ÎCCJ, Decizia nr. 138/2017

Decizia civilă nr. 138/2017

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta A. și asupra admisibilității în principiu a recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin Hotărârea nr. 1208 din 24 noiembrie 2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a validat rezultatele examenului de capacitate al procurorilor stagiari desfășurat în perioada 3 iulie - 5 noiembrie 2015, conform tabelului de clasificare a candidaților declarați admiși, prevăzut în anexa 1 la hotărâre, și a dispus amânarea validării rezultatului obținut de contestatoarea A. până la soluționarea Dosarului nr. x/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 1, A. a formulat contestație în temeiul art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare („Legea nr. 317/2004”), care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2015.

Prin Decizia nr. 1650 din 26 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, contestația formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 1208 din 24 noiembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Împotriva deciziei menționate la pct. 3 a declarat recurs contestatoarea A., Dosarul fiind înregistrat pe rolul Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/1/2016.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul raportor a concluzionat în sensul că recursul nu este admisibil, întrucât a fost declarat împotriva unei hotărâri judecătorești care, potrivit art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, este o hotărâre definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nesusceptibilă de recurs conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ. sau art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare („Legea nr. 304/2004”).

Prin Încheierea din 13 februarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., completul de filtru a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, cu mențiunea că pot formula în scris un punct de vedere în termen de 15 zile de la comunicare.

La data de 24 martie 2017, a fost înregistrată la dosar excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta A. în principal cu privire la dispozițiile art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 și, în subsidiar, cu privire la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce privește sintagma „și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”, art. 24 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce privește sintagma „și alte cauze date în competența lor prin lege”, art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma „și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege” și art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma „și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

La termenul din 27 martie 2017, Completul de filtru a luat în examinare recursul în condițiile

art. 493 alin. (5)-(6) C. proc. civ., iar, prin încheierea pronunțată a dispus comunicarea excepției de neconstituționalitate către intimatul Consiliului Superior al Magistraturii în vederea formulării unui punct de vedere și a fixat termen în complet de filtru, în camera de consiliu, fără citarea părților, la data de 24 aprilie 2017.

La termenul de judecată de astăzi, 24 aprilie 2017, Completul de filtru a rămas în pronunțare atât cu privire

la cererea recurentei de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, cât și cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

;

În principal, recurenta invocă neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, susținând că, întrucât sunt definitive hotărârile pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care sunt soluționate contestațiile formulate împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, și nu sunt supuse unei căi de atac de reformare:

- sunt încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 129 din Constituție, deoarece: (i) se creează o discriminare, pe criterii profesionale, cu privire la exercitarea dreptului prevăzut de art. 129 din Constituție, care garantează dublul grad de jurisdicție; (ii) situația de inegalitate în fața legii există prin comparație cu alte categorii profesionale care se bucură de dreptul de a exercita căi de atac de reformare împotriva hotărârilor judecătorești ce privesc drepturile și cariera lor, cu referire inclusiv la funcționarii publici sau la grefieri; (iii) diferențele de statut dintre diverse categorii sociale pot determina diferențe în ceea ce privește instanța competentă să judece litigiile privind drepturile și cariera acestora, dar este inadmisibil ca, într-o societate democratică, o categorie profesională să fie lipsită de orice cale de atac de reformare împotriva hotărârilor care privesc drepturile și cariera membrilor acesteia; (iv) faptul că soluționarea contestațiilor împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera judecătorilor și procurorilor se face în complet de trei judecători este strâns legat de importanța muncii lor și de rolul pe care aceștia îl au în societate, dar nu este suficient pentru a asigura toate garanțiile pe care statul le conferă celorlalte categorii profesionale;

- sunt încălcate dispozițiile art. 53 alin. (1) din Constituție, întrucât: (i) lipsirea de orice cale de atac de reformare nu este impusă de motivele prevăzute de textul constituțional, în condițiile în care alte categorii profesionale se bucură de dreptul de a exercita o cale de atac, indiferent dacă litigiul este de competența instanței de contencios administrativ sau de competența instanței de conflicte de muncă; (ii) măsura de restrângere a dreptului de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii date în primă instanță nu este proporțională cu situația care a determinat-o, fiind „invers proporțională” cu statutul profesiei și cu importanța muncii, și constituie o restrângere a dreptului de acces la o instanță, deși există o instanță superioară completelor de trei judecători care pronunță hotărârea definitivă în discuție; (iv) se creează o situație de discriminare în funcție de calitatea părților în proces, judecătorii și procurorii aflându-se într-o poziție defavorizată comparativ cu alte categorii profesionale, iar Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenței justiției, se află într-o poziție favorizată comparativ cu alte autorități publice; (v) prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile de la art. 53 alin. (2) din Constituție referitoare la necesitatea măsurii într-o societate democratică și proporționalitatea cu situația care a determinat-o;

