoarea construcției face parte din capitalul social al societății, iar în

anul 2000 societatea s-a privatizat obținându-se certificat de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului, drept care a fost înscris în

Registrul de transcripțiuni de la Judecătoria Buftea.

Prin Sentința civilă

nr. 483 din 25 mai 2004 pronunțată de Tribunalul București a fost respinsă ca

neîntemeiată excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta

SC A.M. SA, fiind admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii, așa încât acțiunea

introdusă de reclamanți a fost respinsă ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă

nr. 1415/2005 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis apelul

declarat de reclamanți, cu consecința desființării Sentinței civile nr.

483/2004 dată de Tribunalul București, trimițându-se cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, soluție care a fost menținută de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia civilă nr. 3689 din 10 aprilie 2006.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut că deși reclamanții au înțeles să invoce în

drept dispozițiile art. 480 C. civ. este cert că inițierea acțiunii în justiție

a fost determinată de refuzul nejustificat al pârâtei SC A.M. SA de a răspunde

notificării ce i-a fost adresată.

Cum în raportul

juridic dedus judecății nu s-a făcut dovada că reclamanților le-a fost

soluționată notificarea, într-un fel sau altul, în termenul imperativ prevăzut

de art. 23 din Legea nr. 10/2001 - și care, în speță, a fost depășit - este

evident că, în raport cu art. 21 din Constituție, astfel cum a fost revizuită

prin Legea nr. 429/2003, reclamanții erau îndreptățiți să se adreseze instanței

de judecată, urmând ca aceasta să se pronunțe asupra calității de unitate

deținătoare și a celorlalte aspecte invocate în cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001,

republicată.

Astfel, în mod legal

instanța de apel a constatat, față de starea de fapt reținută, că acțiunea în

revendicare pe care reclamanții au înțeles să o formuleze era admisibilă -

acestora neputându-le fi îngrădit liberul acces la justiție până la

finalizarea, într-un termen nespecificat, a procedurii administrative - și a

dispus desființarea hotărârii tribunalului care a apreciat că acțiunea este

inadmisibilă, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Cu prilejul

rejudecării cauzei, la data de 31 ianuarie 2007 pârâta SC A.M. SA a formulat

cerere de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale solicitând să fie obligat, în cazul admiterii cererii

principale la restituirea valorii bunului cumpărat la prețul de circulație din

momentul pronunțării.

În motivele cererii

de chemare în garanție s-a arătat că pârâta a dobândit proprietatea imobilului

revendicat de reclamanți prin H.G. nr. 194/1991 prin care fosta IAS Mogoșoaia

s-a transformat în SC A.M. SA, preluând de la aceasta întregul patrimoniu.

În temeiul H.G. nr.

834/1991, pârâta a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 35

din 08 septembrie 2000 s-a realizat privatizarea societății, Ministerul

Agriculturii vânzând pachetul majoritar de acțiuni de 80,3667% din valoarea

capitalului social subscris la SC A.M. SA.

În lista de inventar

care a stat la baza întocmirii raportului de evaluare al societății, întocmit pentru

evaluarea prețului unei acțiuni este cuprinsă și clădirea și terenul aferent ce

face obiectul cererii de revendicare identificate sub denumirea "clădire

administrativă - sediu social".

Ca urmare a decesului

reclamantului N.V., survenit în cursul procesului a fost introdus în cauză

succesorul său - N.S., conform certificatului de moștenitor nr. 166 din 20

noiembrie 2006 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați "D.".

Chematul în garanție

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă

pe cererea de chemare în garanție iar pe fond a solicitat respingerea acesteia

ca neîntemeiată.

Tribunalul București,

secția a III-a Civilă, prin Sentința civilă nr. 1606 din 01 octombrie 2012 a

respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei SC A.M. SA, ca

neîntemeiată.

A respins cererea

principală de revendicare ca neîntemeiată.

Totodată a respins

cererea de chemare în garanție formulată împotriva chematului în garanție

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de

chemare în garanțe a Agenției Domeniilor Statului ca lipsită de interes.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că:

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 12109 din 20 martie

1939 - autorul reclamanților N.S.S. a dobândit în proprietate un teren de 3 ha

și 4.695 mp situat în comuna Mogoșoaia, județul Ilfov, constituind lotul nr. 5

din planul de parcelare al moșiei C. Mogoșoaia, fostă proprietate a lui G.P.

Reclamanții sunt

moștenitorii legali ai sus-numitului N.S.S. după cum atestă certificatul de

moștenitor nr. 774/1998 emis de Notariatul de Stat Sector 1, nr. 2342/1994

eliberat de Notariatul de Stat Sector 2 și nr. 166/2006 emis de Biroul

Notarilor Publici Asociați "D.".

