ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5678/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5678/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

fața, constata următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8

decembrie 2000, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamanta P.C.P.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC A.M. SA,

Consiliul Local al Comunei Mogoșoaia și V.G., ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și

pașnică posesie un teren, curte și grădină, intravilan, în suprafață de 9718

mp, pe care se află o construcție formată din trei camere și bucătărie și un

lot de șase camere, iar separat de terenul, un alt teren intravilan, în suprafață

de 2262 mp, și o construcție moară cu etaj și magazie în etaj din cărămidă și

beton armat, imobile situate în comuna Mogoșoaia, Județul Ilfov.

La data de 30

ianuarie 2001, pârâta SC A.M. SA a formulat cerere reconvențională prin care a

solicitat să se constate că până la data de 10 septembrie 1996 a fost deținător

precar al terenului și construcțiilor pe care le revendică reclamanta, și în

această calitate a efectuat mai multe construcții și reparații, iar în cazul

admiterii acțiunii să fie obligată reclamanta la plata actualizată a acestora

și instituirea unui drept de retenție până la achitarea integrală a sumei ce se

va stabili în urma administrării probatoriului.

Prin întâmpinare,

aceeași pârâtă a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, invocând excepția

lipsei calității procesuale active.

Tot la data de 30

ianuarie 2001, pârâta SC A.M. a formulat și cerere de chemare în garanție a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Fondului Proprietății de

Stat (F.P.S.), pentru că în cazul în care va cădea în pretenții să fie obligați

să o despăgubească cu sumele ce vor rezulta din evaluarea ce se va stabili pe

cale judecătorească, precum și a sumelor actualizate, plătite în baza celor

două contracte de vânzare-cumpărare nr. 1023 din 10 septembrie 1996 și nr. 449

din 29 iulie 1998 încheiate cu F.P.S.

La data de 13 martie

2001, pârâtul V.G. a depus la dosar întâmpinare, cerere reconvențională și

cerere de chemare în garanție a SC A.M.Z. SA.

Pe cale de excepție,

pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Prin cererea

reconvențională, pârâtul a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata

actualizată a imobilului în litigiu

Chemata în garanție

SC A.M.Z. SA a formulat întâmpinare la cererea reclamantei prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale active pentru capătul de cerere privind

revendicarea suprafeței de 2262 mp.

Prin încheierea de

ședință din data de 2 octombrie 2001 tribunalul a dispus în temeiul art. 47 din

Legea nr. 10/2001, suspendarea judecării cererii.

La data de 27 august

2010, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, motivat de

faptul ca procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată

definitiv, ocazie cu care a fost indicată chemata în garanție Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, în locul Fondului Proprietății de Stat.

La data de 16 iunie

2011, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a obiectului acțiunii, în

sensul că a solicitat revendicarea întregului teren aflat în proprietatea SC A.M.

SA și a terenului aflat în posesia pârâtului V.G. și a construcțiilor aferente.

Prin încheierea de

ședință din data de 18 noiembrie 2011, tribunalul a respins ca tardiv formulată

cererea precizatoare formulată de reclamantă, întrucât nu îndeplinește cerințele

art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și pentru că prin această cerere se invocă și

alte fapte și alte temeiuri pentru restituirea suprafeței de 20.000 mp, decât

cele indicate prin cererea de chemare în judecată din data de 8 decembrie 2001.

La termenul din 18

mai 2012, reclamanta P.C.P.R. și pârâtul V.G. au depus la dosar o tranzacție,

iar pârâtul V.G. a învederat că renunță la judecarea cererii de chemare în

garanție.

Prin Sentința civilă

nr. 1151 din 25 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Comunei

Mogoșoaia și în consecință a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind

formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a luat act

de tranzacția intervenită între reclamanta pârâtă și pârâtul reclamant V.G., în

nume propriu și ca reprezentat legal al SC A.A.G. SRL; a luat act de renunțarea

la judecată formulată de pârâtul reclamant V.G., a cererii reconvenționale și a

cererii de chemare în garanție față de SC A.M.Z. SA; a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu SC A.M. SA; a respins ca rămase fără

obiect cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție față de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, formulate de SC A.M. SA, și a respins ca

neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată față de pârâta SC A.M. SA.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ., că prioritară în soluționarea cauzei este excepția lipsei calității

procesule pasive a Consiliului Local al Comunei Mogoșoaia, întrucât în prezenta

cauză reclamanta nu a adus nicio dovadă din care să rezulte existența unui

raport juridic între reclamantă și această pârâtă și nici nu a precizat în ce

constau obligațiile pârâtei față de reclamantă, obligații care să provină fie

din lege, fie dintr-un raport juridic contractual.

Consiliul Local

Mogoșoaia ar fi putut avea calitate procesuală într-un litigiu întemeiat pe

Legea nr. 18/1991 sau într-un litigiu întemeiat pe o răspundere contractuală.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a constatat că în cursul judecății s-a încheiat o tranzacție între

reclamanta pârâtă și pârâtul reclamant V.G., în nume propriu și ca reprezentat

legal al SC A.A.G. SRL și în temeiul dispozițiilor art. 271 - 273 C. proc. civ.

a luat act de aceasta.

Ca urmare a

intervenirii tranzacției și a exprimării consimțământului expres formulat de

către pârâtul reclamant V.G., în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ.,

tribunalul a luat act de renunțarea acestuia la soluționarea cererii

reconvenționale și a cererii de chemare în garanție formulate față de SC A.M.Z.

SA.

