ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1318/2017

Decizia nr. 1318/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate anularea Raportului de Evaluare nr. 10313/G/II din 12 martie 2014, emis de pârâtă.

Pentru termenul de judecată din data de 11 iunie 2014, reclamantul a depus la dosar o cerere de completare a acțiunii, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale în sumă de 1.000 RON, pentru prejudiciu de imagine adus prin publicarea pe site-ul său oficial a unui comunicat de presă cu privire la incompatibilitatea sa, anterior rămânerii definitive a Raportului de evaluare.

1.2. Prin Sentința nr. 267 din 15 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea astfel cum a fost completată de reclamantul A..

2.1. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza Încheierii de ședință din data de 11 aprilie 2016, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

2.3. Prin Încheierea de ședință din data de 7 iunie 2016, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond la data de 6 octombrie 2016.

2.4. La termenul de judecată din data de 6 octombrie 2016 recurentul-reclamant, raportându-se la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, a invocat un număr de patru critici/susțineri pe care le-a denumit motive de recurs de ordine publică, care pot fi depuse în ședință publică și după împlinirea termenului legal.

2.5. La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2016 recurentul-reclamant, în temeiul art. 267 din TFUE, a depus cerere pentru sesizarea CJUE pentru pronunțarea unei decizii preliminare referitoare la șase întrebări, cererea de sesizare fiind respinsă potrivit considerentelor aflate în Încheierea din data de 8 decembrie 2016.

3.1. Recursul este nefondat, fiind respins ca atare pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.2. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Raportul de evaluare nr. 10313/G/II din 12 martie 2014, emis de pârâta Agenția Națională de Integritate, în exercitarea atribuțiilor reglementate de Legea nr. 144/2007, modificată prin Legea nr. 176/2010, s-a reținut că reclamantul A. a deținut simultan calitatea de senator începând cu 19 decembrie 2012 și până în prezent și, respectiv, pe cea de asociat și administrator la SC B. SRL și SC C. SRL (până la data de 9 ianuarie 2014, la care s-a emis de către ONRC adresa nr. 458680, prin care s-a comunicat că reclamantul deține menționatele calități la cele două societăți), încălcând interdicția reglementată de art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 96/2006, art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003. S-a reținut și că există indicii privind săvârșirea de către reclamant a infracțiunii de fals în declarați, prev. de art. 326 C. pen., întrucât acesta nu a menționat în declarația de interese înregistrată la Senatul României la 19 decembrie 2012, funcția de administrator la cele două societăți.

Prin Sentința nr. 267 din 15 octombrie 2014 Curtea de apel a respins acțiunea/contestația formulată împotriva raportului de evaluare, reținând, în esență, că actul administrativ atacate este legal și temeinic.

3.3. În cererea de recurs, recurentul a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat și a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, formulând, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a ignorat/a negat faptul că și-a prezentat demisia din funcția de administrator la cele două societăți comerciale la data de 26 august 2010 și, respectiv, 14 decembrie 2012, înainte de validarea mandatului de senator din data de 19 decembrie 2012, demisii care au fost înregistrate și acceptate de SC B. SRL și SC C. SRL, demisiile dobândind dată certă prin Hotărârea AGA din data de 27 august 2010 și, respectiv, Decizia asociatului unic nr. 7 din 14 decembrie 2012;

- instanța de fond a înlăturat în mod nelegal faptul că SC C. SRL a avut activitatea suspendată, iar SC B. SRL a fost declarată inactivă fiscal de către organele fiscale;

- instanța de fond a ignorat și faptul că, după validarea/dobândirea mandatului de senator nu a mai efectuat niciun act sau fapt juridic ca administrator la cele două societăți comerciale.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței în parte, admiterea acțiunii cu privire la anularea Raportului de evaluare nr. 10313/G/II din 12 martie 2014 emis de ANI.

În cererea depusă la dosar la termenul de judecată din data de 6 octombrie 2016, recurentul a invocat motive noi pe care le-a intitulat motive de recurs de ordine publică, susținând, în esență, următoarele:

- sentința și raportul de evaluare sunt lovite de nulitate absolută, fiind incidente prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010;

- sentința și raportul de evaluare sunt lovite de nulitate absolută, pentru că actul administrativ a fost întocmit cu încălcarea dreptului la apărare;

- sentința a fost pronunțată cu încălcarea hotărârii CJUE dată în Cauza Bara C-201/14;

- sentința recurată a fost pronunțată fără temei legal, din moment ce Legea nr. 176/2010 reprezintă legislația națională de implementare a Deciziei MCV/Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE, care a devenit caducă după data de 1 decembrie 2009, ca urmare a adoptării Tratatului de la Lisabona.