Autorul reclamanților

a fost expropriat în baza Decretului nr. 83/1949 cu privire la o suprafață

totală de 14 ha teren arabil, vii, livezi, grădini zarzavaturi, situație care

rezultă și din formularul de inventariere și din fișa de definitivare nr. 877,

aferentă comunei Mogoșoaia.

Așa după cum a

rezultat din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației la data de 20 martie 2000,

pârâta A.M. SA deține în proprietate exclusivă suprafața de 149.973 mp teren,

din care suprafața de 8.593 mp sediul central situată pe șos. București -

Târgoviște, județul Ilfov.

Raportul de expertiză

tehnică întocmit în cauză a concluzionat în sensul că terenul revendicat de

reclamanți are o suprafață totală de 8.593 mp, iar prin măsurătorile de

verificare a rezultat că suprafețe înregistrate în documentația de bază a SC

A.M. SA corespund cu cele existente pe teren. S-a mai arătat în raportul

întocmit de expert că nu poate fi contestată identitatea între proprietatea

expropriată și cea solicitată prin cererea de revendicare pe baza documentației

existente la dosar, precizându-se că reclamanții nu au depus cartea funciară

aferentă anului 1940.

Prin completarea la

raportul de expertiză tehnică, întocmită pe baza planurilor cadastrale și a

reperelor din planul de parcelare s-a arătat că amplasamentul actual al

terenului situat în comuna Mogoșoaia, șos. București - Târgoviște, aflat în

patrimoniul SC A.M. SA se suprapune peste loturile 3, 4 și 5 și definite ca

"arabil sud-șosea" dobândite în perioada 1937 - 1939 de autorul

reclamanților prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.

18014/1937, 25671/1938 și 12109/1939.

Reclamanții au

formulat notificare către pârâta SC A.M. SA în conformitate cu prevederile

Legii nr. 10/2001 referitor la terenul ce formează obiectul cauzei de față,

însă fără rezultat.

Referitor la calitatea

procesuală pasivă a pârâtei SC A.M. SA, instanța a considerat că această

chestiune nu mai poate fi pusă în discuție întrucât problema a fost soluționată

în mod irevocabil, existând autoritate de lucru judecat în acest sens.

În ceea ce privește

fondul cauzei s-a constatat că reclamanții au promovat o cerere de revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., solicitând retrocedarea în natură

a imobilului compus din construcție și terenul aferent situat în comuna

Mogoșoaia, județul Ilfov.

Referitor la pârâta

SC A.M. SA, instanța a avut în vedere faptul că prin contractul nr. 35/2000 de

vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat între Ministerul Agriculturii și

Alimentației în calitate de vânzător și Asociația PAS - Sectorului Agricol

Ilfov Mogoșoaia s-a realizat privatizarea societății.

Ministerul

Agriculturii a vândut pachetul majoritar de acțiuni de 80,3667% din valoarea

capitalului social, iar prin certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației

la 20 martie 2000 s-a precizat că pârâta deține o suprafață exclusivă de

149.973 mp teren, din care 8.593 mp reprezintă sediul central, situație în

raport de care pârâta a formulat la 31 ianuarie 2007 cerere de chemare în

garanție a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Instanța a avut în

vedere și faptul că prin Decizia nr. 3689/2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a stabilit cu putere de lucru judecat că regimul juridic

al acțiunii ce a fost introdusă de către reclamanți în cauză este cel

reglementat de prevederile Legii speciale nr. 10/2001, instanța pronunțându-se

asupra calității de unitate deținătoare.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția

publică care a efectuat privatizarea.

Având în vedere

aceste norme legale și ținând cont de dispozițiile art. 20 din Legea nr.

15/1990 în raport de care bunurile imobile ce sunt revendicate de reclamanți au

fost incluse în patrimoniul societății, instanța a considerat că reclamanții nu

pot pretinde referitor la aceste bunuri decât acordarea măsurilor reparatorii

în echivalent, iar nu restituirea în natură cum s-a solicitat, în caz contrar

aducându-se atingere dreptului de proprietate al pârâtei precum și securității

raporturilor juridice civile.

Cum reclamanții nu au

formulat și un capăt subsidiar privind acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, instanța a respins cererea introdusă de reclamanți privind

revendicarea imobilului situat în Comuna Mogoșoaia, județul Ilfov, alcătuit din

construcție și terenul aferent.

Instanța a respins

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematului în

garanție Ministerul Agriculturii, pentru lipsă de calitate procesuală pasivă în

raport de prevederile Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților

comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a

statului cu destinație agricolă, urmare a acestui act normativ fiind înființată

Agenția Domeniilor Statului care a preluat drepturile și obligațiile care

vizează activitatea de privatizare și post-privatizare.