Întrucât în prezenta

cauză a rămas de soluționat cererea reclamantei formulată față de SC A.M. SA,

tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamanta a solicitat, în calitate de moștenitoare a

foștilor proprietari B.E. și B.D., obligarea pârâtei SC A.M. SA să-i lase în

deplină proprietate și pașnică folosință un teren, curte și grădină,

intravilan, în suprafață totală de 9,718 mp, pe care se află o construcție de 3

camere și bucătărie, o altă construcție cu 2 camere, 2 săli și bucătărie și un

lot de alte 6 camere, iar separat de terenul menționat, un alt teren

intravilan, în suprafață de 2.262 mp, o construcție moară cu etaj și magazie cu

etaj, din cărămidă și beton armat, toate suprafețele de teren fiind situate în

com. Mogoșoaia.

În motivarea

acțiunii, reclamanta arată că imobilul a aparținut soților B.E. și B.D., care

au fost moșteniți de B.T.R., fiu, și M.A., fiică dintr-o căsătorie anterioară a

defunctei B.E., iar de pe urma acesteia din urmă a rămas ca unică moștenitoare

reclamanta din prezenta cauză.

S-a mai susținut că

bunurile ce formează obiectul prezentei cauze au fost preluate în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 83/1949, fiind expropriate.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., pe C. proc. civ., reclamanta

solicitând repararea integrală a prejudiciului prin retrocedarea imobilelor.

Pe baza expertizei

tehnice topografice efectuate în cauză s-a constatat că A.M. are în proprietate

o suprafață de 6.508 mp și construcțiile existente pe această suprafață, că pe

terenul proprietatea acestei pârâte "nu se află niciun fel de construcție

veche care a aparținut autoarei reclamantei, aceste construcții au dispărut

după anul 1971, fiind demolate ca urmare a uzurii foarte mari de 70 - 80% așa

cum reiese din procesul-verbal nr. 372 din 23 martie 1971".

S-a mai constatat că

pe locul vechilor construcții au fost edificate construcții noi, așa cum sunt

prezentate pe planul de situație, anexa 1 și anexa 3.

Aceste concluzii se

regăsesc atât în expertiza topografică efectuată de către expert tehnic ing.

M.C., cât și în raportul de expertiză efectuat de ing. Z.P. și schițele anexe.

Între reclamantă și

SC A.M. SA a mai avut loc un litigiu soluționat în mod definitiv prin Decizia

civilă nr. 480A din 06 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, pronunțată în Dosarul nr. 8421/2/2008.

Prima instanță a

constatat că în prezenta cauză a fost învestită cu o acțiune în revendicare

conform art. 480 - 481 C. civ., iar imobilul preluat în proprietatea statului

prin Decretul nr. 83/1949 face parte din categoria imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 și al căror regim juridic și

măsuri reparatorii sunt reglementate de Legea nr. 10/2001 și de art. 39 din

Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare.

Tribunalul a

constatat că imobilul a fost preluat prin expropriere, deci cu titlu, dar în

mod abuziv, iar pârâta, care are în patrimoniul său o porțiune din imobilul

teren proprietatea autorilor reclamantei, a edificat pe acest teren construcții

noi, astfel că din vechile construcții nu se mai regăsește niciuna.

Comparând cele două

titluri ale părților litigante, tribunalul a reținut că într-adevăr titlul

reclamantei provine de la adevărații proprietari, dar titlul pârâtei, deși

provine de la Stat, care a preluat imobilul în mod abuziv, a dobândit acest

imobil în procesul privatizării în temeiul dispozițiilor legale, respectiv H.G.

nr. 192/1991, că terenul se afla în proprietatea pârâtei înainte de momentul

privatizării, rezultând din cele două rapoarte de expertiză depuse la doar că

în prezent nicio construcție care a aparținut reclamantei la momentul preluării

de către Stat nu se mai regăsește pe terenul deținut de pârâta SC A.M. SA.

S-a mai constatat că

toate clădirile existente pe teren sunt clădiri noi, construite după anul 1971,

astfel încât în cauză devin incidente dispozițiile art. 11 pct. 4 din Legea nr.

10/2001 cu modificările ulterioare, în sensul că reclamanta poate obține doar

măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil, constatându-se că

noile construcții ocupă funcțional întreaga suprafață de teren.

De altfel, aceasta a

fost și soluția pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul sus-menționat

și care a dat câștig de cauză SC A.M. SA, chestiune readusă în discuție de către

reclamantă, dar confirmată de expertizele efectuate în prezenta cauză.

Tribunalul a respins

pe fond cererea reclamantei formulată în contradictoriu cu SC A.M. S.A,,

constatând că reclamanta are dreptul doar la măsurile reparatorii prin

echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul teren și

construcții deținute de către această pârâtă, astfel încât cererea

reconvenționala prin care s-a solicitat acordarea dreptului de retenție până la

achitarea integrală de către reclamantă a contravalorii lucrărilor de

construcție efectuate de pârâtă a rămas fără obiect.

Tot fără obiect a

rămas și cererea de chemare în garanție formulată de SC A.M. SA față de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Ministerul Finanțelor

Publice, deoarece cererea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, imobilul

teren și construcțiile situate pe acesta rămânând în proprietatea pârâtei.

Împotriva încheierii

de ședință din data de 18 noiembrie 2011 cât și a sentinței a declarat apel

reclamanta pârâtă.

Prin motivele de

apel, reclamanta a arătat că sentința este netemeinică și nelegală, pentru

următoarele considerente:

Instanța de fond nu a

ținut cont de probatoriile administrate în cauză, din care nu rezultă că

intimata ar avea vreun titlu de proprietate asupra imobilului teren în litigiu.

