ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1556/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Obiectul acțiunii

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, după declinarea de la Tribunalul București, reclamanta

B.E.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației

Naționale, obligarea acestuia la recunoașterea diplomei de licență seria A nr.

0040384 emisă de Universitatea S.H..

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că a absolvit Universitatea

S.H., Facultatea de Sociologie- Psihologie, promoția 2008 forma de învățământ

ID, a susținut și promovat examenul de licență în iulie 2008, obținând titlul

de Licențiat în Psihologie, eliberându-i-se diploma de licență seria A, nr.

0040384.

Totodată,

a susținut că prin O.U.G. nr. 10/2009 s-a produs o încălcare flagrantă a

drepturilor unui mare număr de absolvenți care riscă să fie excluși din cariere

și viața socială.

2.

Hotărârea primei instanțe

Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința civilă nr. 1265 din 8 aprilie 2013, a admis acțiunea formulată de

reclamant, obligând pârâtul la recunoașterea Diplomei de licență seria A nr.

0040384 din data de 6 august 2009, emisă de Universitatea S.H..

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță, a reținut, în esență, următoarele:

- în

cauză sunt în conflict două principii de drept: acela conform căruia nimeni nu

poate invoca necunoașterea legii (respectiv se pune în discuție faptul că

reclamanta nu ar putea invoca necunoașterea împrejurării că a optat pentru

înmatricularea la forme de învățământ neacreditate sau neautorizate provizoriu)

și, respectiv teoria validității aparenței în drept, dând eficiență acestui din

urmă principiu.

Prima

instanță a avut în vedere că eventualele abateri ale Universității pârâte în

derularea procesului de învățământ la specializările/programele de studii

organizate în formele de învățământ neacreditate/neautorizate nu pot fi

imputate reclamantei aflate în eroare comună cu privire la legalitatea formei

de învățământ absolvite, iar acesteia nu i se poate crea sau menține un statut

juridic incert.

Respectiva

universitate a creat reclamantei aparența de legalitate a organizării și

desfășurării acestor forme de învățământ.

În

concluzie, judecătorul fondului a reținut că diploma de licență din prezentul

litigiu este valabilă, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță

judecătorească nu s-a pronunțat în sensul revocării/constatării nulității sau

anulării ei.

de atac exercitată

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației Naționale,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

În

motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că, potrivit dispozițiilor

legale, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să

parcurgă procedura de evaluare academică.

În cazul

Universității "S.H." din București, specializările/programele de

studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate

fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 88/1993, a O.U.G. nr. 75/2005, nefiind parcursă procedura prevăzută

de legiuitor în vederea desfășurării procesului de învățământ.

Așadar,

nu se poate vorbi de o culpă a ministerului în organizarea de către această

universitate a unor specializări și forme de învățământ nelegale, unicul

responsabil pentru desfășurarea activității de învățământ fiind respectiva

instituție de învățământ superior.

De

asemenea, recurentul a arătat că hotărârea recurată este lipsită de temei legal

și pentru faptul că ministerul nu are atribuții de a recunoaște diplome de

licență emise de instituțiile de învățământ superior din România, diplomele

fiind recunoscute fără nicio formalitate, dacă au fost emise în condițiile

legii.

Or, prima

instanță a obligat instituția să recunoască diploma de licență a intimatei,

fără să indice care este modul concret în care se poate duce la îndeplinire

această hotărâre, având în vedere că niciun act normativ în vigoare nu acordă

asemenea atribuție ministerului.

În

concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței

recurate, în sensul respingerii acțiunii.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă B.C.E. a reluat situația de

fapt și argumentele prezentate în fața primei instanțe, solicitând în esență,

respingerea recursului ca nefundat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind

legală și temeinică.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate

aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

1.

Argumente de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând refuzul

nejustificat al intimatului-pârât de a-i recunoaște Diploma de licență seria A

nr. 0040384 emisă de Universitatea S.H., Facultatea de Sociologie-Psihologie.

În cauză,

nu se poate vorbi însă de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri,

în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere normele care

reglementează atribuțiile ministerului recurent, respectiv Legea nr. 1/2011 și

H.G. nr. 536/2011, dar și reglementările legale relevante pentru speță -

Ordinul MECTS nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul

actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului nr. 84/1995

în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantului.

Prin

urmare, nu se poate reține că autoritatea publică recurentă are vreo atribuție

de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență și suplimentul la

diplomă, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior, cu

aprobarea recurentului-pârât Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma

de licență este un document oficial și, câtă vreme nu a fost revocată de emitent

sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost

eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul

drepturilor ce decurg din ea.

În speță,

se solicită recunoașterea unei diplome de licență, or, diplomele de licență

obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără obținerea unei alte

formalități, nu există niciun text legal care să impună recunoașterea unei

diplome de licență.

Prin

urmare, din această perspectivă hotărârea primei instanțe este nelegală și

netemeinică.

În fine,

în condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de

licență, protejarea acestora se poate realiza, însă în cadrul altui demers

judiciar promovat de intimat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care

îi nesocotește aceste drepturi, fără a fi nevoie de intervenția Ministerului

Educației Naționale pentru "recunoașterea diplomei de licență".

2.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

Înalta Curte va admite recursul și, în consecință, va casa hotărârea recurată

și va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței civile

nr. 1265 din 8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Modifică

în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei B.E.C., ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 26 martie 2014.

Procesat de GGC - GV