În consecință, ca urmare a înlăturării de la aplicare a dispozițiilor Legii nr. 176/2010, procedura de evaluare și raportul contestat au rămas fără temei legal, ceea ce impune anularea acestuia.

3.4. Cu privire la cererea de recurs, Agenția intimată a depus Note scrise prin care a răspuns criticilor recurentului, susținând, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

Cu privire la cererea depusă de recurent ulterior, - Motive de recurs de ordine publică, Agenția intimată a depus întâmpinare prin care a invocat prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., republicat, susținând că astfel de motive pot fi ridicate din oficiu doar de către instanță după împlinirea termenului de motivare, solicitând, în principal, înlăturarea acestora și, în subsidiar, respingerea lor ca nefondate.

3.5. Referitor la criticile formulate prin cererea inițială de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, instanța de recurs a constatat că sunt nefondate.

În ce privește data când a încetat calitatea de administrator a recurentului-reclamant, la cele două societăți, recurentul a susținut că și-a dat demisia din aceste funcții, demisii care au fost înregistrate la 27 august 2010, la SC B. SRL și, respectiv, la data de 14 decembrie 2012, la SC C. SRL.

Instanța de fond a reținut, însă, în mod corect, raportându-se la jurisprudența constantă a Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal, că starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 încetează de la data când s-a făcut dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată prin cererea de demisie.

Această interpretare a fost dată, cu majoritate, de Plenul judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența secției devenind unitară în mod constant după data respectivă - 7 noiembrie 2013.

Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod judicios că starea de incompatibilitate reglementată de Legea nr. 161/2003, se poate considera încetată de la momentul în privința căruia s-a dovedit existența unei manifestări unilaterale de voință în sensul renunțării la calitatea de administrator al unei societăți comerciale, actul care încorporează această manifestare de voință fiind înregistrat la organul competent să ia act de emiterea sa.

Contrar susținerilor reclamantului, o atare dovadă nu s-a făcut în cauză pentru un moment anterior celui reținut în cuprinsul Raportului de evaluare nr. 10313/G/II din 12 martie 2014, în ce privește funcția de administrator la cele două societăți comerciale.

Astfel, se reține că potrivit art. 1182 C. civ. de la 1864, aplicabil în perioada în care reclamantul susține că au fost emise demisiile prin care a renunțat la calitatea de administrator împreună cu Hotărârea AGA sau a asociatului unic, în baza cărora i-ar fi încetat calitatea menționată, înscrisurile sub semnătură privată nu pot fi opuse terților, mai exact, data acestora nu poate fi considerată dovedită decât din ziua în care, urmare a efectuării unor formalități, enumerate exemplificativ în cuprinsul acestei norme, înscrisurile au primit dată certă. Reglementarea este similară și în prezent (art. 278 noul C. proc. civ.). Așadar, atât în conformitate cu dispozițiile Codului Civil de la 1864, cât și potrivit interpretării unificatoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a se considera încetată starea de incompatibilitate reținută de pârâtă în privința reclamantului, ar fi necesar a se dovedi că înscrisurile de care se prevalează reclamantul, în baza cărora acesta susține că i-a încetat calitatea de administrator la cele două societăți, au dată certă încă de la data emiterii lor, iar nu doar de la data înregistrării lor la Oficiul Registrului Comerțului Timiș (11 iunie 2014), iar o atare dată certă nu a fost însă probată în cauză.

În această privință, instanța de recurs a constatat că recurentul reclamant nu a invocat în acțiunea sa vreo modalitate de dobândire de către aceste înscrisuri de dată certă, anterior înregistrării lor la registrul comerțului. Menționarea demisiei în cuprinsul hotărârii AGA datată la 27 august 2010 ori a hotărârii asociatului unic datată 14 decembrie 2012, nu poate fi considerată o modalitate valabilă de dobândire a datei certe, câtă vreme hotărârea însăși nu are o atare dată certă, nefiind înregistrată la vreo instituție publică, în speță nefiind dovedită nici înregistrarea hotărârii în vreuna din evidențele societății, obligatorii potrivit legii.