Astfel, instanța de

judecată, "comparând cele două titluri ale părților litigante"

apreciază că în cauză există un atare conflict între titluri, și în mod eronat

consideră că pârâta SC A.M. SA deține în proprietate imobilul în litigiu.

Raportată la

motivarea instanței, a solicitat să se constate că, în speță, imobilul - teren

în litigiu este deținut fără titlu de către pârâta SC A.M. SA, întrucât:

a) Prin Decizia nr.

272 din 08 martie 1971 Consiliul Popular al Municipiului București, în baza

prevederilor H.C.M. nr. 1971 din 13 decembrie 1970 privind înființarea

întreprinderilor și stațiunilor pentru mecanizarea agriculturii și organizarea

acestora și în temeiul art. 1 și 2 din Decretul nr. 409/1955, a transmis din

administrarea Consiliului Popular al Comunei Mogoșoaia în administrarea

Întreprinderii pentru Mecanizarea Agriculturii (art. 1 din decizie) suprafața

de 5.831 mp și construcțiile existente la acea dată, printre care și

imobilul-teren în litigiu. În același timp, art. 1 din Decretul nr. 409/1955,

care a stat la baza emiterii deciziei, prevede expres că "Transmiterea în

administrare a bunurilor proprietatea statului se face (...)".

b) în baza H.G. nr.

192/1991 privind înființarea unor societăți comerciale pentru mecanizarea

agriculturii și prestări de servicii în domeniul mecanizării agriculturii, s-a

înființat intimata SC A.M. SA. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 192/1991:

"Activul și pasivul stațiunilor pentru mecanizarea agriculturii și ale

trusturilor pentru mecanizarea agriculturii care își încetează activitatea se

preiau de către societățile comerciale nou înființate". Astfel, întregul

patrimoniu al întreprinderii pentru Mecanizarea Agriculturii s-a transmis în

baza actului normativ menționat către SC A.M. SA. Cum în patrimoniul

transmițătorului exista un drept de administrare asupra imobilului-teren în

litigiu, intimata nu putea dobândi decât același drept de administrare în

virtutea principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse

habet.

Față de cele mai sus

precizate, a solicitat să se constate că, înainte de momentul privatizării,

contrar soluției instanței, din documentele depuse la dosar rezultă că intimata

nu avea decât un drept de administrare și nu un drept de proprietate asupra imobilului-teren

în litigiu.

c) Totodată, în

procesul de privatizare, obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 1023 din 10 septembrie 1996 și nr. 449 din 29 iulie 1998 încheiate între

F.P.S și Asociația Salariaților "A.M." îl constituie transmiterea

proprietății acțiunilor deținute de F.P.S. în cadrul SC A.M. SA (art. 1 din

fiecare contract) și nu transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor

din patrimoniu. Astfel, în procesul de privatizare F.P.S. (antecesor al

A.V.A.S.) a vândut acțiunile deținute de stat în cadrul SC A.M. SA și nu

activele care fac parte din patrimoniul acesteia. Prin urmare, cele două

contracte nu fac nici pe departe dovada titlului sub care intimata deține

imobilul-teren în litigiu, întrucât prin aceste convenții s-au transmis doar

pachete de acțiuni, respectiv părți ale capitalului social, și nu active, ca și

corespondent al patrimoniului societății.

d) Ulterior, SC A.M.

SA a obținut, în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor

terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M

07 nr. 1731 din 10 decembrie 1996. Dar nici acest certificat nu face dovada

titlului de proprietate cu privire la imobilul-teren în litigiu, raportat la

următoarele considerente: - certificatul nu poate atesta existența unui drept

real de proprietate în patrimoniul SC A.M. SA, cât timp prin Decizia nr. 272

din 08 martie 1971 Consiliul Popular al Municipiului București i-a transmis

doar un drept de administrare asupra imobilului - teren în litigiu, deținerea

acestuia în perioada 1971 - 1996 făcându-se sub acest titlu; - certificatul de

atestare menționat a fost emis exclusiv în baza H.G. nr. 834/1991, act normativ

în baza căruia s-au evaluat terenurile în patrimoniul societăților comerciale

în vederea privatizării lor și în aplicarea prevederilor art. 19 și art. 20 din

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii

autonome și societăți comerciale.

Astfel cum stabilește

art. 19 din Legea nr. 15/1990, scopul emiterii acestor certificate l-a

constituit inventarierea patrimoniului unităților economice de stat supuse

transformării în societăți comerciale și evaluarea și stabilirea capitalului

societăților comerciale înființate pe această cale.

Totodată, potrivit

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale constituite

prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra

bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt

titlu.

Or, prin Decizia nr.

272 din 08 martie 1971 a Consiliului Popular al Municipiului București,

imobilul ce face obiectul cauzei a fost transmis către întreprinderea pentru

mecanizarea agriculturii - precursoare a SC A.M. SA, în administrare și nu în

proprietate. Prin urmare, imobilul în litigiu fiind transmis intimatei numai în

administrare, conform tezei a II-a din art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în

vigoare a legii, iar certificatul menționat nu poate atesta astfel un drept

inexistent în patrimoniul SC A.M. SA.

Prin urmare,

certificatul menționat se referă exclusiv la evaluarea patrimoniului SC A.M. SA

în vederea privatizării acesteia în aplicarea Legii nr. 15/1990 și nu poate fi

interpretat nici pe departe ca și titlu de proprietate.

