ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1556/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, după declinarea de la Tribunalul București, reclamanta B.E.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, obligarea acestuia la recunoașterea diplomei de licență seria A nr. 0040384 emisă de Universitatea S.H.. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că a absolvit Universitatea S.H., Facultatea de Sociologie- Psihologie, promoția 2008 forma de învățământ ID, a susținut și promovat examenul de licență în iulie 2008, obținând titlul de Licențiat în Psihologie, eliberându-i-se diploma de licență seria A, nr. 0040384. Totodată, a susținut că prin O.U.G.

nr. 10/2009 s-a produs o încălcare flagrantă a drepturilor unui mare număr de absolvenți care riscă să fie excluși din cariere și viața socială. 2. Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1265 din 8 aprilie 2013, a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând pârâtul la recunoașterea Diplomei de licență seria A nr. 0040384 din data de 6 august 2009, emisă de Universitatea S.H.. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță, a reținut, în esență, următoarele: - în cauză sunt în conflict două principii de drept: acela conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii (respectiv se pune în discuție faptul că reclamanta nu ar putea invoca necunoașterea împrejurării că a optat pentru înmatricularea la forme de învățământ neacreditate sau neautorizate provizoriu) și, respectiv teoria validității aparenței în drept, dând eficiență acestui din urmă principiu.

Prima instanță a avut în vedere că eventualele abateri ale Universității pârâte în derularea procesului de învățământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învățământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamantei aflate în eroare comună cu privire la legalitatea formei de învățământ absolvite, iar acesteia nu i se poate crea sau menține un statut juridic incert. Respectiva universitate a creat reclamantei aparența de legalitate a organizării și desfășurării acestor forme de învățământ. În concluzie, judecătorul fondului a reținut că diploma de licență din prezentul litigiu este valabilă, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanță judecătorească nu s-a pronunțat în sensul revocării/constatării nulității sau anulării ei.

3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației Naționale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că, potrivit dispozițiilor legale, formele de învățământ cu frecvență redusă și la distanță trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică. În cazul Universității "S.H." din București, specializările/programele de studii de la forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 88/1993, a O.U.G. nr. 75/2005, nefiind parcursă procedura prevăzută de legiuitor în vederea desfășurării procesului de învățământ.

Așadar, nu se poate vorbi de o culpă a ministerului în organizarea de către această universitate a unor specializări și forme de învățământ nelegale, unicul responsabil pentru desfășurarea activității de învățământ fiind respectiva instituție de învățământ superior. De asemenea, recurentul a arătat că hotărârea recurată este lipsită de temei legal și pentru faptul că ministerul nu are atribuții de a recunoaște diplome de licență emise de instituțiile de învățământ superior din România, diplomele fiind recunoscute fără nicio formalitate, dacă au fost emise în condițiile legii. Or, prima instanță a obligat instituția să recunoască diploma de licență a intimatei, fără să indice care este modul concret în care se poate duce la îndeplinire această hotărâre, având în vedere că niciun act normativ în vigoare nu acordă asemenea atribuție ministerului.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă B.C.E. a reluat situația de fapt și argumentele prezentate în fața primei instanțe, solicitând în esență, respingerea recursului ca nefundat și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând refuzul nejustificat al intimatului-pârât de a-i recunoaște Diploma de licență seria A nr. 0040384 emisă de Universitatea S.H., Facultatea de Sociologie-Psihologie.

În cauză, nu se poate vorbi însă de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere normele care reglementează atribuțiile ministerului recurent, respectiv Legea nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011, dar și reglementările legale relevante pentru speță - Ordinul MECTS nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în învățământul superior și Legea învățământului nr. 84/1995 în vigoare la momentul eliberării diplomei de licență a reclamantului. Prin urmare, nu se poate reține că autoritatea publică recurentă are vreo atribuție de a emite acte prin care să recunoască diploma de licență și suplimentul la diplomă, acte deja eliberate de instituțiile de învățământ superior, cu aprobarea recurentului-pârât Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului fiind tipărite pe formularele tipizate emise de acesta.

Diploma de licență este un document oficial și, câtă vreme nu a fost revocată de emitent sau anulată irevocabil prin hotărâre judecătorească, se prezumă că a fost eliberată în condiții de legalitate, deci produce efecte juridice sub aspectul drepturilor ce decurg din ea. În speță, se solicită recunoașterea unei diplome de licență, or, diplomele de licență obținute în România sunt recunoscute de plin drept, fără obținerea unei alte formalități, nu există niciun text legal care să impună recunoașterea unei diplome de licență. Prin urmare, din această perspectivă hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică.

În fine, în condițiile în care ar fi nesocotite drepturile ce decurg din diploma de licență, protejarea acestora se poate realiza, însă în cadrul altui demers judiciar promovat de intimat în contradictoriu cu instituția/autoritatea care îi nesocotește aceste drepturi, fără a fi nevoie de intervenția Ministerului Educației Naționale pentru "recunoașterea diplomei de licență". 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, Înalta Curte va admite recursul și, în consecință, va casa hotărârea recurată și va respinge acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale împotriva Sentinței civile nr. 1265 din 8 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei B.E.C., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 martie 2014. Procesat de GGC - GV