ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1968/2016

Decizia nr. 1968/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC „A.” SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș - Activitatea de Inspecție Fiscală, suspendarea executării Deciziei de impunere referitoare la obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-AG 1102 din 30 iulie 2014, până la soluționarea acțiunii de anulare a acesteia.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 158 din 18 noiembrie 2014, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-AG 1102/30 iulie 2014, până la soluționarea acțiunii de anulare de către instanța de fond, reținând îndeplinirea condițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, contrar celor reținute de prima instanță, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Astfel, aprecierile intimatei-reclamante cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat.

Totodată, susținerile intimatei potrivit cărora prin executarea actului administrativ s-ar aduce vătămări atât de ordin financiar, cât și în plan de imagine nu pot fi reținute, pentru că nu există o asemenea tulburare nici pagubă dovedită, dată fiind cifra de afaceri a societății și pe de altă parte nu i se poate aplica un tratament preferențial fiscal față de alți contribuabili.

De asemenea, arată că prin instituirea măsurilor asigurătorii instituția a indisponibilizat doar bunurile intimatei-reclamante, acestea nefiind executorii, iar în situația în care s-ar ajunge la executare silită s-ar acoperi exclusiv obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, apreciind că toate motivele invocate sunt de fapt apărări și experții de fond.

Așadar, simplele afirmații, neurmate de dovedirea unei situații care să probeze cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actelor atacate.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea cererii de suspendare, fiind nefondată.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat, în principal, tardivitatea declarării recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, fiind legală și temeinică, reiterând criticile din acțiune și apreciind că niciunul dintre argumentele prezentate de recurentă nu conduc la o altă concluzie decât cea exprimată de prima instanță.

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 29 februarie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 21 aprilie 2016.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimată și în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru motivele arătate în continuare.

Cu privire la excepția tardivității formulării recursului, invocată prin întâmpinare și reiterată prin concluziile scrise, se reține, așa cum s-a indicat și în raportul asupra admisibilității în principiu, că respectiva cale de atac a fost exercitată cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 (înregistrată la 4 decembrie 2014) în raport cu data comunicării sentinței atacate (2 decembrie 2014), îndeplinind toate condițiile de formă pentru admiterea în principiu.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere referitoare la obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-AG 1102 din 30 iulie 2014, până la soluționarea acțiunii de anulare a acesteia.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală, rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Or, în speță, prima instanță nu a identificat împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare se cere, ci doar a făcut referiri generale la faptul că actul atacat reține o motivare de fapt diferită de celelalte acte fiscale și indică valori diferite, neputându-se stabili un punct de vedere în privința faptelor imputate și vinovăției, decât din examinarea în cumul a actelor emise, fără însă ca ele să fie indicate în concret.

De asemenea, a reținut o dublă verificare cu acte contradictorii a activității societății pe o anumită perioadă de timp, ce poate conduce, în opinia sa, la stabilirea încălcării art. 105 din O.G. nr. 92/2003 și la stabilirea valabilității primelor înscrisuri, în condițiile administrării probelor pe fond, făcând, în continuare, astfel de referiri, în sensul că anumite verificări pot fi realizate cu ocazia soluționării fondului.

În jurisprudența sa constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

În speță, se observă că, în susținerea cererii de suspendare a executării actului contestat, intimata-reclamantă a formulat critici detaliate cu privire la nelegalitatea actului în raport cu obligațiile de plată stabilite în sarcina sa, referindu-se în realitate la aspecte de nelegalitate în fond cu privire la actul contestat.

Or, atât analiza de legalitate a actului contestat, cât și verificarea legalității actelor care au stat la baza emiterii acestuia presupun o cercetare în fond, care este de competența instanței învestite cu acțiunea în anulare, iar nu de către instanța învestită în procedura cererii de suspendare a executării reglementată de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, care de altfel a făcut trimitere la faptul că unele verificări pot fi efectuate doar cu ocazia soluționării fondului cauzei prin administrarea unor probe suplimentare.

Înalta Curte constată astfel că soluția pronunțată de prima instanță și considerentele pe care s-a fundamentat aceasta sunt lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

Totodată, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecința casării sentinței atacate și respingerii cererii de suspendare a actului administrativ atacat ca neîntemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în nume propriu și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva Sentinței nr. 158 din 18 noiembrie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată.

Respinge cererea de suspendare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2016.

Procesat de GGC - LM