Pe de altă parte,

acest certificat ce se pretinde titlu de proprietate a fost emis în condiții de

nelegalitate, după încheierea contractului de vânzare de acțiuni, deci după

privatizarea societății, în totală discordanță cu prevederile Legii nr.

15/1990, ce se referă doar la patrimoniul societăților cu capital de stat.

În consecință, față

de lipsa dovezii titlului de proprietate al intimatei asupra imobilului-teren

în litigiu, a solicitat să se constate că acesteia îi revine obligația legală

de predare a posesiei depline a imobilului. În acest sens, s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție "Imobilul, preluat de stat în mod

abuziv, este restituibil în natură de către societatea comercială deținătoare

în cazul în care privatizarea acesteia s-a realizat prin cumpărare de acțiuni,

și, ca urmare, a dobândit numai un drept de administrare, iar nu unul de

proprietate conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990" (Decizia nr.

5275 din 23 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în B.C. nr. 2/2005, p. 35).

În mod eronat

instanța de fond a reținut în cauză aplicabilitatea art. 11 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, considerând că are dreptul doar la măsuri reparatorii prin

echivalent.

Art. 11 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 se referă la situația imobilelor preluate cu titlu valabil,

prevăzând că: "în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent pentru întregul imobil".

Așadar, din

dispozițiile mai sus citate reiese suficient de clar că se acordă măsuri

reparatorii prin echivalent doar în anumite condiții: în situația în care

imobilul ar fi fost preluat de stat cu titlu valabil și în situația în care

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ar fi ocupat funcțional întregul

imobil-teren afectat.

În speța dedusă

judecății, dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, nu sunt

aplicabile, întrucât acțiunea are ca temei juridic prevederile dreptului comun

și nici nu se putea altfel, întrucât Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la

aproape doi ani după introducerea acțiunii.

În cauza de față,

părțile și instanța au făcut aplicarea prevederilor art. 46 din Legea nr.

10/2001, care au oferit reclamantei posibilitatea de a culege beneficiile

acestei legi speciale, de a suspenda litigiile aflate pe rolul instanțelor la

data apariției legii până la soluționarea definitivă a procedurilor impuse de

legea specială. Această normă este singura aplicabilă în acest dosar și a fost

solicitată a fi aplicată de către reclamantă, instanța admițând inițial

suspendarea cauzei în 2001, iar ulterior, după finalizarea procedurilor

administrative și judecătorești, în anul 2010, a repus cauza pe rol pentru a

soluționa prezentul litigiu întemeiat pe dreptul comun, respectiv art. 3, 480,

481, 998 C. civ.

Chiar dacă în cauză

ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, a solicitat să se constate că

instanța a făcut o greșită aplicare a acestor norme, în speța dedusă judecății

cele două condiții impuse de textul menționat nefiind îndeplinite:

a) imobilul - teren

și clădiri - a fost preluat fără titlu valabil de către stat, din cel puțin

două considerente:

- preluarea

imobilului în litigiu de către stat s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor

prevăzute în actul normativ în baza căruia s-a făcut exproprierea - Decretul

nr. 83/1949 pentru completarea Legii nr. 187/1945, care prevedea la art. 3

alin. (1) lit. h) și art. 4 că trec în proprietatea statului suprafețele de

teren agricol care depășesc 50 ha, în această suprafață fiind incluse

construcțiile, conacele, livezile etc.

În anul 1949, în baza

decretului menționat, numitului B.D., autor al apelantei P.C.P.R., i s-a

naționalizat imobilul-teren în suprafață de 49 ha și construcții aflate pe

acesta în suprafață de 699,42 mp. Or, în raport de faptul că autorul apelantei,

B.D., deținea în proprietate la momentul preluării o suprafață mai mică de

teren, respectiv 49 ha, ne aflăm în fața unei preluări abuzive fără titlu

valabil.

- deposedarea în baza

decretului menționat s-a făcut și fără plata unei despăgubiri, astfel încât

imobilele preluate în baza acestui decret se înscriu în situațiile acoperite de

art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001.

b) lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea imobilului-teren în litigiu nu ocupă funcțional

întregul teren afectat.

Astfel, conform

raportului de expertiză efectuat de expert tehnic ing. Z.P., "SC A.M. SA

are în proprietate o suprafață de teren de 6.508 mp și construcțiile existente

pe acest teren" (pag. 3 din raport). Suprafețele construite ale clădirilor

se găsesc în tabelul de la pct. 7.2., astfel cum se indică în pag. 4 din

raport. Pe proprietatea SC A.M. SA terenul revendicat se regăsește pe o

suprafață de 5150 mp conform raportului de expertiză efectuat de M.C. Însumată,

suprafața totală a clădirilor este de 1908 mp și, prin urmare, nu se poate

susține că în cauză lucrările ocupă întregul teren afectat. Prin urmare, nu

este îndeplinită condiția impusă de art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001,

potrivit căruia lucrările trebuie să ocupe întregul teren afectat.

De asemenea, în speță

nu este îndeplinită nici condiția ca lucrările să ocupe în mod funcțional

imobilul-terenul afectat. Dimpotrivă, clădirile sunt dezafectate oricărei

utilități economice și nu sunt pe de parte funcționale, în sensul prevăzut de

lege. Astfel cum rezultă din raportul de expertiză menționat, clădirile (în

special clădirea C1, pag. 3) prezintă degradări constând în fisuri la pereți,

crăpături, iar în privința foselor septice nu se poate stabili cu exactitate

dacă acestea sunt funcționale.