În ceea ce privește

chemarea în garanție a Agenției Domeniilor Statului, cerere formulată de

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale instanța a respins-o

ca lipsită de interes în condițiile în care reclamanții au solicitat doar

retrocedarea în natură a bunului imobil, iar nu acordarea de despăgubiri în

echivalent.

Prin Decizia civilă

nr. 80 A din 27 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins apelul

formulat de apelanții-reclamanți N.M., R.M., N.A.B., R.V., S.N.T., S.P., S.V.,

C.F. și R.V., împotriva Sentinței civile nr. 1606 din 01 octombrie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.

43326/3/2006*, în contradictoriu cu intimații - pârâți Comuna Mogoșoaia prin

Primar, SC A.M. SA și intimatul - chemat în garanție Ministerul Agriculturii

Pădurilor și Dezvoltării Rurale, ca nefondat.

Curtea, a reținut

caracterul nefondat al apelului, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel

este neîntemeiat deoarece prin Decizia civilă nr. 3689 din 10 aprilie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că deși reclamanții au înțeles

să invoce în drept dispozițiile art. 480 C. civ. este cert că inițierea

acțiunii în justiție a fost determinată de refuzul nejustificat al pârâtei SC

A.M. SA de a răspunde notificării ce i-a fost adresată.

Cum în raportul

juridic dedus judecății nu s-a făcut dovada că reclamanților le-a fost

soluționată notificarea, într-un fel sau altul, în termenul imperativ prevăzut

de art. 23 din Legea nr. 10/2001 - și care, în speță, a fost depășit - este

evident că, în raport cu art. 21 din Constituție, astfel cum a fost revizuită

prin Legea nr. 429/2003, reclamanții erau îndreptățiți să se adreseze instanței

de judecată, urmând ca aceasta să se pronunțe asupra calității de unitate

deținătoare și a celorlalte aspecte invocate în cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001,

republicată.

Astfel, în mod legal

instanța de apel a constatat, față de starea de fapt reținută, că acțiunea în

revendicare pe care reclamanții au înțeles să o formuleze era admisibilă -

acestora neputându-le fi îngrădit liberul acces la justiție până la

finalizarea, într-un termen nespecificat, a procedurii administrative - și a

dispus desființarea hotărârii tribunalului care a apreciat că acțiunea este

inadmisibilă, trimițând cauza spre rejudecare Tribunalului București.

De asemenea, prin

Decizia civilă nr. 140/A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6830 din 06 octombrie 2011 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a reținut că:

Instanța de fond a

analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva dispozițiilor art. 480

C. civ., cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, așadar cu referire la admisibilitatea unei acțiuni în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, constatând

că titlul pârâtei SC A.M. SA nu a fost anulat și că reclamanții au formulat o

notificare care nu a fost soluționată nici până la acel moment, caz în care

admiterea cererii reclamanților ar duce la încălcarea dreptului de proprietate

al pârâților chemați în judecată.

Or, instanța de fond,

în rejudecare tocmai aceste aspecte le-a avut în vedere, raportat însă la

precizările reclamanților privind temeiul de drept al acțiunii, dar și la

pretențiile acestora ce vizează numai restituirea în natură a imobilului.

Instanța de apel a

arătat că nici cel de al doilea motiv de apel nu este întemeiat. Acțiunea în

revendicare, prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

legii speciale nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun, cu

aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie soluționată și cu

respectarea condițiilor și prevederilor legii speciale, Legea nr. 10/2001,

care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice

regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Mai mult Curtea a

reținut că, în speță, intimata - pârâtă SC A.M. SA beneficiază de un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului (Roșca împotriva României),

confirmat de faptul că prin contractul nr. 35/2000 de vânzare-cumpărare de

acțiuni, încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației în calitate de

vânzător și Asociația PAS - Sectorului Agricol Ilfov Mogoșoaia s-a realizat

privatizarea societății, Ministerul Agriculturii vânzând pachetul majoritar de

acțiuni de 80,3667% din valoarea capitalului social, iar prin certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul

Agriculturii și Alimentației la 20 martie 2000 s-a precizat că pârâta deține o

suprafață exclusivă de 149.973 mp teren, din care 8.593 mp reprezintă sediul

central, situație în raport de care pârâta a formulat la 31 ianuarie 2007

cerere de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale.