În plus, instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 1182 C. civ., respectiv art. 278 noul C. proc. civ., înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă doar la momentul înregistrării lor la o instituție publică, într-un registru anume destinat al unei autorități publice, iar nicidecum în evidențele unei persoane juridice de drept privat, dată fiind necesitatea asigurării forței probante a unor astfel de înscrisuri, cu concursul unor autorități învestite cu putere publică, în exercitarea atribuțiilor specifice, respectiv în exercitarea autorității de stat.

Mai mult, instanța de recurs a constatat că în cauză recurentul reclamant a susținut că încetarea calității relevante la cele două societăți ar fi intervenit prin acte juridice a căror înregistrare la ORC Timiș era obligatorie, potrivit dispozițiilor Legii nr. 26/1990 art. 21 lit. a), sub sancțiunea inopozabilității acestora față de terți (art. 5 alin. (1) și (2) din aceeași lege), adică, inclusiv față de instanță, rezultând astfel că în cursul unui proces data certă a unor astfel de înscrisuri nu poate fi făcută decât urmare a operării mențiunilor corespunzătoare în evidențele registrului comerțului.

În ceea ce privește criticile referitoare la faptul că starea de incompatibilitate ar fi fost împiedicată/abolită de faptul că SC B. SRL ar fi fost declarată inactivă fiscal, iar SC C. SRL ar fi avut activitatea suspendată, instanța de recurs a constatat că sunt lipsite de temei și de efecte juridice pretinse de recurs, din moment ce calitatea de administrator a recurentului nu a încetat ca urmare a celor două evenimente care au survenit în existența celor două societăți.

Astfel, art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 consacră/reglementează incompatibilitatea calității de senator cu funcția de administrator la societățile comerciale, fără a distinge după cum acestea derulează sau nu activitate ori își întrerup temporar activitatea, după cum acestea înregistrează sau nu venituri ori profit, astfel încât trebuie dedus că nu se poate condiționa existența situației de incompatibilitate de alte elemente decât cele strict înscrise în textul legal, respectiv, existența simultană a calității de parlamentar și de administrator la o societate comercială.

Prin urmare, este lipsit de relevanță în cauză faptul că SC B. SRL a fost declarată inactivă prin decizia Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș nr. 4075 din 23 octombrie 2012, câtă vreme aceasta nu a fost radiată până în prezent, iar în evidențele ONRC rezultă că reclamantului i-a încetat calitatea de administrator abia în cursul procesului, ulterior momentului la care i-a fost comunicat raportul contestat în speță. În mod similar, apare lipsită de relevanță suspendarea activității SC C. SRL pentru motive similare celor expuse în cazul SC B. SRL.

În ceea ce privește criticile, legate de faptul că recurentul, după dobândirea calității de senator, nu a mai efectuat/exercitat niciun act sau fapt juridic ca administrator al celor două societăți, așa cum se și precizează în titlurile Legii nr. 161/2003 și Legii nr. 176/2010, instanța de recurs a constatat că sunt neîntemeiate.

Într-adevăr, titlul Legii nr. 161/2003 este: legea privind unele măsuri pentru asigurarea trasparenței în exercitarea demnităților publice, funcțiilor publice, iar al Legii nr. 176/2010 este: legea privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, însă, conținutul reglementării relevante în cauză este în norma juridică, nu în titlul legii/legilor.

Astfel, potrivit reglementării, conținutul este următorul: „Art. 82 alin. (1), Calitatea de deputat sau senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcția de.. administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată,..”.

Deci, cu alte cuvinte, legiuitorul, spre deosebire de art. 81 alin. (1) unde se referă la „exercitarea oricărei funcții publice de autoritate”, la art. 82 alin. (1) a înțeles să interzică însăși deținerea oricărei funcții dintre cele enumerate de la lit. a) la lit. h), singurele excepții fiind cele prevăzute la alin. (2) și (3) ale art. 82.

3.6. Referitor la criticile/susținerile formulate de recurent în cererea depusă ulterior, Înalta Curte a constatat că acestea nu pot fi primite.

În întâmpinarea depusă, Agenția intimată a invocat faptul că, potrivit prevederilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., republicat, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, reglementare din care rezultă că are doar acest drept, iar nu și recurentul, care a pierdut termenul prevăzut de lege pentru depunerea motivării recursului.

Dar, în opinia instanței, prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. republicat, trebuie coroborate cu prevederile art. 178 alin. (1) din același cod, care sunt aplicabile și în cazul motivelor de casare de ordine publică.