În măsura în care

instanța va trece peste argumentele mai sus invocate, a solicitat să se

constate că instanța de fond nu a luat în considerare și posibilitatea de

restituire în natură a suprafeței de imobil-teren neocupate de clădiri

edificate de intimată. Apreciază că restituirea în natură parțială a imobilului-teren

neocupat de clădiri se impune în cauză față de dispozițiile art. 11 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la

încheierea de ședință din data de 18 noiembrie 2011, prin care instanța de fond

a respins ca tardivă cererea precizatoare formulata la data de 16 iunie 2011, a

arătat că o apreciază ca nelegală și netemeinică pentru următoarele

considerente:

în mod eronat cererea precizatoare ca fiind tardiv formulată, raportat la

prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. calificând-o în mod greșit ca

fiind cerere modificatoare. În acest context, nemaifiind la prima zi de

înfățișare, o atare calificare a cererii precizatoare drept cerere

modificatoare a condus și la soluția respingerii ei ca tardiv formulate.

În realitate, în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

potrivit cărora "cererea nu se socotește modificată, când reclamantul

mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii". Cum în speță, prin

cererea precizatoare, reclamanta nu a modificat obiectul cererii, ci s-a

limitat exclusiv la a-și majora suprafața pe care o revendică de la 11.980 mp

la 20.000 mp, nu se mai justifică raportarea pe care a făcut-o instanța de fond

la prima zi de înfățișare.

instanța de fond a considerat că prin cererea precizatoare s-au invocat alte

fapte și temeiuri pentru restituirea suprafeței de 20.000 mp decât cele

indicate prin cererea de chemare în judecată. Dimpotrivă, reclamanta și-a

argumentat cererea de majorare a câtimii obiectului cererii inițiale invocând

două contracte de vânzare-cumpărare prin care autorul său a achiziționat

suprafața totală de teren de 6 ha 6860 mp și raportat la suprafața totală

deținută de acesta, a considerat că în speță se impune o expertiză topo pentru

identificare exactă a suprafeței revendicate. Referirea din cererea

precizatoare la cele două contracte de vânzare-cumpărare nu este de natură a

schimba temeiul juridic și implicit cadrul procesual și prin urmare nu

justifică, din această perspectivă, calificarea cererii drept una

modificatoare.

Având în vedere

argumentul instanței în respingerea acțiunii, respectiv aplicabilitatea în

speță a prevederilor Legii nr. 10/2001, a solicitat să se constate că a se da

putere de lucru judecat acestui raționament echivalează cu neanalizarea pe fond

a cauzei deduse judecății, respectiv aplicabilitatea în speță sau nu a

dreptului comun, art. 3, 480, 481 și 998 C. civ. Mai mult, în situația în care

instanța ar fi analizat cauza din prisma dreptului comun ar fi trebuit să aibă

în vedere prevederile art 489 și următoarele C. civ. cu privire la dreptul de

accesiune imobiliară, cu regulile statornicite în această secțiune, solicitate

a fi aplicate de către pârât prin cerere reconvențională.

Astfel, în mod cu

totul nelegal în materia acțiunilor în revendicare, instanța a constatat

preferabilitatea dreptului de proprietate a reclamantei, precum și

nevalabilitatea dreptului de proprietate al statului, însă a considerat un

motiv suficient de respingere a acțiunii existența unor ruine fără valoare

economică și fără utilitate comercială, de vreme ce atât C. civ., cât și legea

specială reglementează în amănunt această situație de fapt.

Prin Decizia civilă

nr. 40 A din 14 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, în majoritate, a respins apelul

formulat de reclamanta P.C.P.R. împotriva Sentinței civile nr. 1151 din 25 mai

2012 și a încheierii de ședință din data de 18 noiembrie 2011 pronunțate de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Cu opinia separată,

în sensul admiterii apelului schimbării în parte a sentinței în sensul că:

admite acțiunea în parte în contradictoriu cu pârât SC A.M. SA și o obligă să

restituie imobilul teren în suprafață de 6508 mp.

Desființează în parte

sentința și trimite cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție

formulată de SC A.M. SA, menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură a unui teren, curte

și grădină, intravilan, în suprafață totală de 9.718 mp, pe care se află o

construcție de trei camere și bucătărie și un lot de alte șase camere, precum

și a unui alt teren intravilan, în suprafață de 2.262 mp și a unei construcții

moară cu etaj și magazie cu etaj din cărămidă și beton armat, toate suprafețele

de teren cu construcții fiind situate în comuna Mogoșoaia.

Titlul de proprietate

invocat de reclamantă este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 19463/1939 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, prin

care autorul său, B.D. a dobândit 3½ pogoane (17.500 mp, conform

expertizei efectuate în cauză de expert M.C.) pădure, având următoarele laturi și

vecinătăți: "a/. Pe șoseaua București - Târgoviște o lățime de 25 m.l.

măsurați dela hotarul proprietăței Inginer B.D., b/. Latura de hotar vecin cu

proprietatea Ing. B.D. în lungime de 400 m.l., c/. Fundul pădurii în lățime de

50 m.l. vecină cu proprietatea Ing. B.D., d/. Latura dinspre hotarul cu pădurea

proprietatea N.S. fost N.G.P. pe o lungime de 300 m.l., măsurată dinspre fundul

pădurii în spre șoseaua București - Târgoviște; e/. O latură care pleacă

perpendicular de la terminarea celor 300 m.l. spre proprietatea Ing. B.D. în

lungime de 25 m.l., latură care este perfect paralelă cu linia șoselei

București - Târgoviște; f/. O latură care plecă din punctul terminus a celor 25

m.l. de la punctul spre șosea, perfect paralelă cu latura dela punctul b în lungime

de 100 m.l. și care latură se termină în șoseaua București - Târgoviște".

