Decizia nr. 1353/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 77/2014 a Curții de Apel Suceava

Circumstanțele cauzei; Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. ca în urma probatoriului administrat în cauză să se dispună obligarea pârâtului B. la recunoașterea diplomei de licență din 28 martie 2008 și a suplimentului de diplomă eliberate pe numele său de către Universitatea „C.” București. Cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este absolventă a Universității „C.” București - specializarea sociologie - psihologie, prin promovarea examenului de licență din sesiunea iulie 2007. În urma promovării examenului de licență, s-a eliberat reclamantei diploma de licență și suplimentele la acestea în baza prevederilor art. 20 și art. 38 din Ordinul B. nr. 2284 din 28 septembrie 2007, purtând antetul B. A arătat că diploma de licență este o cerință necesară atestării unui titlu oficial de calificare român în condițiile aplicării art. 1 din Legea nr. 200/2004, ca cetățeni europeni absolvenți ai unei universități acreditate dintr-o țară membră a Uniunii Europene, pentru a se oferi accesul exercitării profesiei oriunde în Spațiul Economic European, acces blocat de mai bine de 2 ani de zile, prin lipsa diplomei de studii.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 77 din 24 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile invocate de pârâtă, respectiv a lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității ca nefondate; s-a admis cererea având ca obiect „obligația de a face”, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. București; a fost obligat pârâtul la recunoașterea diplomei de licență din 28 martie 2008 și a suplimentului de diplomă eliberate pe numele reclamantei și la plata sumei de 1.050 lei cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs și motivele înfățișate; Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul B. prin care susține că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nu poate fi pusă în aplicare, întrucât nu există un act ce poate fi eliberat de B. prin care să fie recunoscută o diplomă eliberată de o instituție de învățământ superior. Având în vedere că, ministerul nu are atribuții în recunoașterea diplomei reclamantei, consideră că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă. Atribuțiile și competențele B., la data formulării cererii de chemare în judecată au fost reglementate în H.G. nr. 536/2011 privind organizarea și funcționarea B., cu modificările ulterioare, precum și în Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare (act normativ în vigoare pentru perioada incidență situației reclamantei) și în Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, în niciunul din aceste acte normative nu este reglementată o asemenea competență/atribuție a B. de a se recunoaște printr-un act administrativ o diplomă de licență eliberată de o instituție de învățământ superior acreditată. Totodată trebuie precizat și faptul că niciun licențiat al unei instituții de învățământ superior din România, care a absolvit o specializare acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, reglementată printr-un act normativ, nu are nevoie pe lângă diploma de licență de un alt act de la o instituție din România care să întărească cele scrise în cuprinsul diplomei. În nicio situație B. nu constată valabilitatea unui act și nu emite acte administrative prin care să recunoască diplome de licență emise de o instituție de învățământ superior care face parte din sistemul național de învățământ. Ministerul recunoaște fără nicio formalitate diplomele de licență emise în condițiile legii. Niciun licențiat al acestei țări nu vine la B., ulterior finalizării studiilor, pentru recunoașterea diplomei sau a examenului de licență, ministerul neavând asemenea atribuții. Diplomele sunt recunoscute fără nicio formalitate daca au fost emise în condițiile legii. În ipoteza în care un potențial angajator sau o persoană fizică sau juridică solicită relații cu privire la acreditarea instituției de învățământ superior atunci acestea sunt date în urma verificărilor efectuate. Singura atribuție a ministerului este de a recunoaște fără formalități diplomele emise în condițiile legii.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar; Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente: Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei cereri de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat obligarea B. la recunoașterea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă eliberate de Universitatea „C.” București, precum și recunoașterea acestei diplome de către instanță. În acțiune, reclamanta a făcut referiri la dispozițiile art. 2 și 11 din Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul B. nr. 2284/2007. În drept, cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, 8, 10, 18 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 1/2011 și art. 453 C. proc. civ. Instanța de fond a admis cererea și a obligat pârâtul la recunoașterea diplomei și a suplimentului de diplomă făcând referire la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 84/1995, republicată, dar fără a indica un temei de drept care poate îndreptăți instanța să oblige B. la aceasta. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”. Din interpretarea acestui text rezultă că pentru a se putea adresa instanței de contencios administrativ, persoana trebuie să dovedească: - vătămarea sa într-un drept al său sau într-un interes legitim; - această vătămare să fie produsă de o autoritate publică fie printr-un act administrativ; - fie prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. Actul administrativ, în sensul legii contenciosului administrativ poate fi un act administrativ, pur și simplu sau un act administrativ asimilat. Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, „actul administrativ reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”, iar conform art. 2 alin. (2) din același act normativ: „Se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”. Reclamanta, în acțiunea adresată instanței de fond, nu a indicat care este actul administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau actul administrativ asimilat prin care i s-ar fi produs vătămarea. Nici instanța de fond, în considerentele sentinței, nu a indicat care act administrativ a produs vătămarea intereselor sau drepturilor reclamantei și nici care este temeiul de drept în baza căruia a obligat autoritatea pârâtă (B.) la recunoașterea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă. Mai mult, instanța de fond a făcut referiri cu privire la valabilitatea diplomei de învățământ superior, cu precizarea că aceasta nu a fost anulată, producând efecte în circuitul civil, însă nu a indicat actul prin care această autoritate publică ar fi afirmat nevalabilitatea diplomei, diplomă care, conform Ordinului B. nr. 2284/2007, este eliberată de instituțiile de învățământ, ministerul având obligația de a pune la dispoziție formularele tipizate printr-o unitate de specialitate. Apreciază Înalta Curte că nu se poate vorbi de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, și nici de un exces de putere din partea unei autorități publice, in sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, având în vedere normele care reglementează atribuțiile ministerului pârât, respectiv Legea nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011, dar și reglementările legale relevante pentru speță - Ordinul B. nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantului. Prin urmare, nu se poate reține că autoritatea publică pârâtă are vreo atribuție de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență și suplimentul la diplomă, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior cu aprobarea intimatului-pârât B., fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta. Diploma de licență este un document oficial și câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea. Înalta Curte reține că diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei unei alte formalități. În condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, protejarea acestora se poate realiza la cererea părții vătămate, însă în cadrul altui demers judiciar promovat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi, fără a fi nevoie de intervenția B. pentru „recunoașterea diplomei de licență”, obiectul prezentei acțiuni vizând strict obligarea pârâtului de a recunoaște diploma de licență din 28 martie 2008 și a suplimentului de diplomă emise de Universitatea C.

Soluția pronunțată; Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o interpretare greșită a normelor de drept incidente în prezenta cauză sens în care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.