În cauză, însă, primele două critici, de la pct. 1 și 2 nu au fost încadrate de recurent în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., republicat, iar acestea nici nu pot fi încadrate, nefiind vorba de veritabile motive de casare, ci de critici/susțineri prin care se invocă nulitatea absolută a raportului de evaluare întocmit de Agenția intimată, care nu au fost invocate în fața instanței de fond, acestea fiind invocate, prin omisso medio direct în fața instanței de recurs, astfel că acestea vor fi înlăturate.

În ceea ce privește criticile de la pct. 3 al cererii ulterioare/completatoare, recurentul le-a încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, susținând, în esență, că potrivit efectului direct al Hotărârii din Cauza Bara, C-201/14, transmiterea și preluarea datelor au caracter personal, fără informarea recurentului-reclamant este contrară dreptului european.

Într-adevăr, prin Hotărârea din 1 septembrie 2015, dată de CJUE în cauza Smaranda Bara și alții, Curtea a declarat că: „Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește preluarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale, precum cele în discuție în litigiul principal care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorității a administrației publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare”.

În cauza respectivă, reclamanții erau persoane care obțineau venituri din activități independente, iar ANAF a transmis CNAS datele acelor persoane referitoare la veniturile lor declarate, pe baza cărora CNAS a calculat și cerut plata restanțelor contribuțiilor la sistemul de asigurări de sănătate, date care au fost transmise potrivit art. 4 din Protocolul încheiat la data de 30 octombrie 2007 între CNAS și ANAF.

În cauza de față, însă, informațiile au fost cerute și, respectiv, transmise pe baza prevederilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora: „(1) Pe parcursul desfășurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituțiilor și autorităților publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum și persoanelor fizice documentele și informațiile necesare desfășurării activității de evaluare, cu obligația păstrării confidențialității. (2) La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice și juridice, conducători: autorităților, ai instituțiilor sau ai societăților publice ori private, precum și cei ai regiilor autonome sunt obligați să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informațiile, înscrisurile și documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum și date, informații sau documente pe care le dețin, care ar putea conduce la soluționarea lucrării”.

Astfel fiind, cum în cauza de față informațiile, datele au fost cerute, transmise și preluate/prelucrate pe baza legii și în limitele legii, iar nu în baza unui simplu Protocol care să fi fost încheiat între Agenție și deținătorii informațiilor/datelor/documentelor respective, ceea ce face, în opinia instanței de recurs, ca hotărârea dată în Cauza C-201/14 să nu fie incidentă în prezenta cauză.

În ceea ce privește criticile/susținerile de la pct. 4 al cererii ulterioare/completatoare, recurentul, fără să le încadreze în vreunul dintre motivele de casare de la art. 488 C. proc. civ., republicat, a susținut, în esență, că Decizia nr. 2006/928/CE, ca urmare a Tratatului de la Lisabona din anul 2009, a devenit caducă din moment ce UE nu mai are în domeniile sale de competență sistemele judiciare ale statelor membre.

Or, Legea nr. 176/2010 care a fost adoptată ca urmare a Deciziei 2006/928/CWE, a devenit, la rândul său, caducă, a susținut recurentul, ceea ce face ca activitatea ANI și raportul de evaluare din prezenta cauză să fie lipsite de temei legal.

În opinia instanței de recurs, lipsa de temei legal a raportului de evaluare reprezintă o invocare a nulității actului administrativ pentru lipsa temeiului legal al emiterii acestuia, care a fost invocată direct în fața instanței de recurs, prin omisso medio, fără să o fi invocat la instanța de fond, ceea ce obligă la înlăturarea acesteia.

Oricum, având în vedere că ultimul raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul MCV din 25 ianuarie 2017, rezultă că Decizia 2006/928 a Comisiei Europene nu a devenit caducă și, pe cale de consecință, nici Legea nr. 176/2010.

Pe de altă parte, din conținutul Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, nu rezultă că între evenimentele legislative care pot surveni în existența/viața unei legi, după intrarea sa în vigoare, ar fi și caducitatea legii.

În concluzie, având în vedere considerentele prezentate mai sus, instanța de recurs a constatat că recursul este nefondat, fiind respins ca atare, soluția instanței de fond și actul administrativ în litigiu fiind legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 267 din 15 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2017.

Procesat de GGC - LM