Este adevărat că în schița anexă este indicată o suprafață de 20.000 mp, însă

aceasta este una aproximativă, de vreme ce terenul nu formează un dreptunghi

complet cu lungimea de 400 m și lățimea de 50 m, pentru că un teren având la

rândul său forma unui dreptunghi cu lățimea de 25 m și lungimea de 100 m a

rămas în proprietatea vânzătorului. În plus, atât din actul de vânzare

cumpărare, cât și din schiță rezultă că terenul forestier dobândit se

învecinează la nord-vest și la nord-est cu o suprafață mult mai mare de teren

aparținând cumpărătorului.

În cartea funciară

veche nr. 700 a comunei Mogoșoaia, B.D. figurează cu patru parcele învecinate:

963 (în suprafață de 5 ha 5.308 mp - pădure intravilan), 964 (în suprafață de

7.362 mp - teren cu curte intravilan și construcțiile în stânga intrării corp

principal având 3 camere, bucătărie - la 8 m distanță alt corp cu 2 camere de

locuit, 2 săli, bucătărie, în mijloc alt corp cu 6 camere, toate cu fundațiile

beton, zidurile cărămidă, acoperite cu tablă; în curte mai sunt construite din

lemn, acoperite cu tablă: un șopron - porumbar și una magazie; în față, dreapta

intrării, este construită din cărămidă acoperită cu tablă, uzina - rezervorul

de apă), 965 (în suprafață de 2.356 mp - grădină intravilan) și 966 (în

suprafață de 2.262 mp - teren cu curte, intravilan, pe care se găsesc

construcțiile: moară cu etaj; în spatele morii magazie cu etaj, ambele având

fundație beton, ziduri din cărămidă și beton armat, acoperite cu tablă). În

cartea funciară mai apar menționate parcelele 975/1 (în suprafață de 0.1452 mp

- drum particular intravilan), 976/2 (în suprafață de 35 ha și 8.868 mp), 977

(în suprafață de 3.234 mp - drum particular intravilan) și 978 (în suprafață de

34 ha și 7.275 mp - teren arabil intravilan.

Din "Procesul

verbal de exproprierea proprietății Ing. B.D. din comuna Mogoșoaia, județul

Ilfov, în baza Decretului 83/1948" rezultă că au fost expropriate "48

hectare conform planului de însămânțări și planurile moșiei, 6 hectare pădure,

0,25 hectare leguminoase, 0,25 hectare vie și 0,50 hectare suprafața unde se

află conacul".

Reclamanta a

solicitat inițial restituirea parcelelor 964 și 965 (total 9.718 mp) și 966

(2.262 mp), deci 11.980 mp, suprafețele însumate ale celor patru parcele

învecinate fiind de 67.288 mp

Prin notificarea

trimisă sub nr. 899 din 14 august 2001 prin executor judecătoresc I.V.,

reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a

imobilului construcție și teren, ce a fost expropriat în temeiul Decretului nr.

83/1949, constând în: teren intravilan, construcții și curte ce cuprind un corp

având 3 camere și bucătărie; la 8 metri distanță alt corp cu 2 camere de

locuit, 2 săli și bucătărie; în mijloc un alt corp cu 6 camere, toate cu

fundațiile de beton, ziduri de cărămidă, acoperite cu tablă: un șopron porumbar

și o magazie; în dreapta intrării o uzină - rezervorul de apă. Descrierea

corespunde parcelei nr. 964 din cartea funciară veche nr. 700 a comunei

Mogoșoaia.

Prin dispoziția nr.

144 din 22 decembrie 2004, SC A.M. SA a respins notificarea ca neîntemeiată, cu

motivarea că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 societatea era

privatizată integral și statul sau o altă autoritate a administrației centrale

sau locale nu dețineau nicio acțiune la acesta, fiind astfel incidente

prevederile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

într-o asemenea situație persoana îndreptățită are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, iar notificarea se adresează instituției publice

implicate care a efectuat privatizarea - Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului (fostul Fond al Proprietății de Stat).

La data de 11

februarie 2005, reclamanta a formulat contestație prin care a solicitat

anularea acestei dispoziții, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 741/2005 (număr unic 5044/3/2005).

Prin Sentința civilă

nr. 301 din 06 martie 2006 pronunțată în acest dosar, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis în parte contestația, a anulat în parte

dispoziția contestată, a obligat intimata SC A.M. SA să înainteze notificarea

nr. 899 din 14 august 2001 prin care se solicită restituirea în natură a imobilului

situat în comuna Mogoșoaia, Șos. București - Târgoviște nr. 178, județul Ilfov,

către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru a propune

măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și de plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv și a respins cererea de restituire în natură a imobilului ce face

obiectul notificării ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere dispozițiile Legii

nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005,

având în vedere faptul că situația juridică născută prin emiterea dispoziției

sub imperiul legii civile, a Legii nr. 10/2001 nemodificate, produce efecte

juridice sub imperiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005 și deci nu se poate vorbi de o încălcare a principiului

"tempus regit actum".

Prin Decizia civilă

nr. 286 din 24 aprilie 2007 apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost

respins, înlăturându-se cu aceeași motivare reglementarea inițială a Legii nr.

