ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2018

Decizia nr. 455/2018 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 36 septembrie 2014, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, CN. C. SA - D., orașul Eforie Sud prin primar, Statul Român prin E., a solicitat obligarea pârâților să lase reclamantei în deplina proprietate și posesie imobilul situat în Eforie Sud parcela 1048 conform titlului de proprietate din 23 septembrie 1998, obligarea pârâților ia plata sumei de 15.000 iei echivalentul lipsei de folosință a imobilului aferent ultimilor trei ani anterior promovării acțiunii, debit ce urmează a fi calculat în continuare lunar până la data evacuării efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14114 din 28 noiembrie 2016, Judecătoria Constanța a respins ca nefondată cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, F. - G., Orașul Eforie prin primar, Statul Român prin E. prin H. - I. Constanța, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța și Comisia locală Eforie pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SRL. A obligat reclamanta la plata către pârâta SC B. SRL a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, a admis cererea formulată de expert J. privind majorarea onorariului și a obligat reclamanta la plata către expertă a sumei de 803 lei, onorariu definitiv.

Prin Decizia civilă nr. 1238 din data de 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul principal declarat de apelanta A., a fost schimbată, în parte, sentința civilă apelată, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii, au fost obligați pârâții Orașul Eforie prin primar și SC B. SRL sa lase reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de teren de 129 mp, identificata de expertiza topografică Petrean Corneliu-Viorel, a fost obligat pârâtul Orașul Eforie către reclamantă la plata sumei de 12.012,48 iei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, calculată pentru perioada 16 septembrie 2011 - 16 septembrie 2014 și în continuare, 333,68 lei/lună, până la predarea efectivă a terenului.

S-a respins, ca nefondată, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Statui Român prin E. și F. - G. Au fost obligați, în solidar, pârâții Orașul Eforie prin primar și SC B. SRL către reclamantă la plata sumei de 3.564 lei reprezentând cheltuieli de judecată pentru capătul de cerere privind revendicarea (3.064 lei taxă judiciară de timbru și 500 lei onorariu expert topograf) și a fost obligat pârâtul Orașul Eforie prin primar către reclamantă Sa plata sumei de 2.308,6 lei, reprezentând cheltuieli de judecată aferente capătului de cerere privind lipsa de folosință (705,6 lei taxă judiciară de timbru și 1.603 lei onorariu expert evaluator). S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate, care nu sunt contrare acestei hotărâri.

Au fost obligați, în solidar, intimații Orașul Eforie prin primar și SC B. SRL către apelantă la plata sumei de 1.532 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel pentru revendicare (taxă judiciară de timbru) și pe intimatul Orașul Eforie prin primar către apelantă la plata sumei de 352,8 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel pentru lipsa de folosință (taxă judiciară de timbru). Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta A. și pârâții SC B. SRL și Orașul Eforie prin primar au declarat recurs. Recursurile s-au depus la Tribunalul Constanța, care le-a înaintat, pe cale administrativă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți ele Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 17 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11. Prin rezoluția completului din data de 18 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 15 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin, (4} C. proc.

civ. Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente: Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Constanța într-un litigiu având ca obiect revendicare imobiliară. Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă; „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edificarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., ce prevede că „Recursul urmărește sa supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor. Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului.

De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza final potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. N.C.P.C. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanța cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme. Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire Ia alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. și de pârâții SC B. SRL și Orașul Eforie prin primar împotriva Deciziei civile nr. 1238 din data de 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța. Fără nicio cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.