ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 853/2016

Decizia nr. 853/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Deciziei nr. 902 din 27 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței nr. 190 din 10 septembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva

Deciziei

nr. 902 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă

SC A. SRL - prin administrator judiciar SC B. IPURL a formulat

contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 902 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă SC A. SRL - prin administrator judiciar SC B. IPURL a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de recurs a omis să analizeze toate motivele de recurs, de casare, invocate prin cererea de recurs.

Se arată că, deși în cuprinsul deciziei, instanța de control enumără cele două motive de recurs invocate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., instanța nu procedează și la analizarea din propria perspectivă a motivelor invocate, ci doar face referire la aspectele reținute de judecătorul fondului, fără a arăta în concret considerentele pentru care apreciază că susținerile recurentei sunt nedovedite și se impune a fi înlăturate. Altfel spus, instanța de recurs nu a analizat în concret motivele de recurs, întrucât nu are o motivație proprie pentru soluția dispusă, ci a reluat practic în totalitate susținerile organelor de control din cuprinsul actelor contestate, la fel ca și prima instanță.

Referitor la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control se rezumă să arate că hotărârea a fost motivată în sensul dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., fără a analiza aspectele invocate în recurs, în condițiile în care s-a susținut că judecătorul fondului a apreciat unilateral, fără existența niciunei probe în cadrul dosarului, că facturile fiscale nu întrunesc cerințele prevăzute de C. fisc., deși, în opinia reclamantei, acestea sunt complete, cuprind toate datele de identificare și toate cerințele prevăzute de lege.

Instanța de fond nu a arătat de ce aceste facturi nu sunt conforme cu dispozițiile art. 155 din C. fisc. sau ce anume lipsește din cuprinsul acestora și, mai mult, nu a administrat probatorii în acest sens.

Întreaga hotărâre se bazează pe aprecieri unilaterale, fără alte probatorii ori documente justificative în acest sens, ceea ce face ca hotărârea sa fie nemotivată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că a fost invocată, printre altele, încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale privind dreptul de deducere al contribuabilului în condițiile în care instanța de fond procedează la respingerea acțiunii susținând că facturile nu sunt documente justificative.

Instanța de recurs, la fel ca și prima instanța nu analizează motivele invocate de societate în combaterea motivării primei instanțe, în privința noțiunii de document justificativ.

În susținerea faptului că instanța de control nu a analizat motivele de recurs contestatoarea invocă aspectele arătate în continuare.

Primul aspect vizează faptul că instanța de recurs susține că nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru ca factura să constituie document justificativ, deși niciuna din instanțe și nici organele fiscale nu au arătat care anume element lipsesc din facturi pentru a nu fi considerate documente justificative, acesta fiind de altfel critica din recurs adusă judecătorului fondului, la care nici instanța de control nu a răspuns. Mai mult, aceeași instanță de control arată că indicarea în mod eronat a băncii și contului bancar nu sunt elemente obligatorii ale facturii fiscale.

Al doilea aspect vizează împrejurarea potrivit căreia, deși în actele atacate se reține, și la fel și prima instanța reține, ca motiv pentru care a fost refuzat dreptul de deducere neîndeplinirea cerinței de a constitui document justificativ pentru facturile în cauză, instanța de control depășește cadrul procesual cu care este învestită și stabilește unilateral, fără a pune în discuție, împrejurarea potrivit căreia greșita indicare a contului bancar și a băncii, coroborat cu un presupus comportament necorespunzător al societăților partenere, pot fi luate în considerare pentru stabilirea realității tranzacțiilor.

Ori, instanța de recurs a avut în vedere alte considerente la judecarea recursului, în condițiile în care criticile vizau caracterul de document justificativ al facturilor fiscale în cauză.

În plus, instanța de recurs nu a analizat nici solicitarea de efectuare/completare a raportului de expertiză motiv pentru care s-a solicitat casarea cu trimitere. Simpla mențiune în sensul că nu se impune efectuarea unei asemenea expertize nu poate echivala cu analizarea acestui motiv invocat, în condițiile în care nu există nicio altă justificare din partea instanței de recurs în acest sens în cuprinsul deciziei.