10/2001, anterioară adoptării Legii nr. 247/2005, care făcea distincția între

imobilele preluate cu titlu valabil și cele fără titlu. Totodată, s-a reținut

că terenul ce formează obiectul notificării se află în patrimoniul intimatei,

iar construcțiile au suferit modificări. Astfel cum rezultă din schița

întocmită în acel dosar de expert O.T.M., terenul în litigiu se identifică cu

întregul teren deținut de SC A.M. SA, (învecinat la nord și la vest cu Ocolul

Silvic Buftea, la est cu SC A.M. și la sud cu șos. București - Târgoviște), în

suprafață de 6.457 mp.

Prin Decizia civilă

nr. 5707 din 10 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul

declarat de reclamantă împotriva acestei decizii, a fost casată decizia

recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. În

motivare, s-a constatat, pe de o parte, faptul că aplicarea imediată a legii

noi la o situație în curs de desfășurare, corectă din punctul de vedere al

dreptului intern, contravine în speță dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, întrucât

la data adoptării Legii nr. 10/2001 reclamanta a dobândit o speranță legitimă

constând în aceea că va beneficia de dispozițiile art. 7, 9 și următoarele din

lege, speranță legitimă dată și de o jurisprudență constantă, iar pe de altă

parte că, pe parcursul soluționării recursului, sesizată fiind într-o altă

cauză cu excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a pronunțat

Decizia nr. 83 din 8 iulie 2008. Instanța supremă a mai reținut că este necesar

să se stabilească cu exactitate care este suprafața de teren liberă, care poate

fi restituită în natură, ce construcții din cele vechi, preluate de la autorul

reclamantei, se mai află încă pe teren și care construcții au suferit

modificări substanțiale, în sensul legii, sau au fost nou edificate după

preluarea terenului de către stat.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 480A din 06 iulie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

8421/2/2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, analizând

posibilitatea ca imobilul solicitat de reclamantă să fie restituit în natură,

că pe terenul preluat de la autorul reclamantei nu mai există construcții

vechi, toate construcțiile fiind edificate după preluarea abuzivă și că noțiunea

de "teren liber" are o accepție proprie în contextul Legii nr.

10/2001, care nu coincide cu sfera noțiunii de "teren liber de

construcții", niciuna din variantele de restituire în natură propuse de

expert neputând fi luate în considerare.

În fine, prin Decizia

civilă nr. 4482 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat

împotriva acestei decizii, fără a reaprecia situația de fapt stabilită în

fazele procesuale anterioare.

Prin notificarea

trimisă sub nr. 4001 din 09 octombrie 2001 prin B.E.J. B.R.B., reclamanta a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul art. 27

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în comuna Mogoșoaia,

jud. Ilfov, ce a fost expropriat în baza Decretului nr. 83/1949, compus din:

teren intravilan pe o suprafață de 0,2356 ha, pe care se găseau construcțiile:

moară cu etaj, în spatele morii: magazie cu etaj, ambele având fundații de

beton, ziduri din cărămidă și beton armat, acoperite cu tablă. Descrierea

corespunde parcelei nr. 966 din cartea funciară veche nr. 700 a comunei

Mogoșoaia, iar suprafața parcelei nr. 965.

Prin Decizia nr. 385

din 14 noiembrie 2007 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului a fost declinată competența de soluționare a notificării către

Primăria Mogoșoaia, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu

motivarea că imobilul revendicat a fost expropriat în temeiul Decretului nr.

83/1949.

La data de 29 decembrie

2007, reclamanta a formulat contestație prin care a solicitat anularea acestei

decizii, care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a

civilă, sub nr. 47431/3/2007.

Prin Sentința civilă

nr. 1569 din 13 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată contestația, invocând dispozițiile art. 39 din Legea

nr. 18/1991, potrivit cărora reconstituirea terenurilor agricole trecute în

proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949 se face în condițiile

acestui act normativ, precum și faptul că imobilul litigios nu se află în

patrimoniul unei unități privatizate prin Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, ci al unei societăți comerciale cu răspundere limitată, cu

specific agricol.

Prin Decizia civilă

nr. 251A din 07 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul, apreciind și că, dacă suprafața de teren pretinsă

reprezintă diferența de la suprafața totală expropriată în anul 1949 la

suprafața reconstituită potrivit Legii nr. 18/1991, înseamnă ca regimul juridic

al acestui teren este același cu al celorlalte loturi, pentru care apelanta a

primit titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.

Potrivit mențiunilor

făcute în sistemul informatizat Ecris, prin Decizia nr. 2423 din 17 martie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat.

În concluzie, conform

celor expuse anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că

parcela nr. 964, parte din terenul revendicat în prezenta cauză (alături de

parcelele nr. 965 și 966), se identifică cu întregul teren aflat în posesia

pârâtei SC A.M. SA (teren care potrivit expertizei completate efectuate în

prezenta cauză de expert M.C. are însă suprafața de 6.508 mp), iar nu doar cu o

parte din aceasta (concluzie la care ajunsese în cauza de față expertul M.C.,

ce a indicat că din terenul în litigiu aceasta ocupă o suprafață de 5.050 mp).

Pe de altă parte,

având în vedere și faptul că pârâta nu mai deține în zonă nicio altă suprafață

de teren, aspect reținut atât pe baza expertizei efectuate în prezenta cauză,

cât și a celei din Dosarul nr. 8421/2/2008 față de vecinătățile indicate, se

constată că imobilul ce face obiectul apelului se identifică cu cel pentru care

prin Sentința civilă nr. 301 din 06 martie 2006 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că

reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și de plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv.