- sunt încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât¨(i) prin dispozițiile criticate, legiuitorul a prevăzut un tratament diferit în situații în care drepturile și interesele oricăror persoane care desfășoară o activitate utilă în societate ar trebui garantate în aceeași măsură; (ii) în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 §1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul ar trebui să asigure garanții procesuale care să compenseze această situație care generează o aparență de părtinire din partea judecătorilor contestației, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii se află într-o poziție de superioritate și este autoritatea care hotărăște atât cu privire la drepturile și cariera magistratului contestator, cât și cu privire la drepturile și cariera judecătorilor contestației; (iv) în condițiile în care judecătorilor și procurorilor contestatari nu numai că nu li se asigură garanții procesuale suplimentare, menite să echilibreze situația de dezavantaj aparent în care se află, ci li se interzice dreptul de a ataca hotărârea dată în primă instanță cu o cale de atac de reformare - accesibilă celorlalte categorii profesionale - există o discriminare nejustificată, care afectează echitatea procedurilor judiciare; (v) situația expusă contravine și dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 §1 din Convenție, precum și dispozițiilor art. 1 §1 din Protocolul 12 la Convenție, care prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie asigurată fără nicio discriminare.

În subsidiar, cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor criticate din cuprinsul art. 21 și art. 24 din Legea nr. 304/2004 și art. 97 pct. 1 și art. 483 alin. (1) C. proc. civ., autorul excepției de neconstituționalitate susține că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, hotărârea pronunțată în temeiul acestor ultime prevederi legale nu ar mai fi definitivă și ar fi supusă căii de atac a recursului, care, însă, nu este prevăzută de lege până la intervenția legiuitorului

în sensul modificării dispoziției legale în acord cu decizia Curții Constituționale. Astfel, ar exista o situație de vid legislativ și ar exista riscul ca recursul, în pofida admiterii excepției de neconstituționalitate, să fie respins pe considerente procedurale, întrucât calea de atac nu este prevăzută expres de lege.

Apreciază autorul excepției că textele legale criticate încalcă dispozițiile art. 21 și art. 24 din Constituție privind dreptul de acces liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, prin aceea că ar priva partea de posibilitatea de a promova o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești în cadrul căreia să-și valorifice drepturile garantate constituțional, așa cum a reținut Curtea Constituțională atunci când s-a pronunțat în sensul neconstituționalității altei dispoziții legale care nu recunoaște posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii.

Intimatul susține că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, deoarece normele vizate de excepție nu au legătură cu soluționarea cauzei, iar aspectele invocate de recurentă se referă la interpretarea și aplicarea normelor legale, atribut ce aparține exclusiv instanțelor de judecată, iar nu Curții Constituționale. În același sens, se arată că normele vizate de excepție vizează exclusiv admisibilitatea recursului, iar nu soluționarea în fond a cauzei, cu privire la care există o dezlegare definitivă.

Subsecvent, intimatul susține că este neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă pentru următoarele argumente:

- sub aspectul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Constituție, se invocă jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că: (i) liberul acces la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, iar legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești; (ii) acest principiu semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului; (iii) liberul acces la justiție este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puțin o singură dată unei instanțe naționale; (iv) în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că art. 6 §1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în fața unei instanțe orice pretenție referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil; (v) liberul acces la justiție nu este un drept absolut, și presupune, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, astfel că poate fi subiectul unor limitări sau condiționări atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa;

- în ceea ce privește dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 76/2012: (i) se invocă jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că textul de lege criticat prevede că persoana interesată are posibilitatea de a formula recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil; (ii) este invocată Decizia Curții Constituționale nr. 780 din 15 decembrie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, prin care s-a reținut că textul de lege nu contravine dispozițiilor art. 21 și art. 24 din Constituție; (iii) se argumentează în sensul că nerecunoașterea de către legiuitor a dreptului părții de a exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunțate de o secție a Instanței Supreme nu încalcă dreptul părții de acces la justiție, în condițiile în care se opun norme de organizare judecătorească și norme de procedură, iar această opțiune a legiuitorului nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a dreptului de acces la justiție;