Pe cale de consecință, contestatoarea susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.,

instanța de recurs neanalizând în totalitate motivele invocate.

În continuare, contestatoarea expune argumente în susținerea recursului pentru ipoteza în care urmează a fi admisă contestația în anulare.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

În sensul celor expuse anterior, contestația în anulare este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., conform cărora:

„Art. 503. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

”.

În cauză, se observă că, în raport cu dispozițiile citate, criticile cuprinse în contestația în anulare se referă, în esență, la omisiunea instanței de recurs de a analiza motivele de recurs și dezvoltările acestora în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs.

Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestatoare nu fundamentează, în sensul dispozițiilor citate ale art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., omisiunea instanței de recurs de a analiza vreunul dintre motivele de recurs, întrucât, din analiza lucrărilor dosarului de recurs, se observă că, instanța de recurs, pronunțând decizia ce formează obiectul contestației în anulare, a răspuns celor două motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă.

Astfel, se observă că, în privința motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut, în esență, că: (i) din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile reclamantei sau pârâtei; (ii) s-au făcut referiri și la concluziile raportului de expertiză și s-au prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate acestea, fără a fi necesar să analizeze fiecare obiectiv al expertizei, așa cum susține recurenta.

În privința motivului de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că instanța de recurs a expus pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică sub aspectul analizei efectuate cu privire la: caracterul de document justificat al facturilor în raport cu dispozițiile

art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) și b) și art. 155 din C. fisc. și art. 6 alin. (2) din Legea contabilității; (ii) jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la dreptul de deducere a T.V.A.; (iii) deficiențele constatate în privința celor 30 de facturi emise de furnizorul SC C. SRL, celor 26 de facturi emise de furnizorul SC D. SRL Mioveni, precum și în privința facturilor emise de furnizorul SC E. SRL Ploiești, fiind expuse argumentele care au fundamentat convingerea instanței de recurs. În acest sens, a fost avută în vedere și Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Instanța de recurs a răspuns și criticilor și susținerilor referitoare la: nemotivarea actelor contestate; Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 7943 din 18 octombrie 2011; rapoartele de expertiză contabilă efectuate în cadrul contestațiilor la executare, respectiv cel întocmit în Dosarul nr. x/281/2011 și în Dosarul nr. x/281/2011; practica judiciară a instanței supreme invocată; ordonanța emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, prin care a fost clasată cauza sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzut de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru reprezentanții legali ai societății comerciale pentru că nu există probe că au săvârșit infracțiunea; jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, conform căreia chiar dacă frauda fiscală nu a fost reținută în penal, instanța însărcinată să aprecieze legalitatea unei decizii prin care se contestă dreptul de deducere a T.V.A. de către o persoană impozabilă poate stabili, în baza elementelor obiective prezentate de administrația fiscală, dacă a existat sau nu o fraudă în legătură cu aceasta (C-18/13, pag. 38).

Criticile din contestația în anulare referitoare la faptul că, din perspectiva opiniei contestatoarei, instanța de rcurs nu a analizat din propria perspectivă și în concret motivele de recurs, hotărârea pronunțată fiind astfel lipsită de motivare, nu pot fi primite, întrucât, din analiza

Deciziei nr. 902 din 27 februarie 2015, rezultă că aceasta respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În sensul acestor dispoziții procedurale, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reținerile ei constituie o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește decizia ce formează obiectul contestației în anulare, astfel că nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurentă.

Criticile formulate în cuprinsul contestației în anulare reprezintă veritabile critici referitoare la motivarea dezlegării date litigiului în faza de recurs, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 902 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Or, analiza aspectelor de fapt și de drept, invocate de contestatoare, privind fondul cauzei excede cadrului procesual în calea extraordinară de atac a contestației în anulare, restrânsă la motivele expres și limitativ reglementate de C. proc. civ.

Prin criticile formulate, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL - prin administrator judiciar SC B. IPURL împotriva Deciziei nr. 902 din 27 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2016.