Este de menționat și

faptul că aspectele reținute la pct. 1.3 nu mai prezintă importanță în cadrul

prezentului apel, care vizează exclusiv soluția pronunțată în ce privește

cererea formulată în contradictoriu cu SC A.M. SA, soluție referitoare la un

alt teren decât cel care a făcut obiectul notificării adresate Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului (parcela nr. 966)

Față de împrejurarea

că acțiunea a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

în cauză nu este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008,

prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială" numai cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Curtea

reține că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii

civile.

Problema care s-a

ridicat în cauză, dată fiind adoptarea Legii nr. 10/2001 în cursul soluționării

acțiunii în revendicare, este aceea a aplicării legii în timp.

Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul dispozițiilor art.

480 C. civ., s-a născut dreptul proprietarului neposesor la acțiune pentru a

solicita restituirea bunului de la posesorul neproprietar, iar Legea nr.

10/2001 nu constituie, sub aspectul instituirii unui nou criteriu de

preferabilitate, norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării

sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept

material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul

aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v.

Croația, paragraful 81). Un asemenea raționament a fost expus de Curtea

Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 1.354 din 20 octombrie 2010 (pct. 4)

și poate fi avut în vedere mutatis mutandis și în prezenta cauză.

Într-adevăr, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta

reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și

noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare

într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de

către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de

importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva

Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv

acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei

"evidente și imperioase justificări a interesului general" a fost

"umplerea unui vid juridic", adică îndreptarea unei situații create

printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a

considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu

puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată

(cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie

2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei,

hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului

egalității armelor, reținând că "intervenția legiuitorului avusese ca scop

înlăturarea unei erori de tehnică legislativă".

Asemenea situații

excepționale nefiind incidente în cauză, în soluționarea cauzei trebuie avută

în vederea legea în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în

judecată.

Nici formularea de

către reclamantă a unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 nu exclude de

la aplicare dreptul comun în materie de revendicare, întrucât pentru ipoteza

acțiunilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

însuși actul normativ în discuție a permis, prin art. 47 (în prezent 46),

folosirea ambelor căi procedurale, cu condiția suspendării uneia dintre ele. În

această situație, reclamanta a optat pentru formularea notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001, ceea ce a condus la suspendarea acțiunii în revendicare

formulate la 08 decembrie 2000, în temeiul art. 47 (în prezent 46) din Legea

nr. 10/2001, prin încheierea din 02 octombrie 2001, iar ulterior, după

epuizarea procedurii administrative și a căilor de atac formulate în instanță,

a solicitat repunerea cauzei pe rol și continuarea procesului început în anul

2000.

În raport de cele

expuse anterior, cadrul juridic în care trebuie soluționată acțiunea este dat

de art. 480 C. civ. Conform dispozițiilor de drept substanțial de drept comun,

deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de

specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu

se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea

acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în

revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în

jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară

titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe

reguli în acest sens, a căror rațiune o constituie stabilirea apartenenței

dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește în patrimoniul ultimei

persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept

conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Aplicarea regulilor

de drept consacrate în materia revendicării imobiliare presupune compararea

titlurilor de proprietate prezentate de către părți. Dacă titlurile lor provin

de la autori diferiți se compară între ele drepturile autorilor de la care

provin titlurile. Această soluție, care corespunde în cea mai mare măsură

principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât

ceea ce îi aparține, asigurând astfel respectarea efectivă a dreptului de

proprietate asupra bunului în discuție, trebuie aplicată ori de câte ori este

posibil, pentru a identifica, pe cât posibil, care din titlurile de proprietate

anterioare invocate de părți nu a avut de fapt aptitudinea de a transmite

dreptul de proprietate, o asemenea situație fiind certă de vreme ce nu pot exista

doi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiași bun, exceptând

bineînțeles modalitățile juridice ale acestui drept, problemă care însă nu s-a

pus în cauză.

Comparând titlurile

de proprietate invocate de către părți, se constată că nu există două șiruri

distincte de transmiteri succesive, ci unul singur, situație în care dacă

există o succesiune de transmiteri valabile ale dreptului de proprietate de-a

lungul timpului, ultimul titlu este preferabil întrucât reflectă o situație

ulterioară, iar dacă unul dintre actele juridice încheiate de-a lungul timpului

nu a avut aptitudinea de a transmite dreptul de proprietate, acesta se

regăsește în patrimoniul celui din urmă înstrăinător conform actului respectiv.

Cu alte cuvinte, ultima persoană care deține un titlu de proprietate valabil

obținut într-un șir de transferuri succesive intervenite cu respectarea legii

este recunoscută ca fiind proprietarul bunului, în vreme ce persoanele care au

participat la actele juridice ulterioare nu au putut dobândi dreptul în

discuție.

Nicio altă modalitate

de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți nu corespunde

într-o asemenea situație principiului de drept pe care trebuie să îl reflecte

acțiunea în revendicare.

În cauză însă,

subsecvent constatării dreptului apelantei reclamante la obținerea unor măsuri

reparatorii în condițiile indicate anterior (pct. I), aceasta nu mai are

calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu,

cel care face obiectul apelului.

Astfel, deși este

corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să

triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la

care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se

regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece în temeiul prin Sentinței civile

nr. 301 din 06 martie 2006 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. 5044/3/2005, definitivă și irevocabilă, a avut loc o

transformare în