- în ceea ce privește criticile formulate prin prisma dispozițiilor art. 129 din Constituție, este invocată jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că textul de lege nu încalcă dreptul la un recurs efectiv, prin raportare la art. 6 §1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care nu consacră nici expres, dar nici implicit, dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală, precum și prin raportare la art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un recurs efectiv, dar nu sub aspectul dreptului la un dublu grad de jurisdicție, ci doar în privința posibilității de a supune judecății unei instanțe naționale cazul violării unui drept consacrat de convenție;

- în ceea ce privește principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție: (i) este invocată jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că acest principiu presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional; (ii) în speță, instituirea caracterului definitiv al hotărârii pronunțate de Instanța Supremă în ipoteza în discuție nu este generată de categoria profesională din care fac parte destinatarii normei, ci reprezintă o opțiune a legiuitorului, exprimată în acord cu normele constituționale;

- încălcarea dispozițiilor art. 24 și art. 53 din Constituție nu poate fi reținută pentru motivele expuse anterior, argumentele recurentei fiind similare pentru toate criticile de neconstituționalitate invocate.

II. Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta A.;

Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, pentru considerentele arătate în continuare.

Este îndeplinită cerința ca dispozițiile criticate pe calea excepției de neconstituționalitate să fie cuprinse într-o lege în vigoare, aflându-se în această ipoteză Legea nr. 317/2004, Legea nr. 304/2004 și Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Este îndeplinită condiția existenței raportului de dependență între soluționarea cauzei și dispozițiile a căror neconstituționalitate este invocată. Sub acest aspect, contrar susținerilor intimatei Inspecția Judiciară, se reține că, în cadrul procedurii de filtrare reglementată de art. 493 C. proc. civ., prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost propusă soluția de respingere, ca inadmisibil, a recursului având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (5), (7) și (9) din Legea nr. 317/2004, art. 24 din Legea nr. 304/2004 și art. 483 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, în perspectiva soluționării cauzei, prezintă relevanță și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004, care reglementează competența, secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție (care a pronunțat decizia ce formează obiectul recursului cu care este învestit Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție) de a judeca recursurile împotriva altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a judeca recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispozițiile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate invocată de recurentă nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Contrar argumentelor invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte apreciază că dispozițiile criticate de recurentă sunt constituționale în raport cu dispozițiile constituționale de care se prevalează recurenta.

În susținerea opiniei exprimate, în virtutea caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și în considerarea faptului că este unanim recunoscut, în practică și doctrină, că „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului deciziilor sale, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta” (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995), Înalta Curte își însușește întru-totul considerentele de la pct. 18-24 din Decizia Curții Constituționale nr. 780 din 15 decembrie 2016, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, prin care s-a constatat că sunt constituționale dispozițiile respective, reținându-se următoarele:

„18. Critica principală a autoarei excepției de neconstituționalitate constă în susținerea că lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect soluționarea contestației împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor contravine art. 21, art. 24, art. 53 alin. (2) teza finală și art. 129 din Constituție, precum și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Referitor la posibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut că art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un "recurs efectiv", nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a se supune judecății unei instanțe naționale. Curtea a mai reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. (…);

19.

Pronunțându-se asupra dispozițiilor art. 29

alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 76/2012, potrivit cărora hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor puteau fi atacate cu recurs, iar potrivit art. 29 alin. (9), hotărârea prin care se soluționa acest recurs era irevocabilă, Curtea Constituțională a reținut că textele de lege criticate prevăd că persoana interesată are posibilitatea de a formula recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la hotărârea pronunțată de plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor și de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil. (…);

20.

Prin Decizia

nr. 1122 din 23 septembrie 2010, Curtea a reținut că, așa cum a statuat în numeroase cauze, accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.

21.

Referitor la critica raportată la

art. 129 din Constituție, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii, Curtea a stabilit că această normă din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când considera că se impune, anumite hotărâri judecătorești (…). Totodată, Curtea a reținut că, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte din Legea fundamentală (…).

22.