Aceste acte nefiind

anulate, apelanții-reclamanți, chiar dacă sunt moștenitorii fostului proprietar

al imobilului preluat de stat, sunt numai beneficiarii unei speranțe legitime

de a obține despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în temeiul Decretului

nr. 92/1950 fiind îndreptățiți fie la restituirea prin compensare cu alte

bunuri ori servicii, fie la despăgubiri prin echivalent, reprezentând valoarea

de piață a imobilului, în temeiul dispozițiilor legii speciale la care de

altfel au apelat.

Prin Decizia nr.

33/2008 s-a statuat că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale au prioritate față de legea specială internă, numai

în cazul în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Statul Român, în

drept, să statueze asupra modalității de reparare a abuzurilor săvârșite în

perioada 04 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a stabilit că nu se restituie în natură,

ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate, dacă au fost

respectate condițiile cerute de lege.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.M., R.M., N.A.B., R.V., S.N.T., S.P.,

S.V., C.F., criticând soluția pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții au arătat

că au dovedit pe parcursul judecării cauzei faptul că sunt moștenitorii legali

ai lui N.S. Sergiu, care a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din

care face parte și imobilul revendicat, conform actelor depuse la dosar,

respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 18014/1937,

contractul de schimb autentificat cu nr. 25671/1938 și contractul de

vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 12109/1939. Așadar, și-au dovedit dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Imobilul a fost

naționalizat în 1949 prin Decretul nr. 83/1949 de completare a Legii nr.

187/1945, ceea ce demonstrează preluarea sa abuzivă de către statul român.

În cererea de recurs,

recurenții au enumerat probele administrate în cauză (expertize, înscrisuri,

procese-verbal, fișe cadastrale etc.), pentru a susține identitatea terenului

proprietatea antecesorilor cu terenul deținut de pârâtă.

Pe fondul recursului,

recurenții au arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii,

deoarece s-a raportat la un temei care, prin prisma soluțiilor anterioare,

irevocabile, privind admisibilitatea în cauză a acțiunii în revendicare, nu are

aplicabilitate în speță. Astfel, instanța de apel, însușindu-și considerentele

instanței de fond - care și-a întemeiat soluția de respingere pe dispozițiile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportate la art. 3 și art. 20 din

același act normativ, conduce în realitate la o inadmisibilitate, care însă a

fost mascată sub o aparență de analiză a fondului cauzei.

S-a mai invocat de

către recurenți că Legea nr. 10/2001 - în legătură cu care instanțele s-au

pronunțat în hotărârile rămase irevocabile doar prin prisma calității de

unitate deținătoare a intimatei-pârâte SC A.M. SA - nu prevede reguli speciale,

derogatorii, cu privire la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

Or, din moment ce în

cauză s-a statuat irevocabil că acțiunea în revendicare este admisibilă, instanța

de apel ca, de altfel, și instanța de fond, ar fi trebuit să procedeze la

compararea titlurilor pe care părțile din proces le invocă în susținerea

existenței dreptului de proprietate asupra imobilului, iar nu să facă aplicarea

unor norme speciale a căror incidență a fost suprimată prin Decizia nr.

3689/2006 pronunțată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ciclurile

procesuale anterioare, atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de

Casație și Justiție au stabilit fără echivoc că norma aplicabilă în

soluționarea fondului cererii este art. 480 C. civ., acțiunea reclamanților

fiind în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Din compararea

titlurilor pe care părțile, respectiv reclamanții și pârâta SC A.M. SA își

întemeiază dreptul de proprietate asupra imobilului teren și construcție,

rezultă că titlul reclamanților are preferință și, ca atare, acțiunea este

întemeiată.

Recurenții nu au

contestat valabilitatea titlului intimatei-pârâte SC A.M. SA și împrejurarea că

aceasta deține un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului. Acceptând însă că este admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe

art. 480 C. civ. 1865, titlul recurenților și titlul intimatei-pârâte ar trebui

comparate și acordată preferință celui care este mai bine caracterizat,

respectiv cel al reclamanților.

În schimb, în mod

eronat Curtea de apel a reținut că recurenții sunt beneficiarii numai a unei

speranțe legitime de a obține despăgubiri pentru imobilul preluat de către Stat

în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Recursul este

nefondat.

Examinând susținerile

recurenților, Înalta Curte constată că acestea se subsumează art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Analizând actele și

lucrările dosarului precum și susținerile părților se reține că hotărârea

pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod judicios

litigiul dedus judecății.

Este neîntemeiată

critica recurenților că instanțele anterioare trebuiau să se pronunțe asupra

unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în baza dispozițiilor

art. 480 C. civ., comparând titlurile părților.

