Decizia nr. 576/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 366/2014 a Curții de Apel Timișoara

Circumstanțele cauzei; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 11 iulie 2014 reclamanta A. Timișoara a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. anularea Hotărârii nr. 281 din 21 mai 2014, comunicată instituției la data de 27 iunie 2014, prin care Colegiul director al B. s-a pronunțat cu privire la sesizarea formulată de petentul C., având ca obiect "încetarea raporturilor de muncă ale A. Timișoara cu petentul din cauza activității sale publicistice", a considerat a fi incidente prevederile art. 2, alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată", sub acest aspect instituția reclamantă fiind sancționată cu amendă contravențională în valoare de 2.000 lei.

Hotărârea Curții de apel; Prin sentința nr. 366 din data de 15 decembrie 2014 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei A. Timișoara în contradictoriu cu pârâtul B. și petentul C.

Recursul exercitat în cauză; Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. din Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar rejudecarea pe fond a cauzei și admiterea contestației formulate. În motivarea recursului s-au formulat, în esență, următoarele critici: - instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că prin luarea măsurii de încetare a raporturilor de colaborare între petent și instituția reclamantă, pe motivul articolelor scrise în presă, a fost atins dreptul la muncă al acestuia; - nu a fost reținută situația de fapt corectă și nu au fost avute în vedere motivele contestației formulate, în sensul că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile referitoare la: - existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință; - existența unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; - tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de calitate a unui drept recunoscut de lege; - tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate necesare; - petentului nu i-a fost restrâns dreptul la muncă în cadrul universității reclamante, fiindu-i propuse noi oportunități de colaborare, pe care acesta le-a refuzat.

Procedura derulată în recurs; Prin Încheierea pronunțată la data de 13 octombrie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. Timișoara, dispunându-se ca soluționarea acestei cauze să se realizeze în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Intimatul-petent C. a depus concluzii scrise la data de 9 februarie 2017.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acestuia. Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 281 din 21 mai 2014 prin care B. a constatat existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 cu privire la petentul intimat și, în consecință, a sancționat A. Timișoara cu amendă contravențională în valoare de 2.000 lei. Prima instanță a examinat toate motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate de reclamantă, concluzionând că B. a adoptat o hotărâre legală. În recursul declarat A. Timișoara a reiterat o parte dintre motivele supuse analizei fondului. În limitele fixate de recurentă, Înalta Curte constată că dezlegarea pe care judecătorul fondului a dat-o acestora este judicioasă și se impune a fi menținută. Pentru a lămuri dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale contravenției (natura materială și componenta subiectivă) pentru care a fost sancționată recurenta, se impune a fi amintit contextul factual. În procesul-verbal al ședinței de Consiliu a D. din data de 23 octombrie 2012, s-a consemnat faptul că E. „nu dorește colaborarea cu această persoană «petentul» pentru articolele scrise în presă, împotriva Germaniei”. Este adevărat că activitatea didactică a petentului în cadrul facultății s-a desfășurat pe perioadă determinată și înceta în mod formal, odată cu încheierea anului universitar 2011-2012, însă acesta solicitase, ca de altfel mulți alți profesori, prelungirea colaborării cu reclamanta. Acest aspect rezultă cu evidență din faptul că în ședința de consiliu a D. se discuta tocmai prelungirea colaborării cu petentul, precum și cu alți profesori aflați în situația acestuia. Împrejurarea că ulterior, mențiunile din procesul-verbal din data de 23 octombrie 2012 au fost retrase, fiind înlocuite cu mențiunea privind necesitatea „avizului” consiliului departamentului de resort, nu prezintă relevanță în cauză. Recurenta-reclamantă nu a depus înscrisuri cu privire la data încetării activității petentului, iar la adresa din 10 martie 2014 emisă de B., prin care se solicită comunicarea numărului cadrelor didactice asociate (statut similar cu cel al petentului) cu care A. a încetat colaborarea urmare a Hotărârii Senatului A. nr. 11 din 27 septembrie 2012 (prin care s-a decis reducerea cheltuielilor și în consecință mărirea normei didactice), nu a fost formulat un răspuns. În acest context justificarea obiectivă de care s-a prevalat recurenta nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul procesului-verbal al Ședinței Consiliului D. din data de 23 octombrie 2012 reiese că toate propunerile de încadrare a specialiștilor externi au fost avizate. La fel ca și judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că lipsa unui răspuns al reclamantei cu privire la numărul cadrelor didactice asociate cu care a încetat colaborarea ca urmare a punerii în aplicare a Hotărârii Senatului A. nr. 11 din 27 septembrie 2012, precum și numărul cadrelor didactice asociate care activează în prezent în structura A. reprezintă un aspect probant esențial pentru soluția adoptată. Referitor la modul în care s-a finalizat problema colaborării cu petentul și obținerea avizului departamentului de resort (așa cum s-a consemnat în procesul-verbal din 23 octombrie 2012), Înalta Curte reține că acest aviz nu există în realitate, fiind întocmit un proces-verbal semnat de către dl. E. în numele E., fără consultarea celorlalți membri ai departamentului, din care reiese că „seminariile și cursurile solicitate de petent au fost deja alocate titularilor A.” În aceste condiții, așa cum a reținut și judecătorul fondului, propunerea de încetare a colaborării cu petentul pe motivul activității sale publicistice, consemnată în ședința din data de 23 octombrie 2012, chiar dacă a fost retractată ulterior a produs consecințe juridice și constituie un tratament diferențiat aplicat petentului, fără o justificare obiectivă și rezonabilă care aduce o atingere dreptului său fundamental la muncă, tratament întemeiat pe unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, anume convingerile și opiniile exprimate în publicațiile sale. Adresa din 19 aprilie 2013 emisă de reclamantă prin care petentului i s-au oferit oportunități de colaborare pe viitor, propunere refuzată chiar dacă a fost emisă anterior sesizării B. (29 iulie 2013), nu poate constitui o dovadă a faptului că nu a existat o atitudine discriminatorie. Aceasta întrucât adresa respectivă este în realitate un răspuns la o cerere a petentului adresată A. Timișoara cu 1 an înainte, prin care în principal o se comunica răspunsul negativ al E. cu privire la respectiva cerere, nefiind aptă să confere o justificare obiectivă și rezonabilă a încetării raporturilor de muncă cu petentul. În acord cu soluția pronunțată de instanța de fond, constatând că actul administrativ-jurisdicțional contestat în cauză este legal, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.