ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2018

Decizia nr. 455/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 36 septembrie 2014,

reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, CN. C. SA - D., orașul

Eforie Sud prin primar, Statul Român prin E., a solicitat obligarea

pârâților să lase reclamantei în deplina proprietate și posesie

imobilul situat în Eforie Sud parcela 1048 conform titlului de proprietate din 23

septembrie 1998, obligarea pârâților ia plata sumei de 15.000 iei

echivalentul lipsei de folosință a imobilului aferent ultimilor trei

ani anterior promovării acțiunii, debit ce urmează a fi calculat

în continuare lunar până la data evacuării efective, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă

nr. 14114 din 28 noiembrie 2016, Judecătoria Constanța a respins ca

nefondată cererea principală formulată de reclamanta A. în

contradictoriu cu pârâții SC B. SRL, F. - G., Orașul Eforie prin primar,

Statul Român prin E. prin H. - I. Constanța, Comisia județeană

pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanța

și Comisia locală Eforie pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor și a respins ca nefondată cererea

reconvențională formulată de pârâta SC B. SRL.

A obligat reclamanta la plata

către pârâta SC B. SRL a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată constând în onorariu de avocat, a admis cererea formulată de

expert J. privind majorarea onorariului și a obligat reclamanta la plata

către expertă a sumei de 803 lei, onorariu definitiv.

Prin Decizia civilă nr. 1238

din data de 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția I civilă, s-a admis apelul principal declarat

de apelanta A., a fost schimbată, în parte, sentința civilă

apelată, în sensul admiterii, în parte, a acțiunii, au fost

obligați pârâții Orașul Eforie prin primar și SC B. SRL sa

lase reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de

teren de 129 mp, identificata de expertiza topografică Petrean

Corneliu-Viorel, a fost obligat pârâtul Orașul Eforie către

reclamantă la plata sumei de 12.012,48 iei reprezentând contravaloarea

lipsei de folosință, calculată pentru perioada 16 septembrie 2011

- 16 septembrie 2014 și în continuare, 333,68 lei/lună, până la

predarea efectivă a terenului. S-a respins, ca nefondată,

acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții

Statui Român prin E. și F. - G. Au fost obligați, în solidar,

pârâții Orașul Eforie prin primar și SC B. SRL către

reclamantă la plata sumei de 3.564 lei reprezentând cheltuieli de

judecată pentru capătul de cerere privind revendicarea (3.064 lei

taxă judiciară de timbru și 500 lei onorariu expert topograf)

și a fost obligat pârâtul Orașul Eforie prin primar către

reclamantă Sa plata sumei de 2.308,6 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată aferente capătului de cerere privind lipsa de

folosință (705,6 lei taxă judiciară de timbru și 1.603

lei onorariu expert evaluator).

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței civile apelate, care nu sunt contrare

acestei hotărâri. Au fost obligați, în solidar, intimații

Orașul Eforie prin primar și SC B. SRL către apelantă la

plata sumei de 1.532 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel

pentru revendicare (taxă judiciară de timbru) și pe intimatul

Orașul Eforie prin primar către apelantă la plata sumei de 352,8

lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel pentru lipsa de

folosință (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei din

urmă decizii, reclamanta A. și pârâții SC B. SRL și

Orașul Eforie prin primar au declarat recurs. Recursurile s-au depus la

Tribunalul Constanța, care le-a înaintat, pe cale administrativă,

către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe

rolul Înaltei Curți ele Casație și Justiție, secția I

civilă, la data de 17 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare,

prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția

completului din data de 18 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la

15 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de

recurs, părțile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursurilor de față, în raport de

dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art.

483 alin, (4} C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație și Justiție Curte constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu

recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Constanța

într-un litigiu având ca obiect revendicare imobiliară.

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă;

„1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel,

precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2.

recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării

unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4.

orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de

competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta

Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri

declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de

apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres

competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a

pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de

drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edificarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd

că „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din

Constituție, potrivit cărora „competența instanțelor

judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute

numai de lege".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede

că „Recursul urmărește sa supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin.

(4) teza final potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în

soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de

competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la

examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483

alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost învestită în primă instanța cu judecarea

acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă

că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care

reglementează competența în materia recursului a instanței

supreme.

Aceasta întrucât, pe de o

parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe

de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu

privire Ia alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă

competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În aplicarea acestor norme

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții

de Apel Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

urmează a declina competența de soluționare a recursului,

văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

de soluționare a recursului declarat de reclamanta A. și de

pârâții SC B. SRL și Orașul Eforie prin primar împotriva Deciziei

civile nr. 1238 din data de 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel

Constanța.

Fără nicio cale de

atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 februarie 2018.