Or, în cauza de față, Curtea constată că, prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestației - împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, fără posibilitatea ca hotărârea instanței judecătorești privind soluționarea contestației să mai poată fi atacată, nu se încalcă

art. 21 și art. 24 din Constituție, de vreme ce părțile beneficiază pe tot parcursul judecării contestației de către Înalta Curte de Casație și Justiției, secția de contencios administrativ și fiscal, de toate garanțiile necesare asigurării unui proces echitabil și a dreptului la apărare.

23.

Referitor la aplicarea considerentelor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia

nr. 500 din 15 mai 2012 și Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, invocate de autoarea excepției, prin care s-a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunțate în primă instanță aduce atingere art. 129 din Constituție raportat la dreptul de acces liber la justiție și la dreptul la apărare, reprezentând în același timp o încălcare a cerințelor unui proces echitabil, Curtea observă că aceste susțineri nu pot fi primite. Astfel, considerentele pe care s-au bazat soluțiile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate care au format obiectul acestor două decizii nu sunt aplicabile și în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravențiilor la regimul circulației pe drumurile publice, respectiv la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părțile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecății.

24.

În final, referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 304/2004 și art. 97 pct. 1 C. proc. civ., cu privire la sintagma „și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”, art. 24 din Legea nr. 304/2004 cu privire la sintagma „și alte cauze date în competența lor prin lege”, precum și ale art. 483 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la sintagma „și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, critică invocată în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, întrucât, susține autoarea excepției, calea de atac împotriva hotărârii pronunțate asupra contestației nu va fi prevăzută de lege până la intervenția legiuitorului în sensul punerii de acord cu decizia de admitere a Curții Constituționale Curtea reține că aceasta nu poate fi primită. Astfel, critica de neconstituționalitate a acestor dispoziții de lege referitoare la competența materială a instanțelor este invocată în strânsă legătură cu criticile aduse art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004 referitoare la inexistența căii de atac împotriva hotărârilor instanței prin care se soluționează contestațiile împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor. Or, pentru aceleași motive precum cele arătate mai sus, aceste critici sunt neîntemeiate.”

Raportat la aceleași argumente ale Curții Constituționale nu pot fi primite nici criticile de constituționalitate formulate de recurentă prin prisma dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 53 alin. (1) din Constituție și ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu referire la dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 §1 din Convenție, și art. 1 §1 din Protocolul 12 la Convenție, dispoziții în privința cărora instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat prin considerentele citate anterior.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că respectivele critici formulate de autorul excepției sunt subsumate tot criticii principale referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, critică în privința căreia opinia instanței în sensul conformității cu normele constituționale a fost expusă anterior.

Suplimentar, Înalta Curte apreciază că dispozițiile criticate nu creează o situație de discriminare între categoriile profesionale indicate de recurentă, având în vedere aspectele reținute de Curtea Constituțională la pct. 21 din decizia susmenționată.

Pe de altă parte, nu se poate aprecia că există o situație de tratament diferit în situații analoage raportat la căile de atac reglementate de dispoziții procedurale în privința unor diferite categorii profesionale, deoarece căile de atac nu sunt reglementate prin raportare la statutul profesional al părților litigante, ci în considerarea unor opțiuni legislative fundamentate pe rațiuni de procedură civilă, conforme cu normele constituționale.

Față de cele prezentate, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 29 alin. (4) din aceeași lege, sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă.

III. Considerentele Înaltei Curți cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului;

Prezentul recurs este inadmisibil, pentru argumentele arătate în continuare.

În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Prin hotărârea atacată cu recurs, menționată la pct. I.3, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5), (7) și (9) din Legea nr. 317/2004:

„Art. 29. - (…);

(5)

Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile și se comunică de îndată.

(7)

Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători.

(9)

Hotărârea prin care se soluționează contestația prevăzută la alin. (7) este definitivă.”

Conform dispozițiilor citate, hotărârea atacată cu recurs în prezenta cauză este o hotărâre definitivă în sensul art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care nu este supusă recursului conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ. sau art. 24 din Legea nr. 304/2004 ori altor dispoziții legale.

Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. 7 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., completul de filtru este în unanimitate de acord că este inadmisibil recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1650 din 26 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta A.

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a următoarelor dispoziții: art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004; art. 21 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce privește sintagma „și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”; art. 24 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce privește sintagma „și alte cauze date în competența lor prin lege”; art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma „și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”; art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește sintagma „și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1650 din 26 mai 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2015.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 aprilie 2017.