Astfel, trebuie

subliniat că, într-un ciclu procesual anterior, prin Decizia civilă nr. 3689

din 10 aprilie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat cu

putere de lucru judecat că inițierea acțiunii în justiție a fost determinată de

refuzul nejustificat al pârâtei SC A.M. SA de a răspunde notificării ce i-a

fost adresată, în temeiul Legii nr. 10/2001, determinând astfel cadrul procesual

al soluționării cauzei.

În acest context,

faptul că instanța a statuat că acțiunea prin care se solicită restituirea în

natură a imobilului este admisibilă, înseamnă că instanța trebuia să o

analizeze pe fond, nu și că aceasta este întemeiată în raport de elementele

concrete ale raportului juridic dedus judecății.

Așadar, chiar dacă

recurenții au demonstrat pe parcursul judecării litigiului că sunt moștenitorii

celor care au deținut imobilul înainte de preluarea sa de către stat, iar

antecesorii lor au fost proprietarii acestuia, nu este suficient pentru a li se

acorda imobilul în natură.

Aspectele invocate de

recurenți în cererea de recurs demonstrează calitatea de persoane îndreptățite

la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de restituire, nu

posibilitatea de a obține retrocedarea imobilului.

Astfel, atâta timp

cât s-a stabilit că pârâta SC A.M. SA deține certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 2510, emis la data de

20 martie 2000, și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 35 din 08

septembrie 2000, încheiat cu Ministerul Agriculturii și Alimentației. SC A.M.

SA, situație necontestată de reclamanți, unitatea deținătoare este o societate

comercială privatizată.

În acest context,

recurenții nu pot obține restituirea în natură a imobilului din cauza

modalității de reglementare prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: "Pentru imobilele evidențiate în

patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute

la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii

de piață a imobilelor solicitate."

Așa fiind,

recurenții-reclamanți au dreptul la despăgubiri, conform textului menționat,

însă de vreme ce prin acțiunea introductivă de instanță au solicitat

restituirea în natură, cererea este nefondată pe acest aspect, demonstrându-se

că nu există temei legal pentru retrocedarea în natură a imobilului în litigiu.

Sunt nefondate și

criticile referitoare la faptul că reclamanții fiind proprietarii imobilului,

dreptul lor are preeminență asupra celui invocat de pârâtă, chiar dacă aceasta

din urmă are un bun în conformitate jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Astfel, instanța de

apel a avut în vedere că prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că

dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și libertăților

fundamentale au prioritate față de legea specială internă, numai în cazul în

care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Or, în speță, Înalta

Curte constată că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția

tribunalului, dând o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și

stabilind, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că

dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică

în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există

posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a

recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni

întemeiate pe dispozițiile C. civil, natura acțiunii formulate fiind, de

altfel, tranșată într-un ciclu procesual anterior.

În cauză, prin

rămânerea bunului în patrimoniul intimatei nu se încalcă speranța legitimă a

reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, deoarece se

asigură un echilibru între cele două părți, siguranța circuitului civil în

materia drepturilor de proprietate ale acestor imobile, dar și o reparație

corespunzătoare, conform legii speciale, foștilor proprietari.

Așa cum s-a menționat

în precedent, chiar dacă recurenții au demonstrat pe parcursul judecării

litigiului că sunt moștenitorii celor care au deținut imobilul în litigiu

înainte de anul 1945, această situație demonstrează calitatea de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul legii speciale de

restituire, nu posibilitatea de a obține retrocedarea în natură a imobilului.

Pe de altă parte, în

conformitate cu jurisprudența recentă a instanței europene, respectiv în

hotărârea Maria Atanasiu și alții contra României, publicată în M. Of. nr.

778/22.11.2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual, precizând că

existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane este în afara

oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În speță, recurenții

nu pot invoca o hotărâre judecătorească care să fie conformă cu accepțiunea

jurisprudenței europene în această materie. Reclamanții și-au întemeiat

pretenția dedusă judecății pe simpla speranță de a li se vedea recunoscută

supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care sunt de multă vreme în

imposibilitatea de a-l exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată

un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție și, în

consecință, recurenții nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor.

Așa fiind, în mod

corect a statuat instanța de apel că reclamanții sunt beneficiarii unei

speranțe legitime de a obține despăgubiri pentru imobilul preluat de stat în

temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind îndreptățiți, fie la restituirea prin

compensare cu alte bunuri ori servicii, fie la despăgubiri prin echivalent,

reprezentând valoarea de piață a imobilului, în temeiul dispozițiilor legii

speciale.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții N.M., R.M., N.A.B., R.V., S.N.T.,

S.P., S.V., C.F. împotriva Deciziei civile nr. 80 A din 27 martie 2013

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2013.

Procesat de GGC - GV